Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 495 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 din Codul penal, cu referire la sintagma

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 495 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 din Codul penal, cu referire la sintagma "pune în pericol securitatea naţională", şi ale art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, cu referire la sintagma "orice alte acţiuni"

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 237 din 18 martie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 din Codul penal raportat la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Attila-Csaba Pantics şi de Levente Pantics în Dosarul nr. 1.943/2/2019* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.618D/2020.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepţiei, domnul avocat Mihnea Stoica, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosar.
    4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi, în acest sens, invocă unele considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018 şi nr. 802 din 6 decembrie 2018.
    5. În replică, apărătorul prezent subliniază că motivele de neconstituţionalitate formulate nu privesc interpretarea legii.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    6. Prin Încheierea din 28 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.943/2/2019*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 din Codul penal raportat la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Excepţia a fost ridicată de Attila-Csaba Pantics şi de Levente Pantics într-o cauză în care autorii excepţiei au fost trimişi în judecată, printre altele, pentru complicitate la comunicarea de informaţii false, faptă prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 404 din Codul penal.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că referirea la sintagma „pune în pericol securitatea naţională“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 404 din Codul penal, care conturează urmarea imediată a infracţiunii, şi sintagma „orice alte acţiuni“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 sunt lipsite de precizie şi de claritate, astfel încât contravin dispoziţiilor invocate din Legea fundamentală, precum şi exigenţelor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind calitatea legii. Susţin, totodată, că restrângerea libertăţilor invocate nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o, în condiţiile în care nu este precis conturată, permiţând astfel o extindere arbitrară şi nelimitată a ipotezelor în care restrângerea poate surveni. Mai mult, în lipsa dispoziţiilor legale care să contureze limitele restrângerii libertăţii de expresie şi a libertăţii de asociere, reglementările criticate aduc atingere însăşi existenţei acestor libertăţi, care pot fi suprimate printr-un eventual abuz al organelor judiciare.
    8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine, pe de o parte, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 404 din Codul penal, că ceea ce se solicită, prin considerentele pe fond expuse de autori, este o interpretare a acestor norme legale, atribut dat exclusiv în competenţa instanţei de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale, iar, pe de altă parte, în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii cu privire la care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, reţine că sintagma criticată este suficient de bine redactată juridic şi suficient de previzibilă pentru ca un inculpat să cunoască exact despre ce este vorba cu privire la textul de lege respectiv.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Cu privire la modul în care instanţa judecătorească a ales să sesizeze instanţa constituţională, Curtea observă că, în cauza de faţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a procedat la „sesizarea Curţii Constituţionale“ prin considerentele Încheierii din 28 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.943/2/2019*, şi nu prin dispozitivul acesteia. Or, dispozitivul este partea cea mai importantă, esenţială, a unei hotărâri judecătoreşti. Prin dispozitiv sunt soluţionate toate cererile părţilor, indiferent dacă sunt cereri principale, accesorii sau incidentale. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorii au solicitat instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, ar fi trebuit să constate admisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri. Într-adevăr, în speţă, instanţa de judecată în mod eronat a sesizat Curtea Constituţională prin considerente, şi nu prin dispozitivul încheierii. Însă o atare eroare nu este opozabilă Curţii Constituţionale, pentru că, în caz contrar, aceasta s-ar răsfrânge asupra autorilor excepţiei de neconstituţionalitate în mod negativ. În consecinţă, Curtea apreciază că este legal sesizată. În acest sens, a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 527 din 11 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 8 noiembrie 2005.
    12. Prin urmare, fiind vorba despre o greşeală materială, Curtea reţine că nu sunt aplicabile prevederile Hotărârii Plenului Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 decembrie 2010 privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 27 decembrie 2010, prin care s-a statuat expres că „Dispozitivul încheierii se va referi la soluţia instanţei cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale“ (în acelaşi sens sunt Decizia nr. 226 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 3 iunie 2014, paragrafele 9 şi 10, Decizia nr. 709 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 23 februarie 2018, paragraful 11, şi Decizia nr. 279 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 676 din 6 iulie 2022, paragraful 28).
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 404 din Codul penal raportat la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Având în vedere notele scrise ale autorilor, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 404 din Codul penal, cu referire la sintagma „pune în pericol securitatea naţională“, şi ale art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, cu referire la sintagma „orice alte acţiuni“, care au următorul cuprins:
    - Art. 404 din Codul penal: „Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.“;
    – Art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991: „Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: (…) f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;“.

    15. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil, ale art. 30 referitor la libertatea de exprimare, art. 40 privind dreptul de asociere, precum şi ale art. 53 alin. (2) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, cât şi prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere prevederile art. 30 alin. (2) şi ale art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 47 alin. (1) şi (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională a solicitat Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Adresa înregistrată cu nr. 8.028 din 22 august 2024, să comunice dacă în Dosarul nr. 1.943/2/2019* au fost autorizate, în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, activităţi specifice culegerii de informaţii. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.398 din 11 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a comunicat că, din verificările efectuate în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 1.943/2/2019*, nu au fost identificate documente din care să rezulte că au fost autorizate, în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, activităţi specifice culegerii de informaţii.
    17. În aceste condiţii, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, cu referire la sintagma „orice alte acţiuni“, Curtea constată că este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate, expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv lipsa legăturii textului de lege criticat cu cauza în care a fost ridicată excepţia.
    18. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. Or, „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15).
    19. În cazul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, cu referire la sintagma „orice alte acţiuni“, nu rezultă o asemenea legătură a textului de lege criticat cu cauza concretă în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, câtă vreme, potrivit adresei instanţei de judecată, menţionată anterior, în cauză nu au fost identificate documente din care să rezulte că au fost autorizate, în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, activităţi specifice culegerii de informaţii, cu consecinţa respingerii excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa.
    20. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 din Codul penal, Curtea reţine că infracţiunea de comunicare de informaţii false corespunde, în mare parte, cu aceea prevăzută de art. 168^1 din Codul penal din 1969, sub aspectul denumirii marginale, al conţinutului constitutiv şi al tratamentului sancţionator. Deosebirea dintre norma penală anterioară şi cea în vigoare priveşte introducerea în actuala reglementare a cerinţei ca făptuitorul să cunoască caracterul fals al ştirilor, datelor sau informaţiilor ori documentelor falsificate pe care le comunică sau răspândeşte, precum şi înlocuirea sintagmei „siguranţa statului“ cu „securitate naţională“. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la securitatea naţională, care trebuie protejate împotriva acţiunilor de comunicare sau răspândire de ştiri, date, informaţii false ori de documente falsificate care pot pune în pericol această valoare socială. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune de comunicare sau răspândire de ştiri, date, informaţii ori de documente false ori falsificate. Pentru întregirea elementului material trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale. Pe de o parte, este necesar ca ştirile, datele, informaţiile sau documentele să fie false ori falsificate, iar făptuitorul să cunoască acest aspect. Pe de altă parte, este necesar ca acţiunea de comunicare sau de răspândire de ştiri, date, informaţii false ori documente falsificate să pună în pericol securitatea naţională. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru securitatea naţională.
    21. Autorii excepţiei susţin că sintagma „pune în pericol securitatea naţională“, care conturează urmarea imediată a infracţiunii de comunicare de informaţii false, este lipsită de claritate şi de precizie, astfel încât textul criticat contravine dispoziţiilor invocate din Legea fundamentală, precum şi exigenţelor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind calitatea legii.
    22. Având în vedere criticile astfel formulate cu privire la sintagma „pune în pericol securitatea naţională“, din cuprinsul art. 404 din Codul penal, Curtea reiterează considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 42-53, prin care a determinat sfera de cuprindere a termenului „securitate naţională“. Astfel, în decizia precitată, Curtea a constatat că, adoptată fiind în anul 1991, Constituţia prevedea, în art. 49 (devenit art. 53 după revizuire), „apărarea siguranţei naţionale“ printre scopurile care pot sta la baza restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Ca urmare a revizuirii din anul 2003, conceptul de „siguranţă naţională“ este înlocuit cu cel de „securitate naţională“. Totodată, în ceea ce priveşte revizuirea Legii fundamentale din anul 2003, Curtea a observat că, în Raportul asupra amendamentelor la Propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei întocmit de Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei, referitor la înlocuirea sintagmei „siguranţă naţională“ cu cea de „securitate naţională“, s-a precizat că „sintagma «securitate naţională» este utilizată atât în Uniunea Europeană, cât şi în cadrul NATO cu un conţinut ce asigură compatibilitatea ţării noastre cu standardele de apărare colectivă ale acestora, iar termenul «siguranţă naţională» era utilizat numai în perioada antebelică“. În acest context, Curtea a constatat că Legea nr. 51/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, reglementa, potrivit titlului său, siguranţa naţională a României. Ulterior, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, sintagma „siguranţă naţională“ a fost înlocuită cu sintagma „securitate naţională“, atât în titlul, cât şi în cuprinsul Legii nr. 51/1991.
    23. De asemenea, Curtea a reţinut că, în acelaşi raport, anterior menţionat, referitor la introducerea în Legea fundamentală a unui nou articol cu denumirea marginală „Securitatea naţională“, care conţinea definirea acestei noţiuni, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei a precizat că „noţiunea de «securitate naţională», prin diversitatea, complexitatea şi dinamica ei, este necesar a fi de domeniul legiuitorului ordinar, nu constituant, deoarece tocmai datorită acestei caracteristici orice definiţie s-ar putea dovedi inadecvată“. Curtea a observat că, în ceea ce priveşte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, securitatea naţională este menţionată în art. 8 paragraful 2 şi în art. 10 şi 11 ca un prim scop legitim care poate sta la baza restrângerii drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceste prevederi. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu defineşte termenul de „securitate naţională“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acesta nu poate fi definit în mod exhaustiv, bucurându-se de un nivel de elasticitate şi flexibilitate, care se reflectă în marja de apreciere a statului în această materie. Astfel, instanţa de la Strasbourg a reţinut că principiile accesibilităţii şi previzibilităţii nu necesită o definiţie exhaustivă a noţiunii de „interese ale securităţii naţionale“. Multe legi care prin obiectul lor de reglementare trebuie să prezinte un anumit grad de flexibilitate intră, în mod inevitabil, în categoria celor care folosesc termeni care sunt într-o măsură mai mare sau mai mică vagi şi a căror interpretare şi aplicare sunt chestiuni de practică (Decizia de inadmisibilitate din 2 aprilie 1993, pronunţată în Cauza Esbester împotriva Regatului Unit).
    24. Curtea a reţinut că termenul „securitate naţională“ este unul plurivalent. Astfel, din punctul de vedere al art. 53 alin. (1) din Constituţie, se poate vorbi de securitate militară, economică, financiară, informatică, socială a ţării. Oricare dintre aceste tipuri de securitate poate fi ţinta unei ameninţări interne sau externe, motiv pentru care legiuitorul ar putea recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi constituţionale. De asemenea, s-a precizat că termenul „siguranţă naţională“ vizează protecţia statului, mai ales în ceea ce priveşte integritatea teritorială şi independenţa naţională, şi că siguranţa sau securitatea socială vizează protecţia societăţii.
    25. Referitor la noţiunea „securitate naţională“, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a statuat că aceasta nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională“ din textul art. 53 din Legea fundamentală, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Totodată, Curtea a observat că sfera de aplicare a art. 53 din Legea fundamentală nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie, adică instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă (Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat, de exemplu, că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională. Aşa fiind, Curtea a constatat că, deşi sintagma în discuţie a fost, în mod tradiţional, asociată cu apărarea militară a statului, sfera de cuprindere a acesteia transcende strategiilor exclusiv militare, înglobând elemente şi mijloace nonmilitare, primelor adăugându-li-se componente de natură economică, financiară, tehnologică etc.
    26. Curtea a constatat, totodată, că noţiunea „securitate naţională“ este folosită ca o continuare şi dezvoltare a celei de „siguranţă naţională“, în condiţiile în care definirea acestora este identică, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991 al cărui conţinut este acelaşi de la intrarea în vigoare a legii până în prezent. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, „Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, Curtea a constatat că realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. În acest sens, Curtea a statuat că, spre deosebire de „apărarea ţării“, care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, „securitatea naţională“ implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 343).
    27. În aceste condiţii, Curtea constată că cele statuate cu privire sfera de cuprindere a noţiunii „securitate naţională“ sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte infracţiunea de comunicare de informaţii false, iar, cu privire la sintagma „pune în pericol“, reţine că dreptul penal se caracterizează, printre altele, prin autonomie conceptuală, principiu potrivit căruia legiuitorul poate defini anumiţi termeni şi anumite expresii în cuprinsul legii penale, dându-le acestora o semnificaţie specifică dreptului penal, diferită de cea uzuală. Per a contrario, nedefinirea prin legea penală a unor noţiuni şi sintagme utilizate în cuprinsul normelor penale semnifică intenţia legiuitorului de a le conferi acestora înţelesul ce rezultă din sensul comun al termenilor. Or, sensul comun al sintagmei „pune în pericol“ este acela de „a periclita“, „a primejdui“.
    28. Deşi noţiunea „securitate naţională“ nu este definită în cuprinsul legii penale, jurisprudenţa instanţei de control constituţional a clarificat sfera de cuprindere a acesteia. Prin urmare, dreptul de apreciere conferit organelor judiciare nu este unul discreţionar, astfel cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate, de natură să determine interpretări subiective ale dispoziţiilor art. 404 din Codul penal, cu atât mai mult cu cât norma de incriminare analizată prevede, astfel cum am arătat, şi o altă cerinţă esenţială pentru întregirea elementului material al infracţiunii de comunicare de informaţii false, respectiv cerinţa ca făptuitorul să cunoască caracterul fals ori falsificat al ştirilor, datelor, informaţiilor sau documentelor pe care le comunică sau răspândeşte, astfel încât faptele anterior menţionate să poată fi încadrate în sfera de aplicare a textului criticat. Această din urmă cerinţă esenţială, stabilită în cuprinsul normei de incriminare criticate, va fi coroborată, ex lege, de către organele judiciare, cu cerinţa ca acţiunea de comunicare sau de răspândire de ştiri, date, informaţii ori de documente falsificate să pună în pericol securitatea naţională.
    29. În aceste condiţii, Curtea constată că norma penală criticată reglementează suficiente criterii obiective pentru ca destinatarii legii penale să poată determina, în fiecare situaţie concretă, dacă faptele pe care le comit se încadrează în prevederile art. 404 din Codul penal.
    30. Cu privire la standardele constituţionale şi convenţionale invocate de autori, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a constatat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi şi că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a arătat că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    31. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, ele fiind în acord cu exigenţele specifice calităţii legii şi ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 1 alin. (5) din Constituţie şi la art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    32. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 404 din Codul penal, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate constituie norme de drept penal substanţial, iar standardele dreptului la un proces echitabil se asigură prin dispoziţiile dreptului procesual penal. Totodată, cât priveşte invocarea dispoziţiilor art. 30 şi 40 din Constituţie, Curtea reţine că acestea, referindu-se la libertatea de exprimare, respectiv la dreptul de asociere, nu au incidenţă în cauză.
    33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, cu referire la sintagma „orice alte acţiuni“, excepţie ridicată de Attila-Csaba Pantics şi de Levente Pantics în Dosarul nr. 1.943/2/2019* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 404 din Codul penal, cu referire la sintagma „pune în pericol securitatea naţională“, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 495 din 17 octombrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"