Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Radu Ţuluca în Dosarul nr. 2.461/104/2016/a3 al Tribunalului Olt - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.456D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.589D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi art. 284 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Radu Ţuluca în Dosarul nr. 4.932/104/2013*/a1 al Tribunalului Olt - Secţia penală. 4. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.589D/2018 la Dosarul nr. 1.456D/2018. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.589D/2018 la Dosarul nr. 1.456D/2018, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 19 ianuarie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea nr. 120 din 24 septembrie 2018 şi Încheierea din 26 septembrie 2018, pronunţate în dosarele nr. 2.461/104/2016/a3 şi nr. 4.932/104/2013*/a1, Tribunalul Olt - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală şi respectiv, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi art. 284 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Radu Ţuluca întro cauză având ca obiect soluţionarea unor cereri de anulare a unor amenzi judiciare formulate de autorul excepţiei. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât legiuitorul nu a definit sintagma „lipsa nejustificată“ din cuprinsul textului criticat şi nu a prevăzut criterii legale obiective pentru a determina caracterul nejustificat al lipsei avocatului de la şedinţa de judecată. Autorul excepţiei arată că, la termenele la care a lipsit, fiind amendat cu amendă judiciară, a asigurat apărarea unor alte persoane, la aceleaşi ore, la instanţe care au sediile în oraşe diferite. Pentru aceste motive, se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al avocatului căruia îi sunt aplicabile. Este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, respectiv deciziile nr. 363 din 7 mai 2015 şi nr. 603 din 6 octombrie 2015. 9. Cu privire la dispoziţiile art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea nu asigură o cale de atac împotriva încheierii prin care este dispusă amenda judiciară, prevăzută la art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală, întrucât reglementează dreptul avocatului de a formula cerere de anulare sau de reducere a amenzii aplicate. Se arată că reglementarea dreptului de a formula o astfel de cerere nu echivalează cu reglementarea unei căi de atac, motiv pentru care dispoziţiile art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală încalcă accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi exigenţa asigurării dublului grad de jurisdicţie în materie penală, fiind, totodată, contrare prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 129 din Constituţie. 10. Tribunalul Olt - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 561 din 19 septembrie 2017 şi nr. 353 din 11 mai 2017. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală şi, respectiv, dispoziţiile art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, prevederile art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 283 alin. (3): „Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.“ – Art. 284 alin. (3)-(5): "(3) Dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii.(4) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere. (5) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.“" 15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) referitoare la statul român şi la calitatea legii, ale art. 11 alin. (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 148 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 mai 2021. 17. Prin decizia anterior menţionată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile art. 1 alin. (3)-(5) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 283 din Codul de procedură penală prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare (respectiv fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii procesual penale sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege), iar acest conţinut se poate completa cu alte norme procesuale. Prin urmare, prevederile art. 283 din Codul de procedură penală au caracter de norme generale, care se întregesc prin alte norme procedurale. Astfel, legiuitorul a identificat o serie de cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor procesuale sau de îndeplinire a lor cu nerespectarea exigenţelor legale, între care se regăseşte art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală referitor la lipsa nejustificată a avocatului ales sau numit din oficiu, fără a asigura substituirea, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea. 19. Cât priveşte această abatere judiciară, Curtea a constatat că legiuitorul a urmărit să sancţioneze comportamentul abuziv al apărătorului ales sau desemnat din oficiu. Mai mult, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, „Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară“. 20. Curtea a constatat că, în procesul penal, neîndeplinirea acestei obligaţii are consecinţe atât asupra situaţiei părţii sau persoanei reprezentate, cât şi asupra procesului penal în ansamblu, cu precădere în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 90 şi art. 93 alin. (4) din Codul de procedură penală. Din această perspectivă este evident că nu există nicio diferenţă cu privire la faptul că avocatul care lipseşte nejustificat este ales sau numit din oficiu. 21. Potrivit art. 88 alin. (3) din Codul de procedură penală, avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali. De aceea, în cazul în care se află în imposibilitate temporară de a-şi onora mandatul, avocatul este obligat să ia măsuri pentru substituirea sa la termenul la care lipseşte. 22. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut, pe lângă posibilitatea răspunderii disciplinare a avocatului, sancţionarea avocatului care nu şi-a îndeplinit obligaţia profesională prin aplicarea unei amenzi judiciare. Împrejurarea că avocatul nu a obţinut acordul clientului pentru posibilitatea substituirii nu echivalează cu absenţa justificată, deoarece raporturile contractuale dintre avocat şi client nu pot duce la paralizarea procedurilor judiciare. Drept urmare, simpla imposibilitate justificată de prezentare nu este suficientă pentru înlăturarea abaterii (cum ar fi faptul că avocatul în cauză trebuie să fie prezent în faţa altei instanţe), întrucât avocatul trebuie să indice motivul care a stat la baza acestei imposibilităţi (de exemplu, termenul de la altă instanţă are ca obiect propunerea de arestare preventivă, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută de avocat). Aşa fiind, dacă avocatul cunoştea existenţa imposibilităţii de prezentare şi a avut un termen rezonabil pentru a-şi asigura substituirea, simpla justificare a imposibilităţii de prezentare va fi sancţionată cu amendă judiciară. 23. Curtea a reţinut că în practică se invocă uneori de către avocaţi neîndeplinirea obligaţiei de substituire prin aceea că cei pe care îi reprezintă refuză să fie asistaţi de un alt avocat sau că niciun coleg avocat nu a dorit să îi substituie, din varii motive: complexitatea dosarului, lipsa de timp etc. Cu toate acestea, reglementarea legală oferă cadrul necesar pentru ca un avocat diligent să îşi poată asigura substituirea în cvasitotalitatea situaţiilor. Astfel, în ceea ce priveşte opunerea clientului de a fi asistat/reprezentat la un termen de un alt avocat cu care el nu a încheiat un contract de asistenţă juridică, aceasta poate fi depăşită în condiţiile în care, cu ocazia încheierii contractului de asistenţă juridică/reprezentare, avocatul propune includerea unei clauze potrivit căreia, în caz de imposibilitate temporară de exercitare a mandatului dat, clientul va fi de acord cu substituirea de către un alt avocat, desemnat de avocatul titular. Dreptul părţii în proces de a fi asistată de un anume avocat se întinde până la limita la care intră în conflict cu interesul general al parcurgerii cu celeritate a procesului. În ceea ce priveşte imposibilitatea găsirii unui avocat substituent, Curtea a reţinut că acest aspect ţine de modul de organizare a profesiei de avocat, legea specială cuprinzând dispoziţii de organizare colectivă care ar presupune susţinerea reciprocă a avocaţilor în astfel de situaţii. 24. Totodată, cu privire la teza refuzului nejustificat de a asigura apărarea, Curtea a constatat că legea se referă la asigurarea exercitării atât a drepturilor părţii pe care o asistă, cât şi a drepturilor procesuale proprii ale avocatului. În ceea ce priveşte constatarea acestei abateri judiciare, dificultatea constă în divergenţa de apreciere între avocat şi organul judiciar, primul susţinând că nu i s-a asigurat exercitarea deplină a drepturilor, iar cel de-al doilea apreciind că aceste drepturi sunt asigurate. De exemplu, avocatul susţine că timpul stabilit pentru a studia dosarul cu propunerea de arestare preventivă nu îi este suficient pentru a asigura o apărare efectivă, pe când judecătorul apreciază invers. În acest caz, va fi avută în vedere situaţia concretă, cum ar fi volumul actelor de studiat, împrejurarea că avocatul a asistat anterior la efectuarea unora dintre aceste acte sau cunoştea dosarul de la debut, complexitatea cauzei etc. Pentru a asigura contradictorialitatea şi transparenţa măsurii luate, organul judiciar va indica în motivarea ordonanţei sau a încheierii elementele de fapt care au format convingerea că exercitarea drepturilor procesuale a fost asigurată şi că refuzul de a asigura apărarea este nejustificat. 25. De aceea, Curtea a reţinut că, spre deosebire de vechea reglementare din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, amenda judiciară poate fi aplicată numai dacă s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale. Acest fapt este de natură a conferi părţii interesate manifestarea accesului la justiţie în limitele art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar aprecierea exercitării depline a garanţiilor procesuale depinde de ceea ce se pretinde a fi nerespectat, cum ar fi, în speţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la dreptul suspectului/inculpatului de a se consulta cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii. 26. Aşa fiind, Curtea a conchis că textul legal criticat a fost redactat cu suficientă claritate şi precizie, în aşa fel încât destinatarii săi să poată cunoaşte caracterul prohibit al unui anumit comportament procesual. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (a se vedea Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 1999, pronunţată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei, paragraful 28, Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraful 50, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108). 27. De aceea, instanţa de contencios constituţional nu a putut reţine critica potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile, sens în care este evident că un avocat, indiferent că este ales sau numit din oficiu, nu trebuie să lipsească în mod nejustificat, fără a-şi asigura substituirea. Totodată, modalitatea de reţinere a unor cazuri concrete ca fiind cazuri de lipsă justificată a avocatului reprezintă un aspect ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi, de aceea, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea împrejurărilor care ar putea intra sau nu în categoria abaterii judiciare respective. 28. Totodată, Curtea Constituţională a constatat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin dispoziţiile legale criticate este afectat dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, partea interesată se poate adresa unui alt judecător de drepturi şi libertăţi/judecător de cameră preliminară/complet în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei/încheierii de amendare, în vederea anulării sau reducerii amenzii aplicate. Aşadar, din perspectivă constituţională, dispoziţiile legale criticate garantează persoanei amendate o judecată imparţială în cadrul unui proces echitabil, având deplina posibilitate de a se apăra singură ori de a-şi angaja un avocat ales în acest sens. 29. Referitor la lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că posibilitatea de a cere anularea ori reducerea amenzii, conform art. 284 alin. (2) din Codul de procedură penală, constituie un mijloc juridic ce asigură verificarea încheierii astfel pronunţate sub aspectul caracterului său justificat şi al cuantumului acesteia, de către un alt judecător de drepturi şi libertăţi, de un alt judecător de cameră preliminară sau de un alt complet de judecată decât cel care a dispus amenda, în funcţie de etapa procesuală în care aceasta a fost aplicată. Or, această soluţie juridică este de natură a asigura dreptul la un proces echitabil al persoanei amendate, din perspectiva posibilităţii contestării amenzii judiciare ce face obiectul analizei. 30. În ceea ce priveşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie, acesta este aplicabil doar în cauzele penale ce au ca obiect soluţionarea raportului penal de conflict. Însă, prin încheierea prevăzută la art. 284 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este aplicabil în prezenta cauză. Curtea reţine însă că standardul dublului grad de jurisdicţie nu este reglementat de dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţie, invocate de autorul excepţiei, acesta fiind prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica această jurisprudenţă, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dănuţ Radu Ţuluca în dosarele nr. 2.461/104/2016/a3 şi nr. 4.932/104/2013*/a1 ale Tribunalului Olt - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Olt - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
