Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma în vigoare începând cu data de 18 iunie 2017, şi ale art. 5 alin. (3) lit. a), ale art. 24 şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Virgil Filip în Dosarul nr. 1.286/319/2018 al Tribunalului Maramureş - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.481D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 27 octombrie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 2 noiembrie 2022, dată la care Curtea a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 25 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.286/319/2018, Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma în vigoare începând cu data de 18 iunie 2017, şi ale art. 5 alin. (3) lit. a), ale art. 24 şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Excepţia a fost ridicată de Virgil Filip într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş împotriva sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Târgu Lăpuş, prin care a fost admisă cererea de ordonanţă preşedinţială şi s-a dispus restituirea autoutilitarei aflate în proprietatea autorului excepţiei, confiscată prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei silvice seria CCS nr. 0292765 din 27 mai 2018. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că textele de lege criticate lasă loc arbitrarului, întrucât permit confiscarea unor bunuri de mare valoare, cum sunt mijloacele de transport, care nu sunt ale contravenientului, deşi terţul proprietar nu a ştiut că bunul urmează să fie folosit pentru comiterea unei fapte contravenţionale. Susţine că, din această perspectivă, sunt încălcate atât dispoziţiile constituţionale ale art. 44, cât şi prevederile art. 1 referitoare la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reţine că răspunderea contravenţională este personală, astfel că sancţiunea contravenţională poate fi aplicată numai celui care a comis o contravenţie, iar nu terţului, care nu a avut cunoştinţă despre faptul că bunul său urmează să fie folosit la comiterea unei contravenţii. Totodată, susţine că dispunerea măsurii confiscării este dată în competenţa agentului constatator, aspect care nu oferă o garanţie împotriva arbitrarului, în opinia autorului această măsură putând fi dispusă doar de către instanţa de judecată. 5. Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal apreciază că textele de lege criticate nu sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. În acest sens, reţine că, deşi măsura confiscării autovehiculului utilizat la săvârşirea contravenţiei este o limitare adusă dreptului de proprietate privată, această limitare este prevăzută de legislaţia în vigoare şi urmăreşte un scop legitim, constând în înlăturarea unei stări de pericol, respectiv prevenirea săvârşirii unor fapte de aceeaşi natură. Reţine, de asemenea, că această limitare este necesară atingerii scopului legitim menţionat şi este proporţională cu scopul urmărit, ţinând cont, pe de o parte, de pragul valoric instituit prin prevederile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, care trebuie atins pentru a se putea dispune confiscarea autovehiculului, iar, pe de altă parte, de contextul actual din România referitor la tăierile ilegale de pădure. În acest sens, reţine că este de notorietate faptul că, începând cu secolul al XX-lea, suprafaţa de teren acoperită de pădure a scăzut dramatic, devenind o problemă de interes naţional şi european. Apreciază totodată că, deşi măsura confiscării este dispusă de agentul constatator al faptei contravenţionale, aceasta este supusă şi controlului instanţelor de judecată, care statuează asupra legalităţii, temeiniciei şi proporţionalităţii măsurii prin raportare la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, ale Legii nr. 171/2010 şi ale Codului penal, precum şi la circumstanţele particulare ale fiecărei cauze. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma în vigoare începând cu data de 18 iunie 2017, şi ale art. 5 alin. (3) lit. a), ale art. 24 şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 10. Întrucât confiscarea mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase s-a dispus prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei silvice seria CCS nr. 0292765 din 27 mai 2018, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 23 iulie 2010, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 15 iunie 2017. Totodată, având în vedere motivele de neconstituţionalitate formulate de autor prin notele scrise, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. a), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017: "(13) Mijlocul de transport cu care s-a realizat transportul de materiale lemnoase fără aviz de însoţire şi/sau fără cod online sau offline, după caz, generat de aplicaţiile SUMAL, pentru situaţiile în care emiterea codului online sau offline este obligatorie, se confiscă, dacă valoarea materialelor lemnoase transportate depăşeşte de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă se constată repetarea faptei în interval de 6 luni de la data constatării primei fapte. Evaluarea masei lemnoase se realizează conform prevederilor art. 22 alin. (7).(14) Confiscarea mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase prevăzute la alin. (13) se realizează conform procedurilor reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către agenţii constatatori prevăzuţi la art. 24 alin. (1) lit. d), d^1) şi e). În situaţia în care se constată o contravenţie silvică de către celelalte categorii de agenţi constatatori cu competenţă în constatarea faptelor care vizează transportul materialelor lemnoase decât cei prevăzuţi la art. 24 alin. (1) lit. d), d^1) şi e), contravenţie care are ca măsură complementară confiscarea mijlocului de transport, se solicită, în regim de urgenţă, inspectoratului de poliţie pe raza căruia a fost constatată contravenţia nominalizarea unui agent constatator, care, în echipă mixtă cu agentul constatator care a constatat contravenţia, să aplice sancţiunea principală şi complementară." – Art. 5 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(3) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;“; – Art. 24 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(1) Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal.“; – Art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(1) Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii.“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele de lege criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 44 alin. (1)-(9) privind dreptul de proprietate privată, precum şi dispoziţiilor art. 1 referitoare la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, sunt neconstituţionale. 13. În motivarea soluţiei sale, la paragrafele 46-52 din decizia menţionată anterior, Curtea a constatat că măsura confiscării constituie o privare de proprietate, aşadar o preluare completă şi definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său, iar nu o limitare a dreptului de proprietate. Din această perspectivă, Curtea a verificat dacă ingerinţa în dreptul de proprietate este justificată, prin efectuarea unui „test“ de proporţionalitate în scopul stabilirii existenţei unui corect echilibru între interesele în concurs. În concret, Curtea a analizat dacă privarea de proprietate, prin aplicarea obligatorie a sancţiunii contravenţionale complementare a confiscării mijlocului de transport, în temeiul art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, în lipsa reglementării unor criterii de individualizare a măsurii, are un scop legitim, este o măsură adecvată, este necesară şi asigură un just echilibru între interesele în concurs. 14. Curtea a constatat că măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală, conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, este prevăzută de lege, fiind reglementată prin dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, criticate în cauză. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin instituirea sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală alături de sancţiunea contravenţională principală a amenzii şi sancţiunea complementară a confiscării materialelor lemnoase, în ipoteza săvârşirii contravenţiilor silvice referitoare la expedierea şi/sau transportul materialelor lemnoase, legiuitorul a avut în vedere protecţia fondului forestier naţional, în condiţiile unei incidenţe tot mai crescute a numărului de contravenţii şi infracţiuni în acest domeniu, legiuitorul urmărind prin aceasta prezervarea pădurii ca bun de interes public, pentru a recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, potrivit art. 35 din Constituţie, din această perspectivă scopul urmărit de legiuitor având caracter legitim. Totodată, Curtea a constatat că sancţiunea contravenţională complementară examinată este o măsură adecvată, fiind aptă să îndeplinească exigenţele scopului legitim urmărit, şi, de asemenea, necesară în vederea realizării scopului legitim urmărit, în condiţiile în care însăşi Constituţia exclude protecţia bunurilor folosite la săvârşirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, art. 44 alin. (9) statuând că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii“. 15. Curtea a reţinut însă că legea trebuie să reglementeze măsura confiscării în concordanţă şi cu celelalte dispoziţii ale Constituţiei. Şi din această perspectivă, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase ce nu au provenienţă legală, prin raportare la natura şi gravitatea faptei, respectiv condiţia ca terţul proprietar al bunului confiscat să cunoască scopul folosirii bunului. Curtea a reţinut că această din urmă condiţie îşi află temei în respectarea principiului personalităţii sancţiunilor contravenţionale, „confiscarea specială fiind o sancţiune preventivă cu caracter strict personal căreia nu i se aplică dispoziţiile legii civile privitoare la solidaritate“ (Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 697/1980). Aşa încât Curtea a constatat că, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terţul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporţional, aplicarea confiscării în atari condiţii fiind echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. În aceste condiţii, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu asigură un just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii referitoare la protecţia fondului forestier naţional şi dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al bunului folosit în vederea săvârşirii contravenţiei, din această perspectivă fiind contrar atât dispoziţiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului, în condiţiile în care proporţionalitatea între mijloacele folosite şi scopul vizat este impusă tocmai de necesitatea asigurării justului echilibru menţionat. 17. Curtea a subliniat că îşi menţine jurisprudenţa anterioară, potrivit căreia proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii, iar faptul că bunurile confiscate nu aparţin contravenientului, ci unei terţe persoane, nu poate atrage ineficienţa acestei măsuri sancţionatorii, întrucât Constituţia prevede în art. 44 alin. (9) că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii», fără a distinge după calitatea de proprietar sau detentor precar a contravenientului, însă doar în condiţiile în care legiuitorul se asigură că prin sancţiunea contravenţională complementară astfel instituită nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetăţenilor, de care aceştia beneficiază potrivit principiului universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituţie. 18. Curtea a observat, în final, în paragraful 58 al Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, precitată, că, ulterior sesizării sale în cauza în care a pronunţat decizia menţionată, dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 au fost modificate prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 15 iunie 2017, soluţia legislativă criticată fiind completată în sensul că „Mijlocul de transport cu care s-a realizat transportul de materiale lemnoase fără aviz de însoţire şi/sau fără cod online sau offline, după caz, generat de aplicaţiile SUMAL, pentru situaţiile în care emiterea codului online sau offline este obligatorie, se confiscă, dacă valoarea materialelor lemnoase transportate depăşeşte de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă se constată repetarea faptei în interval de 6 luni de la data constatării primei fapte. Evaluarea masei lemnoase se realizează conform prevederilor art. 22 alin. (7)“. În aceste condiţii, Curtea a observat că dispoziţiile de lege în vigoare reglementează criterii de individualizare a sancţiunii contravenţionale complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală. 19. Raportat la motivele de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză, cât priveşte dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017, cu referire la condiţia ca terţul proprietar al bunului confiscat să cunoască scopul folosirii bunului, Curtea observă că, după pronunţarea Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, precitată, legiuitorul nu a intervenit, potrivit art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Aşa fiind, Curtea constată că autorul excepţiei, prin modul de formulare a criticilor de neconstituţionalitate, încearcă în fapt compensarea lipsei de diligenţă a legiuitorului, prin pronunţarea unei noi decizii de admitere. 20. Referitor la lipsa intervenţiei legiuitorului în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de control constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, a posteriori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional. 21. Or, dată fiind natura omisiunii legislative relevate în prezenta cauză, Curtea constată că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea reţine că legiuitorul are obligaţia de a reglementa, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragrafele 51, 56 şi 57, Decizia nr. 163 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2020, şi Decizia nr. 606 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 7 ianuarie 2021, paragrafele 15-17). 22. Pentru considerentele expuse anterior, Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017. 23. Cât priveşte critica referitoare la dispunerea măsurii confiscării de către agentul constatator, aspect care, în opinia autorului excepţiei, nu oferă garanţii împotriva arbitrarului, Curtea reţine că, analizând critici de neconstituţionalitate similare, formulate cu privire la dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. a) şi ale art. 24 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin Decizia nr. 942 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 23 ianuarie 2013, instanţa de control constituţional a constatat că învestirea organelor de poliţie cu aplicarea măsurii contravenţionale complementare a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii constituie opţiunea legiuitorului şi are ca scop înlăturarea pericolului social pe care l-ar putea prezenta rămânerea acestora în posesia contravenientului până la o eventuală dispunere sau încuviinţare a măsurii confiscării de către instanţa de judecată. Curtea a reţinut, totodată, că acela care a formulat o plângere contravenţională nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului, contravenţiile fiind calificate, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, drept „acuzaţii în materie penală“, aflate sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 505 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 1 august 2012). Curtea a reţinut, totodată, că instanţa de la Strasbourg, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011, pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Čanády împotriva Slovaciei, paragraful 31, Štefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini Diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a statuat că, „dacă încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie subliniat totuşi că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie“. Or, prin Decizia nr. 942 din 13 noiembrie 2012, Curtea Constituţională a constatat că o atare obligaţie este respectată prin reglementarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) [art. 31, în vigoare] din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. 24. Aşa încât, având în vedere considerentele anterior menţionate, Curtea constată că dispoziţiile art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017, precum şi ale art. 5 alin. (3) lit. a), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, precum şi ale art. 5 alin. (3) lit. a), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, excepţie ridicată de Virgil Filip în Dosarul nr. 1.286/319/2018 al Tribunalului Maramureş - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, precum şi ale art. 5 alin. (3) lit. a), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Maramureş - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
