Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Ciurea în Dosarul nr. 1.706/117/2018/a1 al Tribunalului Cluj - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.152D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 mai 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 8 iunie 2022, când, constatând necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 5 iulie 2022. 3. Şedinţa publică din data de 5 iulie 2022 a avut loc în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, dezbaterile fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 15 septembrie 2022. La data de 15 septembrie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 29 septembrie 2022, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 27 octombrie 2022, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 2 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.706/117/2018/a1, Tribunalul Cluj - Secţia penală - judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Ciurea într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la înşelăciune şi fals intelectual. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că, pentru a emite rechizitoriul prin care a fost trimis în judecată, procurorul a folosit declaraţia pe care a dat-o în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a procedat la încheierea respectivului acord, declaraţia astfel obţinută fiind administrată ca probă în dovedirea vinovăţiei sale, cu încălcarea principiului loialităţii, astfel cum acesta este reglementat la art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală. 6. În aceste condiţii, se susţine că dispoziţiile art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale întrucât îl obligă pe inculpat să recunoască integral faptele reţinute în sarcina sa şi încadrarea juridică dată acestora, anterior încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, aspect care îi permite procurorului să obţină o declaraţie de recunoaştere a vinovăţiei din partea inculpatului fără a garanta fie încheierea acordului, fie înlăturarea declaraţiei în ipoteza respingerii acestuia. 7. Se arată că încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei constituie un drept prevăzut de dispoziţiile art. 478 din Codul de procedură penală în favoarea inculpatului, dar că - prin impunerea condiţiei ca acesta să recunoască faptele reţinute în sarcina sa şi să îşi asume vinovăţia pentru săvârşirea lor, anterior încheierii acordului - exercitarea sa nu asigură garanţiile specifice prezumţiei de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituţie. Aceasta întrucât, în cazul neîncheierii sau al respingerii acordului de către instanţa competentă, conform art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, procurorul poate folosi declaraţia dată de inculpat în scopul trimiterii acestuia în judecată. 8. Se arată că o altă excepţie de la procedura penală de drept comun o constituie procedura recunoaşterii învinuirii în faţa instanţei de judecată, prevăzută la art. 375 din Codul de procedură penală, dar că, în cazul îndeplinirii condiţiilor specifice acestei proceduri, instanţa, în mod obligatoriu, pronunţă o hotărâre pe baza declaraţiei inculpatului, neexistând posibilitatea ca acesta să fie deturnat de la scopul declarat al exercitării dreptului prevăzut la articolul anterior menţionat. Mai mult, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în ipoteza respingerii de către instanţă a declaraţiei de recunoaştere a învinuirii, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, inculpatul va beneficia, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de reducerea limitelor pedepsei. 9. Or, procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, astfel cum este reglementată prin dispoziţiile legale criticate, nu oferă, la momentul iniţierii acordului, garanţia încheierii acestuia şi nu garantează prezumţia de nevinovăţie a inculpatului în cadrul procesului penal. Se arată că acest aspect a fost reţinut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Natsvlishvili şi Togonidze împotriva Georgiei, prin care s-a constatat că „în aproape toate statele studiate, cu excepţia aparentă a României, recunoaşterea vinovăţiei poate fi utilizată numai în scopul încheierii acordului. În cazul în care nu se ajunge la un acord sau acesta este respins de instanţa de judecată, recunoaşterea vinovăţiei sau mărturisirea inculpatului nu poate fi folosită împotriva sa“. 10. De asemenea, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, prin faptul că iniţierea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate determina agravarea situaţiei procesuale a inculpatului prin propria sa conduită procesuală. Mai mult, se arată că dispoziţiile art. 10 alin. (6) din Codul de procedură penală obligă la exercitarea dreptului la apărare cu bună-credinţă; or, caracterul echitabil al procesului penal impune ca şi procurorul să acţioneze cu bună-credinţă în cursul desfăşurării procesului penal, cerinţă ce exclude folosirea ca mijloc de probă a declaraţiei prevăzute la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în condiţiile neîncheierii sau ale respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. 11. Autorul arată că, tot prin hotărârea pronunţată în Cauza Natsvlishvili şi Togonidze împotriva Georgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „atunci când rezultatul acordului negociat este faptul că o acuzaţie penală împotriva inculpatului este stabilită printr-o formă prescurtată de examinare judiciară, aceasta duce, în esenţă, la renunţarea la o serie de drepturi procedurale. Acest lucru nu poate fi o problemă în sine, deoarece nici litera, nici spiritul articolului 6 nu împiedică o persoană să renunţe la aceste garanţii din propria sa voinţă liberă (a se vedea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) [GC], nr. 10249/03, § 135, 17 septembrie 2009). Curtea observă, în acest sens, că încă din 1987, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a solicitat statelor membre să ia măsuri care vizează simplificarea procedurilor judiciare ordinare prin recurgerea, de exemplu, la procese sumare sau accelerate. Cu toate acestea, un principiu fundamental implică faptul că renunţarea la anumite drepturi procedurale trebuie întotdeauna, pentru a fi considerată eficientă în sensul Convenţiei, stabilită în mod neechivoc şi însoţită de garanţii minime, proporţionale cu importanţa acesteia. În plus, nu trebuie să contravină vreunui interes public important (a se vedea, printre altele, Scoppola (nr. 2), citată mai sus, § 135-136; Poitrimol împotriva Franţei, 23 noiembrie 1993, § 31, seria A nr. 277-A, şi Hermi împotriva Italiei [GC], nr. 18114/02, § 73, ECHR 2006-XII)“. 12. Or, dispoziţiile art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală nu prevăd în favoarea inculpatului care iniţiază încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei minime garanţii ale prezumţiei de nevinovăţie şi ale dreptului la un proces echitabil, garanţii care ar putea fi concretizate în formarea unui dosar separat corespunzător procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în înlăturarea, din oficiu, a declaraţiei prevăzute la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sau în suprimarea oricăror acte de urmărire penală care să ţină de încheierea acordului. 13. Se arată că, prin raportare la considerentele mai sus invocate, asistenţa juridică obligatorie asigurată inculpatului, potrivit art. 480 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, în procedura încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu constituie o garanţie suficientă a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie, precum şi că obligaţia instanţei sesizate cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei de a analiza loialitatea obţinerii consimţământului inculpatului este incidentă la un moment procesual ulterior negocierii purtate între inculpat şi procuror şi recunoaşterii de către inculpat a comiterii faptelor. 14. Tribunalul Cluj - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, arătând că îşi însuşeşte argumentele formulate de autorul excepţiei. Se susţine în acest sens ca dreptul la un proces echitabil presupune şi respectarea dreptului la apărare al inculpatului, care se poate prevala de dreptul la tăcere sau poate să iasă din pasivitate şi să accepte să dea declaraţii. Se arată că declaraţia este mijlocul de probă care se obţine în urma audierii unei persoane, audierea fiind procedeul probator care se desfăşoară potrivit prevederilor art. 107-110 din Codul de procedură penală; spre deosebire de aceasta, declaraţia dată de inculpat, prevăzută la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, prin care acesta recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, este o condiţie a încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Este adevărat că legea nu prevede, în mod expres, efectele acestei declaraţii în situaţia în care nu se încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dar, cât timp ea nu este exprimată în procedura de fond, şi anume în cadrul audierii reglementate prin art. 107-110 din Codul de procedură penală, ci strict în procedura adiacentă soluţionării fondului cauzei, care este procedura recunoaşterii vinovăţiei, este evident că ea nu poate fi luată în considerare ca mijloc de probă, scopul celor două proceduri fiind diferit: prima exprimă apărarea inculpatului în raport cu acuzaţia formulată de procuror, iar cea de-a doua semnifică îndeplinirea uneia dintre condiţiile specifice încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv a procedurii în formă simplificată. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se arată că textele criticate nu îngrădesc accesul liber la justiţie şi nu încalcă prezumţia de nevinovăţie. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea deduce că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 478 alin. (1): „În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.“; – Art. 479: „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.“; – Art. 482 lit. g): „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde: [...] g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; [...]“. 20. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (11) referitoare la libertatea individuală. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la art. 478 şi 488 din Codul de procedură penală, reprezintă, alături de judecata pe baza recunoaşterii învinuirii, prevăzută la art. 377 din Codul de procedură penală, una dintre instituţiile procesual penale specifice sistemului procesual adversial, introdusă de legiuitor în Codul de procedură penală în vigoare. Astfel, acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o excepţie de la principiul aflării adevărului, specific sistemului continental de drept, care obligă organele judiciare ca, în toate cauzele, să facă toate demersurile necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt. Această excepţie a fost instituită de legiuitor, care, în acest fel, a acordat prioritate în aplicare principiului oportunităţii, caracteristic sistemului de drept anglo-saxon, care, prin abordarea pragmatică a înfăptuirii justiţiei, conduce, în unele cazuri, într-un mod mai eficient, la acelaşi rezultat, respectiv la aplicarea unor pedepse persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Aceleaşi aspecte au fost reţinute în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, conform căreia introducerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei în legislaţia românească presupune o schimbare radicală a procesului penal român, ce are ca scop reducerea duratei judecării cauzelor şi simplificarea activităţii organelor de urmărire penală, cu consecinţa reducerii costurilor actului de justiţie pentru toate părţile, dar în mod special pentru stat, care, prin justiţia negociată, economiseşte resurse băneşti şi umane esenţiale. Prin urmare, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este prezentat, în cuprinsul expunerii de motive anterior menţionate, ca aparţinând unei viziuni legislative inovatoare, ce asigură soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, fiind, totodată, un remediu pentru înlăturarea deficienţei constând în durata mare a soluţionării cauzelor în România (a se vedea Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016, paragraful 14, şi Decizia nr. 829 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 29 aprilie 2020, paragraful 18). 22. Aşadar, procedura specifică acordului de recunoaştere a vinovăţiei constituie o excepţie de la procedura penală de drept comun, ce a fost reglementată în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor penale în care inculpaţii doresc să recunoască în mod expres comiterea faptelor şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cu consecinţa reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi a reducerii cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. 23. Astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 478-485 din Codul de procedură penală, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei presupune parcurgerea unei proceduri ce cuprinde două etape. Prima etapă este cea reglementată la art. 478-482 din Codul de procedură penală şi constă în încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi în avizarea efectelor acestuia de către procurorul ierarhic superior. Cea de-a doua etapă a încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei constă în controlul efectuat asupra acestuia de către instanţa judecătorească competentă să judece fondul cauzei, control care implică, potrivit art. 488 din Codul de procedură penală, posibilitatea de a formula apel împotriva sentinţei pronunţate conform art. 485 şi 486 din acelaşi cod. 24. Cea dintâi etapă anterior menţionată debutează, potrivit art. 478 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu iniţierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, fie de către procuror, fie de către inculpat. În acest sens, dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală prevăd că limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior. Această etapă continuă, conform art. 479 din Codul de procedură penală, cu negocierea dintre inculpat şi procuror, negociere care poartă asupra recunoaşterii comiterii faptei şi acceptării încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, asupra cuantumului pedepsei, precum şi asupra formei de executare a acesteia, respectiv a felului măsurii educative ori, după caz, a soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Efectele acordului astfel încheiat sunt supuse, conform art. 478 alin. (2) din Codul de procedură penală, avizului procurorului ierarhic superior. 25. Ce-a de-a doua etapă a încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei constă în procedura desfăşurată în faţa instanţei competente să soluţioneze fondul cauzei şi, respectiv, a instanţei de apel. În această etapă procesuală, conform art. 483 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi îi trimite acesteia acordul, însoţit de dosarul de urmărire penală. Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 482 din Codul de procedură penală sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 483 din acelaşi cod, potrivit art. 484 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens pe conducătorul parchetului care a emis acordul. Soluţionarea cauzei are loc la termenul fixat, cu citarea inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, conform art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Potrivit aceloraşi dispoziţii procesual penale, instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi a avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate. Soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţă în urma analizei acordului sunt, conform art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală, următoarele: admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care sa ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 din Codul de procedură penală cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 din Codul de procedură penală cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. 26. Împotriva sentinţei astfel pronunţate, potrivit art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. Soluţionarea cererii de apel se face potrivit unei proceduri care implică, conform art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală, citarea părţilor şi a persoanei vătămate. Această procedură se finalizează prin pronunţarea de către instanţa de apel a uneia dintre următoarele soluţii: respinge apelul, cu menţinerea hotărârii atacate, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486 din Codul de procedură penală; admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, aplicând dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi ale art. 486 din Codul de procedură penală. 27. Analizând cele două etape ale încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, Curtea constată că acesta nu se încheie în ipoteza neajungerii la o înţelegere între inculpat şi procuror cu privire la aspectele prevăzute la art. 479 din Codul de procedură penală şi în cea a neavizării efectelor acestuia de către procurorul ierarhic superior. De asemenea, acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi considerat încheiat în ipoteza rămânerii definitive a sentinţei pronunţate conform art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi în cazul respingerii acestuia în condiţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală. 28. Per a contrario, acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi considerat încheiat în ipoteza rămânerii definitive a sentinţei pronunţate conform art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, precum şi în condiţiile art. 488 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală. 29. În aceste condiţii, Curtea este chemată să decidă dacă, în ipoteza neîncheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sau a respingerii acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit celor anterior arătate, declaraţia dată de inculpat, conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi folosită în procedura penală de drept comun prin care va fi soluţionată cauza penală. 30. Referitor la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat un studiu comparativ cu privire la existenţa unor proceduri penale similare ca natură cu procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în care au fost incluse 30 de state membre ale Consiliului Europei. Concluziile acestui studiu au fost reţinute în cuprinsul Hotărârii din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Natsvlishvili şi Togonidze împotriva Georgiei, prin care, la paragraful 72, s-a constatat că iniţierea unui acord este condiţionată de o mărturisire a inculpatului în Austria şi Liechtenstein (în ambele state există doar conceptul „diversion“, care duce la încetarea procesului penal), în Bosnia şi Herţegovina, Republica Cehă, Estonia, Franţa, Germania, Ungaria, Malta, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Elveţia, Ucraina şi Regatul Unit; sa reţinut, pe de altă parte, că Italia constituie excepţia, conform căreia un acord nu trebuie neapărat să includă o recunoaştere a vinovăţiei din partea inculpatului. Prin aceeaşi hotărâre, la paragraful 73, instanţa de la Strasbourg a constatat că, în aproape toate statele studiate, cu excepţia aparentă a României, recunoaşterea vinovăţiei poate fi utilizată numai în scopul încheierii acordului. Astfel, în cazul în care nu se ajunge la un acord sau acesta este respins de instanţa de judecată, recunoaşterea vinovăţiei sau mărturisirea inculpatului nu poate fi folosită împotriva sa. 31. Cu privire la acelaşi aspect procesual penal, Curtea reţine că, potrivit unui studiu de drept comparat, de principiu, legislaţia procesual penală a altor ţări semnatare ale Convenţiei prevede că declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi folosită ca probă în procesul penal în ipoteza în care încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu are loc sau acordul este respins de către instanţa competentă. Astfel, dintr-un număr de 25 de state studiate, în 22 dintre acestea (Belgia, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Luxemburg, Macedonia de Nord, Regatul Unit, Republica Moldova, Muntenegru, Olanda, Serbia, Turcia, Ucraina), declaraţia dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi folosită ca probă în procedura penală de drept comun, în situaţia în care încheierea acordului eşuează sau dacă acesta este respins de către instanţa de judecată printr-o hotărâre definitivă. În 4 dintre statele anterior menţionate (Grecia, Luxemburg, Muntenegru şi Serbia) declaraţia analizată este distrusă împreună cu restul documentelor aferente, în timp ce în 3 dintre aceste state (Macedonia de Nord, Belgia şi Croaţia) declaraţia analizată este exclusă din dosarul cauzei, este sigilată şi depusă la grefa instanţei. Curtea constată, totodată, că nu au fost identificate state semnatare ale Convenţiei care să se permită, în mod expres, folosirea declaraţiei analizate în cadrul procedurii penale de drept comun. 32. Astfel cum s-a arătat mai sus, conform legislaţiei procesual penale române, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie printr-o procedură specială, care începe în momentul iniţierii acordului de către procuror sau de către inculpat şi se încheie în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a acestuia. Aşadar, acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi considerat încheiat şi devine aplicabil doar ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care este admis de către instanţa judecătorească competentă. 33. Aşa fiind, între cele două momente procesuale mai sus menţionate, respectiv cel al iniţierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi cel al admiterii sale de către instanţă, acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu există, existenţa acestuia fiind afectată de o condiţie suspensivă constând în admiterea acordului de către instanţa competentă, conform art. 483-488 din Codul de procedură penală, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Drept urmare, toate actele procesuale realizate între cele două momente procesuale anterior menţionate, printre care se numără şi declaraţia dată de inculpat conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, sunt afectate de aceeaşi condiţie suspensivă. În consecinţă, neîndeplinirea condiţiei mai sus arătate are ca efect inexistenţa acordului de recunoaştere a vinovăţiei, din momentul iniţierii sale, dar şi inexistenţa actelor procesuale realizate pe parcursul derulării procedurii iniţiate în vederea încheierii acordului, din momentul încheierii sau al emiterii acestor acte. 34. În aceste condiţii, declaraţia dată de inculpat potrivit dispoziţiilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală există şi produce efecte juridice, existenţa acesteia nefiind afectată de îndeplinirea niciunei condiţii, doar din momentul în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi considerat încheiat. Per a contrario, neîndeplinirea condiţiei suspensive constând în admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către instanţa judecătorească competentă, fie ca urmare a eşuării negocierii purtate între procuror şi inculpat în prima etapă a procedurii speciale reglementate la art. 478-488 din Codul de procedură penală, fie ca efect al respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin hotărâre judecătorească definitivă, face ca declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei să nu producă efecte juridice de la momentul procesual al înregistrării sale de către organele judiciare. 35. Astfel, în condiţiile în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu este încheiat, iar actele procesuale realizate în vederea încheierii acordului sunt lipsite de efecte juridice, cauza va fi soluţionată conform procedurii penale de drept comun, care, în mod logic, va fi reluată şi va continua să fie aplicată din momentul procesual imediat anterior celui în care a fost iniţiată procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. 36. Pentru acest motiv, ca urmare a neîncheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sau a respingerii acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă, are loc o repunere a inculpatului în situaţia procesuală anterioară iniţierii procedurii speciale analizate, acesta urmând a beneficia, în consecinţă, de toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care le-a avut anterior iniţierii acordului şi pe care le-ar fi avut în lipsa iniţierii acestei proceduri speciale. 37. Printre aceste drepturi fundamentale se numără şi dreptul la apărare, astfel cum acesta este reglementat la art. 24 din Constituţie, precum şi prezumţia de nevinovăţie, reglementată la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. 38. În ceea ce priveşte dreptul la apărare, acest drept fundamental implică, în esenţă, posibilitatea inculpatului de a-şi angaja un avocat sau de a beneficia de serviciile unui avocat numit din oficiu, în condiţiile legii, avocat care să conceapă şi să aplice o strategie pe care o consideră eficientă în vederea apărării drepturilor şi intereselor procesuale ale inculpatului. Din această strategie a apărării fac parte şi iniţierea sau acceptarea de către inculpat a încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în mod implicit, declaraţia dată de inculpat în cadrul acestei proceduri speciale, conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală. 39. Astfel, din perspectiva exercitării dreptului fundamental la apărare, declaraţia reglementată la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală trebuie analizată prin raportare la scopul în care este dată de inculpat, care este cel al încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei pentru a beneficia de efectele juridice ale acestei proceduri speciale, reglementate la art. 480 alin. (4) din Codul de procedură penală, efecte care constau, de principiu, în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. 40. Or, în condiţiile inexistenţei scopului anterior menţionat, respectiv în afara procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în cadrul procedurii penale de drept comun, strategia de apărare elaborată de inculpat, personal sau prin intermediul avocatului său, poate fi una diferită, care să nu conţină o declaraţie a inculpatului. În consecinţă, menţinerea declaraţiei date de inculpat conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în procedura penală de drept comun, ulterior iniţierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile neîncheierii acestuia sau ale respingerii sale de către instanţă, constituie o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului, sub aspectul dreptului acestuia de a-şi construi propria strategie de apărare a drepturilor şi intereselor procesuale. 41. Mai mult, declaraţia dată de inculpat în cursul urmăririi penale, în cadrul procedurii penale de drept comun, este cea reglementată la art. 107-110 din Codul de procedură penală şi este luată şi consemnată conform procedurii reglementate prin dispoziţiile legale anterior menţionate, această declaraţie fiind diferită de cea prevăzută la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu doar sub aspectul finalităţii şi al efectelor ei, ci şi din perspectiva conţinutului impus de normele procesuale şi a regulilor procedurale. 42. În ceea ce priveşte conţinutul declaraţiei prevăzute la art. 107-110 din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 109 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată. Aceeaşi normă procesual penală prevede că după acest moment inculpatului i se pot pune întrebări. Sub aspect procedural, răspunsurile date de inculpat la întrebările adresate de organul judiciar vor fi formulate cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, care prevăd că inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, îi poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii. Potrivit aceloraşi dispoziţii procesual penale, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior referite rezultă că declaraţia reglementată la art. 107-110 din Codul de procedură penală va cuprinde doar acele relatări pe care inculpatul le consideră utile apărării drepturilor şi intereselor sale procesuale, şi nu recunoaşterea tuturor faptelor reţinute în sarcina sa de către organele de urmărire penală, aspect care ar fi contrar dreptului la tăcere al inculpatului, prevăzut la alin. (3) al art. 109 din Codul de procedură penală. 43. Spre deosebire de acestea, dispoziţiile art. 472 lit. g) din Codul de procedură penală prevăd, referitor la declaraţia dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, faptul că această declaraţie trebuie să fie expresă, iar conţinutul său trebuie să constea în recunoaşterea comiterii faptei şi în acceptarea de către inculpat a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, normele procesual penale ce reglementează procedura încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu asigură garanţiile procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, singura garanţie procesuală reglementată în favoarea inculpatului, din perspectiva analizată, fiind regula prevăzută la art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, conform căreia, la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. 44. Aşadar, deşi declaraţia inculpatului reglementată la art. 107-110 din Codul de procedură penală şi cea prevăzută la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală constituie acelaşi mijloc de probă, reglementat, cu titlu general, la art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă două subcategorii ale declaraţiei care sunt fundamental diferite din perspectiva conţinutului, a procedurii potrivit căreia sunt date de inculpat, a garanţiilor procesuale asigurate acestuia şi a finalităţii administrării lor, aceste diferenţe fiind determinate de particularităţile procedurilor în cadrul cărora intervin, respectiv procedura procesual penală de drept comun şi cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. 45. Or, având în vedere toate aceste aspecte, administrarea ca mijloc de probă, contrar voinţei inculpatului, în cadrul procedurii procesual penale de drept comun a declaraţiei date de acesta conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în condiţiile neîncheierii sau respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, echivalează cu efectuarea de către organele judiciare a unui act incompatibil cu procedura penală de drept comun, care încalcă garanţiile procesuale specifice dreptului fundamental la apărare asigurate inculpatului potrivit art. 109 din Codul de procedură penală. 46. Mai mult, declaraţia dată de inculpat în cadrul procedurii penale de drept comun nu are caracter obligatoriu. În acest sens, dispoziţiile art. 108 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd, printre altele, că inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 83 din acelaşi cod, articol ce stipulează, la lit. a), dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, precum şi faptul că inculpatului trebuie să îi fie atrasă atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa. Aceste dispoziţii procesual penale constituie o aplicaţie directă a dreptului la tăcere, care constituie unul dintre standardele prezumţiei de nevinovăţie, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituţie, dar şi un standard al dreptului la apărare, astfel cum acesta este prevăzut la art. 6 din Convenţie. 47. Referitor la dreptul la tăcere, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au reţinut, în jurisprudenţa lor, că preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăşi esenţa dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. S-a reţinut, aşadar, că cerinţele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale îşi păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracţiunii sau de interesul public invocat (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 97). Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a constatat că interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obţinute cu forţa într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 57) (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, paragraful 45). 48. S-a statuat, totodată, că dreptul la tăcere este un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 236 din 2 iunie 2020 precitată, paragraful 46). 49. La nivel european a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65/1 din 11 martie 2016, directivă ce reglementează, la art. 7 alin. (1), obligaţia statelor membre de a asigura dreptul persoanelor de a păstra tăcerea în legătură cu infracţiunea de săvârşirea căreia sunt suspectate sau acuzate, iar, la art. 7 alin. (2), obligaţia acestora de a asigura dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a nu se autoincrimina. De asemenea, în preambulul Directivei (UE) 2016/343 se arată, la pct. 12, că acest act normativ european ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că are calitatea anterior menţionată. Se arată, totodată, că directiva ar trebui să fie aplicată în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă, aspect prevăzut, de altfel, şi la art. 2 al directivei. Acelaşi preambul prevede la pct. 24 că dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie şi că ar trebui să funcţioneze ca măsură de protecţie împotriva autoincriminării, iar, la pct. 25, că dreptul persoanei de a nu se autoincrimina reprezintă de asemenea un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie, arătându-se că, atunci când li se solicită să dea o declaraţie sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate şi acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informaţii care ar putea să conducă la autoincriminare. De asemenea, pct. 27 din preambulul Directivei (UE) 2016/343 prevede că, pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se ţină seama de interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, la pct. 31 al preambulului se arată că statele membre ar trebui să ia în considerare adoptarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informaţii cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, li se furnizează şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu directiva anterior menţionată. În fine, la pct. 48 din preambulul Directivei 2012/13/UE se arată că atunci când apreciază declaraţiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obţinute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanţele şi judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare şi caracterul echitabil al procedurilor, specificându-se, totodată, faptul că, întrucât directiva analizată instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecţie mai ridicat; se prevede, totodată, că nivelul de protecţie stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau de Convenţie, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 50. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, iniţierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, urmată de neîncheierea acestui acord sau de respingerea lui prin hotărâre judecătorească definitivă, are drept consecinţă repunerea inculpatului în situaţia procesuală anterioară momentului iniţierii acordului, condiţii în care acesta beneficiază de toate garanţiile specifice dreptului la apărare şi ale prezumţiei de nevinovăţie. 51. În aceste condiţii, având în vedere exigenţele dreptului la tăcere şi ale dreptului persoanei de a nu se autoincrimina, mai sus analizate, Curtea conchide că administrarea ca probă, împotriva voinţei inculpatului, în procedura penală de drept comun a declaraţiei date de acesta conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în ipoteza neîncheierii sau a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, constituie nu doar o încălcare a dreptului la apărare, ci şi o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituţie. 52. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi administrată, împotriva voinţei acestuia, ca probă în procesul penal, în scopul soluţionării cauzei conform procedurii penale de drept comun. 53. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi ale art. 479 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea sunt în acord cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, prin Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016, precitată, paragrafele 15 şi 16, Curtea a reţinut că instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei a fost adaptată de legiuitor la cerinţele dreptului continental şi că aceasta asigură toate garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil. 54. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu Ciurea în Dosarul nr. 1.706/117/2018/a1 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi folosită, împotriva voinţei inculpatului, ca probă în procesul penal, în scopul soluţionării cauzei conform procedurii penale de drept comun. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi ale art. 479 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
