Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.521/1/2024 Completul compus din:
┌────────┬─────────────────────────────┐
│Eleni │- preşedintele Secţiei penale│
│Cristina│a Înaltei Curţi de Casaţie şi│
│Marcu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Ilie │ │
│Iulian │- judecător la Secţia penală │
│Dragomir│ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Maricela│- judecător la Secţia penală │
│Cobzariu│ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Leontina│- judecător la Secţia penală │
│Şerban │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Elena │- judecător la Secţia penală │
│Cîrnaru │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală │
│Burnel │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Andrei │ │
│Claudiu │- judecător la Secţia penală │
│Rus │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Valerica│- judecător la Secţia penală │
│Voica │ │
├────────┼─────────────────────────────┤
│Lia │- judecător la Secţia penală │
│Savonea │ │
└────────┴─────────────────────────────┘
1. S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept în materie penală: "Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării." 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu. 4. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 5. La şedinţă participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament. 6. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând obiectul Dosarului nr. 1.521/1/2024 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 8. A menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Departamentul de Drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, precum şi de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“. De asemenea, s-a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor. 9. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii. 10. Doamna procuror a arătat că, prin raportare la dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 11. Pe fondul chestiunii de drept supuse dezlegării s-a considerat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, este inadmisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării. 12. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că problema de drept la care se referă instanţa de trimitere pune în discuţie atât aspecte ce ţin de natura infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 din Codul penal, cât şi aspecte referitoare la condiţiile exercitării acţiunii civile în cadrul procesului penal. 13. Legiuitorul a considerat că prin acordarea calităţii de persoană vătămată inculpatului autor al infracţiunii de încăierare şi prin acceptarea exercitării de către acesta a acţiunii civile şi obligarea unui alt inculpat la plata unor despăgubiri s-ar ajunge la situaţia acordării unor daune morale sau materiale chiar pentru participarea la comiterea activităţii infracţionale. 14. Având în vedere că infracţiunea de încăierare presupune un subiect activ plural, iar scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţiile art. 198 din Codul penal este de a sancţiona fapta de încăierare, s-a apreciat că niciunul dintre inculpaţi nu poate justifica o legitimare procesuală activă în promovarea unei acţiuni civile în procesul penal împotriva altui inculpat, deoarece nu poate avea calitatea de persoană vătămată. 15. Chiar dacă în prezent infracţiunea de încăierare face parte din categoria infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei, specificul său, constând în aceea că subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori, fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare, face ca acţiunea civilă să nu poată fi soluţionată în aceeaşi modalitate ca în cazul unor infracţiuni contra persoanei care nu presupun un subiect activ plural. 16. Prin urmare, un inculpat autor al infracţiunii de încăierare nu poate exercita acţiunea civilă împotriva altui inculpat, autor al aceleiaşi infracţiuni de încăierare, deoarece calitatea de inculpat nu poate coexista cu calitatea de persoană vătămată în ipoteza unei infracţiuni cu subiect activ plural. 17. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se cauza în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, 18. deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 19. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus, prin încheierea de şedinţă din data de 27 iunie 2024, în Dosarul nr. 5.934/314/2022*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării. 20. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 iulie 2024, cu nr. 1.521/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 7 octombrie 2024. II. Expunerea succintă a cauzei 21. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, inculpatul parte civilă G.C. şi inculpata G.P.D. împotriva Sentinţei penale nr. 805 din 3 octombrie 2023, pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. 5.934/314/2022*. 22. Prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, a inculpatei G.P.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, a inculpatului A.M.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, a inculpatului A.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, a inculpatului A.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, a inculpatei A.A.L. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, a inculpatului G.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, şi art. 113 alin. (3) din Codul penal, a inculpatului G.A.B. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) din Codul penal, şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 371 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal şi art. 113 alin. (3) din Codul penal, parte civilă fiind G.C. şi persoane vătămate fiind A.M.G., A.I. şi G.G. 23. În actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, cu privire la inculpatul G.C., faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, încăierare în desfăşurarea căreia a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 24-25 de zile de îngrijiri medicale, atestate prin certificatul medico-legal nr. xx din 2 martie 2020, şi care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor trei persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 24. De asemenea, s-a reţinut, cu privire la inculpata G.P.D., faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor patru persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 25. Totodată, s-a reţinut, cu privire la inculpatul A.M.G., faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, încăierare în desfăşurarea căreia a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale, atestate prin certificatul medico-legal nr. yy din 2 martie 2020, şi care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor trei persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 26. S-a mai reţinut, în esenţă, cu privire la inculpatul A.I., faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, încăierare în desfăşurarea căreia a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale, atestate prin certificatul medico-legal nr. zz din 2 martie 2020, şi care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor trei persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 27. De asemenea, s-a reţinut, cu privire la inculpatul A.D., faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor patru persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 28. Cu privire la inculpata A.A.L. s-a reţinut faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor patru persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 29. Totodată, s-a reţinut, cu privire la inculpatul G.G., faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, încăierare în desfăşurarea căreia a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 5-6 zile de îngrijiri medicale, atestate prin certificatul medico-legal nr. ww din 5 martie 2020, şi care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor trei persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 30. Referitor la inculpatul G.A.B. s-a reţinut faptul că în data de 1 martie 2020, orele 14.30, a participat la o încăierare între mai multe persoane, care a avut ca rezultat cauzarea de suferinţe fizice altor patru persoane şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. 31. Prin Sentinţa penală nr. 805 din 3 octombrie 2023 a Judecătoriei Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 5.934/314/2022*, s-au dispus următoarele: 32. În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. d) raportat la art. 131 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, cu referire la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii G.G. şi G.A.B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. 33. În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, cu referire la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii G.C., G.P.D., A.M.G., A.I., A.D. şi A.A.L., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. 34. În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. e) raportat la art. 131 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, cu referire la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii G.G. şi G.A.B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. 35. În baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, au fost condamnaţi inculpaţii G.C., G.P.D., A.M.G., A.I., A.D. şi A.A.L. la pedeapsa amenzii penale pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal. 36. Referitor la latura civilă a cauzei, în baza art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 1.349 din Codul civil, art. 1.357 din Codul civil, art. 1.370 din Codul civil, art. 1.371 din Codul civil şi art. 1.382 din Codul civil, s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de inculpatul-parte civilă G.C. şi au fost obligaţi inculpaţii A.I., A.M.G., A.D. şi A.A.L., în solidar, la plata către inculpatul-parte civilă G.C. a sumei de 3.000 euro (în echivalent în lei la cursul Băncii Naţionale a României (BNR) din ziua plăţii efective) cu titlu de daune morale. 37. În baza art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 1.349 din Codul civil, art. 1.357 din Codul civil, art. 1.370 din Codul civil, art. 1.371 din Codul civil şi art. 1.382 din Codul civil, s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de inculpatul-parte civilă A.I. şi au fost obligaţi inculpaţii G.C., G.P., G.G. şi G.A.B., în solidar, la plata către inculpatul-parte civilă A.I. a sumei de 1.500 euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii efective) cu titlu de daune morale. 38. În baza art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 1.349 din Codul civil, art. 1.357 din Codul civil, art. 1.370 din Codul civil, art. 1.371 din Codul civil şi art. 1.382 din Codul civil, s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de inculpatul-parte civilă A.M.G. şi au fost obligaţi inculpaţii G.C., G.P., G.G. şi G.A.B., în solidar, la plata către inculpatul-parte civilă A.M.G. a sumei de 500 euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii efective) cu titlu de daune morale. 39. Pentru a dispune astfel în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. 40. Dispoziţiile art. 1.349 din Codul civil şi cele ale art. 1.357-1.371 din Codul civil reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar dispoziţiile art. 1.381-1.395 din Codul civil prevăd regulile aplicabile în ceea ce priveşte repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale. 41. Cât priveşte fapta ilicită, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, aceasta există, chiar dacă în ceea ce priveşte infracţiunea de încăierare a intervenit prescripţia răspunderii penale. 42. Instanţa de fond a reţinut că toţi inculpaţii, inclusiv cei trei inculpaţi care s-au constituit părţi civile în cauză, s-au angrenat în săvârşirea aceleiaşi fapte delictuale, participând la un conflict fizic, fiind împărţiţi în două tabere adverse şi aplicându-şi reciproc lovituri. În urma acestui conflict, inculpatului-parte civilă G.C. iau fost produse leziuni traumatice pentru a căror vindecare a avut nevoie de 24-25 de zile de îngrijiri medicale, inculpatului-parte civilă A.I. i-au fost produse leziuni traumatice pentru a căror vindecare a avut nevoie de 11-12 zile de îngrijiri medicale, iar inculpatului-parte civilă A.M.G. i-au fost produse leziuni traumatice pentru a căror vindecare a avut nevoie de 3-4 zile de îngrijiri medicale. Referitor la prejudiciu, acesta a constat în suferinţele de ordin moral cauzate inculpaţilor-părţi civile. 43. Cu privire la existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de fond a considerat şi această condiţie îndeplinită, prejudiciul reieşind în mod direct din faptele ilicite ale inculpaţilor, lanţul cauzal nefiind întrerupt. 44. S-a reţinut că, în materie delictuală, legiuitorul a instituit răspunderea autorului pentru cea mai uşoară culpă, după cum a rezultat din dispoziţiile art. 1.357 alin. (2) din Codul civil. În concret, inculpaţii s-au implicat în mod intenţionat în conflictul fizic din data de 1 martie 2020, existând vinovăţia comună a acestora. 45. Instanţa de fond a subliniat că toţi inculpaţii au participat la conflictul fizic din data de 1 martie 2020, exercitând acte de violenţă, astfel că nu s-a putut stabili individual contribuţia fiecărei persoane din grup asupra participanţilor din grupul opus, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor legale anterior menţionate, s-a apreciat că toţi inculpaţii răspund pentru prejudiciile produse în urma conflictului, gradul de contribuţie a fiecăreia dintre taberele implicate în conflict, la producerea prejudiciului, fiind de 50%. 46. Însă, în privinţa întinderii prejudiciului moral, luând în considerare dispoziţiile art. 1.370 şi 1.371 din Codul civil, precum şi faptul că s-a stabilit gradul de contribuţie de 50% pentru fiecare tabără implicată în conflict, instanţa de fond a apreciat că suma de 3.000 euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii efective) este una justificată pentru inculpatul-parte civilă G.C., sens în care inculpaţii A.I., A.M.G., A.D. şi A.A.L. au fost obligaţi, în solidar, la plata acestei sume către victimă. În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii părţi civile A.I. şi A.M.G., instanţa de fond a apreciat că sumele de 1.500 euro, respectiv 500 euro, cu titlu de daune morale, sunt îndestulătoare, sens în care inculpaţii G.C., G.P., G.G. şi G.A.B. au fost obligaţi, în solidar, la plata acestei sume către victime. 47. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, inculpatul-parte civilă G.C. şi inculpata G.P.D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu nr. 5.934/314/2022*. 48. La termenul de judecată din data de 10 iunie 2024, instanţa a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept anterior menţionate. III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere exprimate de către procuror şi inculpaţi III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 49. Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Ministerului Public şi apărătorii inculpaţilor au opinat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită cu judecarea cauzei în apel, fiind astfel îndeplinită condiţia referitoare la soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, şi a fost invocată o chestiune de drept reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a apelului, chestiune asupra căreia nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. III.2. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării 50. Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a reţinut că problema de drept supusă dezbaterii suscită interpretări diferite, atât în sensul admisibilităţii, cât şi în sensul inadmisibilităţii acţiunii civile şi a prezentat principalele argumente în sprijinul celor două opinii. 51. Într-o opinie, susţinută şi de apărătorul inculpaţilor apelanţi G.C. şi G.P.D., se apreciază că acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, este admisibilă. 52. În susţinerea acestei opinii, s-a argumentat că, spre deosebire de Codul penal anterior, care reglementa infracţiunea de încăierare în titlul IX - Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, potrivit Codului penal în vigoare, infracţiunea de încăierare este reglementată în titlul I al Părţii speciale, respectiv în cadrul infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei. 53. Astfel, în prezent, obiectul juridic special principal al infracţiunii de încăierare constă în relaţiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa acesteia, atunci când în cursul încăierării se săvârşeşte o infracţiune contra persoanei, fără a se cunoaşte făptuitorul. Într-un asemenea caz, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii apare însă ca o consecinţă a însăşi faptei de încăierare. 54. În această opinie se reţine că fiecare inculpat poate avea şi calitatea de persoană vătămată în cauză, în condiţiile în care ar fi suferit un prejudiciu material/moral, urmare a contribuţiei infracţionale săvârşite de către ceilalţi inculpaţi la adresa sa, prin afectarea integrităţii fizice sau/şi psihice. 55. Cât timp în urma încăierării unul sau mai mulţi participanţi suferă o vătămare a integrităţii corporale, indiferent de gravitate, prejudiciul cauzat nu poate rămâne neacoperit, neputându-se susţine că, prin participarea la încăierare, inculpaţii şi-au asumat posibila vătămare corporală. 56. Mai mult decât atât, infracţiunea de încăierare în forma-tip absoarbe în conţinutul ei constitutiv infracţiunea de loviri şi alte violenţe. Or, dacă în situaţia unui conflict între două persoane, în care acestea se lovesc reciproc, cu consecinţa vătămării integrităţii corporale a ambelor persoane, acestea au atât calitate de inculpat, în raport cu fapta de lovire a celeilalte persoane, cât şi calitate de persoană vătămată, în raport cu acţiunea părţii adverse de lovire, ambele fiind îndreptăţite în calitate de persoane vătămate la repararea propriului prejudiciu, ar trebui ca şi în conflictul dintre două tabere care se înfruntă situaţia să fie similară. 57. Într-o altă opinie, susţinută şi de reprezentantul parchetului, precum şi de apărătorul inculpaţilor intimaţi A.D. şi A.A.L., se apreciază că acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, este inadmisibilă. 58. S-a reţinut că infracţiunea de încăierare este o infracţiune cu subiect activ plural, specificul acestei infracţiuni fiind dat de pluralitatea de subiecţi activi, infracţiunea neputând fi reţinută în lipsa acestei pluralităţi naturale. Or, admiterea acţiunii civile şi obligarea unui participant la încăierare la plata unor daune morale sau materiale către un alt participant care a suferit vătămări conduc practic la negarea vinovăţiei participantului despăgubit pentru suferirea unui prejudiciu moral sau material. 59. Practic, un inculpat care răspunde sub aspectul laturii penale pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare, fiind parte a subiectului activ plural, ajunge să fie despăgubit ca şi cum ar avea calitatea de persoană vătămată constituită parte civilă în procesul penal. Participarea sau implicarea în încăierare este rezultatul direct al voinţei fiecărui inculpat, astfel încât, în măsura în care acelaşi inculpat ar fi despăgubit pentru prejudiciul moral sau material provocat de alţi membri ai pluralităţii de subiecţi activi, s-ar ajunge la folosirea propriei vinovăţii în obţinerea unui drept de reparare, contrar principiului conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă în obţinerea protecţiei unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). 60. Un alt argument este acela potrivit căruia răspunderea solidară a unor prezumtivi autori ai prejudiciului faţă de victimă la care se referă dispoziţiile art. 1.370 din Codul civil nu poate fi aplicată în cazul unei infracţiuni cu subiect activ plural, cum este încăierarea, toate persoanele având calitatea de inculpaţi, neexistând în mod separat o victimă faţă de care aceşti inculpaţi să răspundă civil. În măsura în care probatoriul administrat ar fi permis reţinerea unor legături de cauzalitate între actele infracţionale şi fiecare prejudiciu provocat persoanelor constituite părţi civile, cu certitudine încadrarea juridică a faptelor nu ar mai fi fost aceea de încăierare, putând fi reţinută o infracţiune de lovire. 61. Modul de soluţionare a pretenţiilor civile nu poate fi conceput în acelaşi fel ca în cazul unor infracţiuni contra persoanei care nu presupun un subiect activ plural. Dacă în cazul unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii persoanei, de regulă există o delimitare clară a noţiunii de subiect activ, persoană vătămată şi subiect pasiv, în cazul infracţiunii de încăierare, subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori, fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate 62. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. 63. În urma consultării materialelor transmise de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări: 64. Într-o primă orientare se consideră că acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, este admisibilă. 65. În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către: Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Iaşi şi instanţele arondate, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Alba, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia sa, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman şi instanţele arondate, Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Olt, Tribunalul Bistriţa, Tribunalul Argeş, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Timiş, Tribunalul Târgu Mureş, Tribunalul Suceava şi instanţele arondate, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Agnita, Judecătoria Hunedoara, Judecătoria Deva, Judecătoria Orăştie, Judecătoria Petroşani, Judecătoria Haţeg, Judecătoria Hunedoara, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Aiud, Judecătoria Sebeş, Judecătoria Buftea, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Măcin, Judecătoria Craiova, Judecătoria Băileşti, Judecătoria Slatina, Judecătoria Huedin, Judecătoria Piteşti, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Târgovişte, Judecătoria Pucioasa, Judecătoria Moldova Nouă, Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Târnăveni şi Judecătoria Reghin. 66. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au apreciat, în esenţă, că fiecare inculpat poate avea şi calitatea de persoană vătămată în cauză, în condiţiile în care a suferit un prejudiciu material sau moral, ca urmare a contribuţiei infracţionale săvârşite de către ceilalţi inculpaţi la adresa sa. Sa apreciat că nu se poate reţine că, prin participarea la încăierare, inculpaţii şi-au asumat posibila vătămare corporală, atât timp cât, în urma încăierării, unul sau mai mulţi participanţi au suferit o vătămare, motiv pentru care prejudiciul cauzat nu poate rămâne neacoperit. 67. S-a avut în vedere că obiectul juridic special principal al infracţiunii de încăierare constă în relaţiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea acesteia, infracţiunea fiind reglementată în titlul infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei, infracţiunea de încăierare absorbind, în forma-tip, în conţinutul ei constitutiv, infracţiunea de loviri şi alte violenţe. 68. Astfel, dacă în situaţia unui conflict între două persoane, în care acestea se lovesc reciproc, cu consecinţa vătămării integrităţii corporale a fiecăreia, acestea pot avea atât calitatea de inculpaţi în raport cu fapta de lovire a celeilalte persoane, cât şi de persoană vătămată în raport cu acţiunea părţii adverse de lovire, ambele fiind îndreptăţite în calitatea de persoane vătămate la repararea propriului prejudiciu, ar trebui, ca şi în cazul unui conflict între două tabere, situaţia să fie similară. 69. Infracţiunea de încăierare absoarbe infracţiunea de loviri şi alte violenţe, diferenţa fiind că, participând mai multe persoane la încăierare, valoarea socială ocrotită este mai lezată, pericolul fiind mai mare. Pe cale de consecinţă, persoana prejudiciată, chiar dacă este vinovată de săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, are dreptul la recuperarea prejudiciului suferit prin lovirea sa de către celelalte persoane. 70. Acţiunea civilă este admisibilă, având în vedere situarea reglementării - în cadrul infracţiunilor îndreptate contra persoanei - în conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 19 din Codul de procedură penală, ce reglementează obiectul şi exercitarea acţiunii civile. 71. Astfel, persoanele responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale pot fi trase la răspundere în cadrul procesului penal prin exercitarea acţiunii civile, interpretarea termenilor de persoană responsabilă pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, persoană vătămată, succesorii acesteia şi ai părţii responsabile civilmente făcânduse potrivit legii civile. 72. Reţinând în plus incidenţa dispoziţiilor art. 1.370 din Codul civil, s-a apreciat că această calitate de inculpat într-un proces penal nu respinge posibilitatea aceluiaşi inculpat de a avea şi calitate de persoană prejudiciată în sens civil, adică de persoană vătămată, în acelaşi caz penal, în cazul concret al infracţiunii de încăierare, infracţiune care, potrivit noului Cod penal, este o infracţiune contra integrităţii persoanei şi a sănătăţii, o infracţiune ce vizează persoana, nu ordinea socială, cum era reglementată în vechiul Cod penal. 73. Prin urmare, infracţiunea de încăierare absoarbe infracţiunea de loviri sau alte violenţe, conform art. 198 alin. (1) din Codul penal, sau, dacă este cazul, infracţiunea de vătămare corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, conform alin. (2), respectiv alin. (3) ale art. 198 din Codul penal. De altfel, în cuprinsul art. 198 alin. (2) din Codul penal legiuitorul precizează faptul că inclusiv victima poate răspunde penal, deci inclusiv sub aspect civil. 74. Au fost ataşate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti pronunţate în sensul acestei orientări, respectiv Decizia penală nr. 936/Ap din 11 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, Sentinţa penală nr. 697 din 17 aprilie 2018, pronunţată de Judecătoria Braşov, Sentinţa penală nr. 187 din 7 iunie 2023, pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, definitivă prin Decizia penală nr. 1.743 din 14 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală. 75. Se constată totodată că prin alte hotărâri judecătoreşti ataşate, respectiv Sentinţa penală nr. 53 din 21 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Întorsura Buzăului, Sentinţa penală nr. 1.836 din 17 octombrie 2018, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, definitivă prin Decizia penală nr. 893 din 6 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Sentinţa penală nr. 239 din 16 februarie 2021, pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin Decizia penală nr. 490/A din 9 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, sub aspectul laturii civile, soluţia a fost aceea de respingere a acţiunii civile ca neîntemeiată, rezultând că instanţele au considerat că acţiunea civilă exercitată de persoanele participante la infracţiunea de încăierare are caracter admisibil. 76. În cea de-a doua orientare se consideră că acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, este inadmisibilă. 77. În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Braşov, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Gorj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Brăila, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Buzău, Tribunalul Prahova, Tribunalul Arad şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Târgu-Neamţ, Judecătoria Bicaz, Judecătoria Sibiu, Judecătoria Brad, Judecătoria Câmpeni, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Orşova, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Motru, Judecătoria Novaci, Judecătoria Slatina, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Vişeu de Sus, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Lieşti, Judecătoria Galaţi, Judecătoria Râmnicu Sărat, Judecătoria Răcari, Judecătoria Pucioasa, Judecătoria Caransebeş şi Judecătoria Reşiţa. 78. În argumentarea opiniei exprimate s-a precizat, în esenţă, că, în cazul infracţiunii de încăierare, subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori, fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare. Încăierarea există dacă la aceasta participă două tabere, fiecare având cel puţin două persoane, între care au loc acte reciproce de violenţă. 79. Dacă, în cazul unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii persoanei, în general există o delimitare clară a noţiunii de subiect activ, persoană vătămată, subiect pasiv, în cazul infracţiunii de încăierare, subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori care au calitatea de autor - împărţiţi în două tabere de cel puţin două persoane fiecare, iar subiectul pasiv al infracţiunii de încăierare este persoana victimă a violenţelor comise în cursul încăierării, respectiv acele persoane care cad victime nevinovate ale manifestărilor violente ale celor încăieraţi sau persoane care participă ele însele la încăierare şi au suferit o vătămare corporală sau şi-au pierdut viaţa în încăierare, fără să se cunoască cine dintre corixanţi este făptuitorul. 80. Faţă de conţinutul art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a apreciat că inculpatul nu poate exercita o acţiune civilă având ca obiectiv repararea prejudiciului provocat acestuia de ceilalţi inculpaţi. Deşi faţă de specificul activităţii infracţionale fiecare participant ar putea fi considerat atât inculpat, cât şi persoană vătămată, având în vedere condiţia unui subiect activ plural, niciunul dintre inculpaţi nu poate justifica o legitimare procesuală activă în promovarea unei acţiuni civile în procesul penal. Acceptând exercitarea unei acţiuni civile de către un inculpat şi obligarea unui alt participant la plata de despăgubiri către acesta, s-ar ajunge la situaţia acordării unor daune chiar pentru participarea la comiterea activităţii infracţionale, interpretare care contravine reglementărilor specifice răspunderii delictuale. 81. Participarea sau implicarea în încăierare este rezultatul direct al voinţei fiecărui inculpat, astfel încât, în măsura în care acelaşi inculpat ar fi despăgubit pentru prejudiciul provocat de alţi membri ai pluralităţii de subiecţi activi, s-ar ajunge la folosirea propriei vinovăţii în obţinerea unui drept de reparare, contrar principiului conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă în obţinerea protecţiei unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). 82. În susţinerea acestei opinii s-a apreciat că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 1.370 din Codul civil, invocate în practică de instanţele care au admis acţiunea civilă în procesul penal pentru vătămările rezultate în urma încăierării, dispoziţii conform cărora dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă. 83. În cazul unei infracţiuni de încăierare, calitatea de victimă, folosită în dispoziţiile normative menţionate, nu poate fi conferită chiar persoanei acuzate pentru participarea la activitatea incriminată prin dispoziţiile art. 198 din Codul penal. Răspunderea solidară a unor prezumtivi autori ai prejudiciului faţă de victimă, la care se referă textul citat, nu poate fi aplicată în cazul unei infracţiuni cu subiect activ plural aşa cum este încăierarea, toate persoanele având calitatea de inculpaţi, neexistând în mod separat o victimă faţă de care aceşti inculpaţi să răspundă civil. 84. Chiar acceptând că în reglementarea în vigoare infracţiunea de încăierare este o infracţiune contra persoanei, dată fiind condiţia unui subiect activ plural, niciunul dintre participanţii acuzaţi de participarea la încăierare nu poate justifica o calitate procesuală sau un interes legitim pentru a exercita o acţiune civilă în procesul penal, indiferent de gravitatea leziunilor provocate acestuia de ceilalţi participanţi la încăierare. Un asemenea participant are doar calitatea de inculpat în cadrul procedurii de tragere la răspundere penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de încăierare, neputând fi considerat ca persoană vătămată faţă de ceilalţi participanţi trimişi în judecată sub aspectul aceleiaşi acuzaţii. 85. Au fost ataşate, exemplificativ, Sentinţa penală nr. 7 din 6 ianuarie 2022, pronunţată de Judecătoria Braşov, şi Sentinţa penală nr. 220 din 3 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Braşov. 86. Se constată că, în cauză, curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Timişoara şi Târgu Mureş au comunicat opinii cu caracter teoretic, cu precizarea că la nivelul acestora, precum şi al instanţelor arondate nu a fost identificată practică judiciară care să prezinte relevanţă pentru problema de drept supusă dezlegării. V.1. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 87. Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării, în cadrul deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. 88. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios - Serviciul pentru studiu şi unificarea jurisprudenţei, nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. V.2. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale 89. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă dezlegării. V.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului 90. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării 91. Din perspectiva dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate de către Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 92. Cu privire la fondul problemei de drept care face obiectul sesizării s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, este inadmisibilă. 93. S-a arătat că problema de drept invocată prin încheierea de sesizare pune în discuţie atât aspecte ce ţin de natura infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 din Codul penal, cât şi aspecte referitoare la condiţiile exercitării acţiunii civile în cadrul procesului penal. 94. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, legiuitorul a mutat infracţiunea de încăierare din capitolul V referitor la „Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“ în capitolul II, intitulat „Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii“, noua sistematizare fiind justificată de necesitatea de a reevalua obiectul juridic al infracţiunii, întrucât infracţiunea de încăierare pune în pericol în primul rând sănătatea, integritatea fizică sau viaţa persoanei şi doar în subsidiar relaţiile sociale privind convieţuirea socială^1. ^1 Expunerea de motive a proiectului de Lege privind Codul penal. 95. Însă modificarea obiectului juridic al infracţiunii nu a fost dublată şi de o modificare a conţinutului constitutiv, deoarece, în esenţă, reglementarea în vigoare este asemănătoare cu cea anterioară, cu unele simplificări. 96. Astfel, au fost modificate limitele de pedeapsă, s-a introdus o nouă variantă agravată, dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, a fost introdusă prevederea expresă conform căreia participantul la încăierare care suferă o vătămare corporală, fără a se cunoaşte autorul acesteia, va răspunde pentru varianta simplă a infracţiunii şi a fost înlăturată dispoziţia referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul persoanei a cărei contribuţie a fost individualizată în încăierare. 97. S-a apreciat ca fiind evident faptul că scopul urmărit de fiecare dintre persoanele care participă la o încăierare este agresarea adversarilor, astfel încât valorile juridice în principal afectate prin activitatea infracţională sunt legate de atributele persoanei, acesta fiind şi motivul pentru care legiuitorul a schimbat locul acestei infracţiuni în actualul Cod penal. 98. Sub imperiul legii vechi, precum şi sub imperiul legii noi, legiuitorul a stabilit în mod deliberat o serie de reguli de drept diferite de cele aplicabile în cazul infracţiunilor contra persoanei, prin care a urmărit să rezolve problemele determinate de atragerea răspunderii penale după regulile obişnuite, în contextul imposibilităţii identificării concrete a fiecărui autor al fiecărui act de violenţă săvârşit în cadrul încăierării. 99. Aceste reguli de drept subsumate mecanismului pluralităţii naturale de infractori produc consecinţe importante asupra răspunderii penale a celor care participă la o încăierare între mai multe persoane. Infracţiunea de încăierare fiind subsumată infracţiunilor caracterizate de pluralitate naturală este o infracţiune unică săvârşită de autori distincţi, iar fiecare dintre ei va răspunde în calitate de autor, şi nu de coautor al infracţiunii. 100. Subiectul pasiv al infracţiunii de încăierare poate fi orice persoană, fie prinsă fără voia ei în încăierare, fie chiar una dintre persoanele care participă ele însele la încăierare. Numărul subiecţilor pasivi nu influenţează nici el unicitatea infracţiunii de încăierare, existând o singură infracţiune de încăierare indiferent câte persoane au fost victime ale actelor de violenţă. 101. S-a considerat că scopul urmărit de legiuitor prin incriminarea încăierării a rămas, inclusiv în contextul mutării infracţiunii în titlul I „Infracţiuni contra persoanei“, capitolul II „Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii“ din Codul penal, sancţionarea distinctă a simplei participări la încăierare. 102. Prin stabilirea unor reguli de drept diferite rezultă voinţa legiuitorului de a nu considera infracţiunea de încăierare drept o faptă colectivă împotriva vieţii sau a integrităţii corporale ori sănătăţii, ci o infracţiune distinctă, cu o configuraţie proprie. Un argument în acest sens se desprinde atât din faptul că acţiunea penală se exercită din oficiu în toate cazurile, inclusiv în forma-tip a infracţiunii a cărei urmare imediată este aceeaşi cu cea a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, precum şi din faptul că pedepsele stabilite prin dispoziţiile art. 198 din Codul penal sunt cu mult reduse faţă de cele prevăzute de infracţiunile contra persoanei ce protejează aceleaşi valori sociale. 103. S-a susţinut că regulile de drept stabilite de legiuitor în privinţa infracţiunii de încăierare conferă acţiunii civile şi prejudiciului cauzat prin această infracţiune o fizionomie distinctă în raport cu specificul infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale. 104. Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, „acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale“, respectiv „repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile“. 105. Dispoziţiile legii civile la care face trimitere textul de lege citat anterior sunt dispoziţiile art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare“, texte ce constituie sediul materiei răspunderii civile delictuale. 106. Totodată, potrivit art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală, „acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente“, iar potrivit art. 79 din Codul de procedură penală, persoana vătămată este „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală“. 107. Având în vedere că infracţiunea de încăierare presupune un subiect activ plural, iar scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţiile art. 198 din Codul penal este de a sancţiona fapta încăierării, s-a concluzionat că niciunul dintre inculpaţi nu poate justifica o legitimare procesuală activă în promovarea unei acţiuni civile în procesul penal împotriva altui inculpat, deoarece nu poate avea calitatea de persoană vătămată. 108. Prin acordarea calităţii de persoană vătămată inculpatului autor al infracţiunii de încăierare şi prin acceptarea exercitării de către acesta a acţiunii civile şi obligarea unui alt inculpat la plata de despăgubiri s-ar ajunge la situaţia acordării unor daune morale sau materiale, chiar pentru participarea la comiterea activităţii infracţionale. 109. Întrucât, în cazul infracţiunii de încăierare, în sarcina fiecărui autor se reţine comiterea în integralitate, şi nu parţial, a acţiunii tipice, vătămarea eventual suferită nu poate sta la baza imputării reciproce între inculpaţi, deoarece nu a fost cauzată prin fapta altuia. 110. S-a mai apreciat că, deşi dispoziţiile art. 1.370 din Codul civil par a constitui un contraargument, în cazul infracţiunii de încăierare, calitatea de victimă folosită în dispoziţiile normative menţionate nu poate fi conferită chiar persoanei acuzate pentru săvârşirea activităţii incriminate prin dispoziţiile art. 198 din Codul penal, în întregul ei. 111. Chiar dacă în prezent infracţiunea de încăierare aparţine categoriei infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei, specificul ei, constând în faptul că subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori, fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare, face ca acţiunea civilă să nu poată fi soluţionată în acelaşi fel ca în cazul unor infracţiuni contra persoanei care nu presupun un subiect activ plural. 112. În concluzie, s-a susţinut că un inculpat autor al infracţiunii de încăierare nu poate exercita acţiunea civilă împotriva altui inculpat, autor al aceleiaşi infracţiuni de încăierare, deoarece calitatea de inculpat nu poate coexista cu calitatea de persoană vătămată în ipoteza unei infracţiuni cu subiect activ plural. VII. Opinia specialiştilor consultaţi 113. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. A. 114. În cuprinsul opiniei juridice elaborate de Departamentul de drept public al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara s-a arătat că, în raport cu criteriile stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava nu îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate. 115. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că este îndeplinită condiţia referitoare la faptul că instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava urmând să se pronunţe prin hotărâre definitivă asupra apelului promovat. Este îndeplinită şi condiţia referitoare la faptul ca această chestiune de drept să nu fi făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Referitor la cea de-a treia condiţie, respectiv ca problema de drept să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei, s-a reţinut că, în funcţie de modul de soluţionare a chestiunii de drept pendinte, se va putea decide soluţia în privinţa laturii civile, care face parte din modul de rezolvare a fondului cauzei. 116. Însă nu este îndeplinită ultima condiţie dedusă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care referă la împrejurarea ca problema de drept ridicată să fie o veritabilă problemă de drept penal şi/sau procesual penal, cu caracter dificil, să aibă caracter de noutate şi să merite o rezolvare de principiu, în raport cu potenţialul de a genera interpretări diferite în practica judiciară. 117. Astfel, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, având în vedere că problema nu prezintă gradul de dificultate aferent unei veritabile probleme de drept, deoarece răspunsul la întrebarea instanţei de trimitere este facil de oferit. 118. Practic, nu există nicio incompatibilitate în a cumula în aceeaşi persoană atât calitatea de inculpat, cât şi pe cea de victimă, în cazul participării la încăierare. Din conţinutul art. 198 alin. (2) din Codul penal rezultă faptul că în încăierare pot exista atât inculpaţi-participanţi, care răspund penal, cât şi victime, cărora li se angajează răspunderea penală, chiar dacă diminuată [victima răspunde conform alin. (1) din textul legal, în timp ce participantul răspunde conform alin. (2) al aceluiaşi articol, adică vătămare corporală]. 119. S-a arătat că nu există nicio raţiune suficientă pentru a distinge între alin. (1) şi alin. (2) ale art. 198 din Codul penal, sub aspectul laturii civile. Schimbarea formei de vinovăţie nu invalidează calitatea de victimă. În condiţiile reputate de îmbulzeală, agitaţie, aglomeraţie, tensiune etc. este posibil ca un participant să îşi păstreze calitatea de victimă, derivând din împrejurarea că are o reprezentare greşită asupra rezultatului încăierării. Astfel, cel ce intervine pentru a-i despărţi pe alţii ori este prins în încăierare nu se pedepseşte, deşi este participant [art. 198 alin. (4) din Codul penal]. În această situaţie însă calitatea de victimă subzistă şi deschide calea unei acţiuni civile. 120. Totodată, s-a opinat că invocarea principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans nu atrage pierderea calităţii de victimă, fiind relevantă în acest sens ipoteza culpei concurente a victimei în cazul accidentelor de circulaţie, unde conduita culpabilă a victimei nu îi anulează legitimarea procesuală activă, ci doar diminuează cuantumul despăgubirilor. Similar, participarea la încăierare nu înlătură calitatea de victimă, ci doar diminuează pretenţiile. 121. Cu privire la fondul sesizării, în opinia prezentată s-a reţinut că este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, problema de drept fiind soluţionată conform regulilor stabilite în materia răspunderii civile delictuale. 122. Din conţinutul art. 1.371 din Codul civil rezultă faptul că exercitarea acţiunii civile de către victimă este permisă chiar şi în cazurile în care victima a contribuit la producerea prejudiciului, acţionând cu intenţie sau din culpă. În consecinţă, despre o asemenea situaţie, fiind reglementată expres, nu se poate susţine că ar contraveni reglementărilor specifice răspunderii delictuale. 123. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016, că dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. 124. S-a reţinut că un participant cu intenţie la încăierare menţine calitatea de victimă dacă a suferit un prejudiciu, independent de faptul că a comis sau nu un act ilicit. Vinovăţia victimei are însă consecinţe asupra cuantumului prejudiciului, în sensul că îl diminuează, dar nu afectează legitimarea sa procesuală activă ca parte civilă. 125. În plus, atunci când a repoziţionat infracţiunea de încăierare în cadrul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, legiuitorul a avut în vedere preeminenţa protecţiei victimei, lăsând într-un plan secundar protejarea ca valoare socială a ordinii şi liniştii publice. 126. Dacă acţiunea civilă exercitată de victimă ar fi considerată, de plano, inadmisibilă, ar însemna ca suferinţele fizice sau leziunile prevăzute de art. 193 din Codul penal care reprezintă urmarea imediată a încăierării în varianta-tip să nu poată fi dezdăunate. Aceasta ar face ca victima încăierării, spre deosebire de victima infracţiunii de loviri sau alte violenţe, să nu beneficieze de o protecţie juridică deplină, deşi urmarea imediată a celor două infracţiuni este identică. Chiar dacă victima (persoana vătămată) îşi asumă riscul unor posibile vătămări cu efectul de mai sus atunci când intră în încăierare, atât timp cât aceasta nu şi le-a autoprovocat, ele sunt urmarea încăierării. 127. În consecinţă, s-a opinat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi art. 1370 din Codul civil, este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, la stabilirea cuantumului prejudiciului, instanţa de judecată urmând să ţină cont de regulile concursului de vinovăţii şi ale concursului de acţiuni cauzatoare de prejudiciu. B. 128. În opinia juridică elaborată de Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara s-a arătat că, prin raportare la criteriile stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării. 129. Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că această problemă de drept presupune atât analiza dispoziţiilor procesual penale şi de drept penal substanţial relevante, cât şi a celor de drept civil vizând repararea prejudiciului şi a eventualelor cauze de exonerare de la tragerea la răspundere civilă delictuală. 130. În analiza conţinutului constitutiv al infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 din Codul penal s-a arătat că obiectul juridic este reprezentat în principal de relaţiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa acesteia. 131. Având în vedere acest obiect juridic, este evident că subiectul pasiv al infracţiunii de încăierare este persoana a cărei integritate corporală [sau viaţă - în cazul variantei agravate prevăzute de art. 198 alin. (3) din Codul penal] a fost vătămată. Aşadar, o particularitate a infracţiunii de încăierare este faptul că subiectul pasiv poate fi şi subiect activ al acestei infracţiuni. 132. Acest aspect rezultă şi din analiza art. 198 alin. (2) din Codul penal, care prevede că, dacă se cauzează o vătămare corporală, participanţii la încăierare vor răspunde pentru varianta mai gravă prevăzută de art. 198 alin. (2) din Codul penal, în timp ce persoana care a suferit vătămarea corporală va răspunde pentru varianta-tip prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal. Prin urmare, legea prevede posibilitatea ca persoana care este subiect pasiv al infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (2) din Codul penal să fie în acelaşi timp subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal. Pentru identitate de raţiune, în cazul în care se produc, prin încăierare, urmări specifice doar art. 193 din Codul penal, persoana sau persoanele care vor suferi aceste urmări vor avea o dublă calitate, atât de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal, cât şi de subiect pasiv al acestei infracţiuni. 133. În aceste condiţii, dacă se admite că prin infracţiunea de încăierare se poate aduce atingere uneia dintre valorile sociale al cărei titular este chiar unul dintre participanţii la infracţiunea de încăierare, este evident că cel care participă la infracţiunea de încăierare îşi dublează calitatea de subiect activ cu cea de subiect pasiv al aceleiaşi infracţiuni. 134. În plan procesual înseamnă că se acceptă că prin această infracţiune se poate cauza, de către ceilalţi participanţi, o vătămare a integrităţii fizice a unuia dintre participanţi, în sensul art. 79 din Codul de procedură penală, ceea ce ar justifica participarea la procesul penal a inculpatului care a suferit această vătămare şi în calitate de persoană vătămată. 135. S-a opinat în sensul că, potrivit art. 22 alin. (2) din Codul penal, consimţământul victimei nu produce efecte justificative în cazul infracţiunilor contra vieţii şi nici atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia. În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 193 şi 194 din Codul penal, consimţământul victimei poate produce efecte justificative, legea permiţând incidenţa acestei cauze chiar şi în situaţii în care cel care exprimă consimţământul pierde un organ (de exemplu, în situaţia transplantului de organe), impunând anumite condiţii de formă. 136. Deşi legea nu limitează expres consimţământul la infracţiunile prevăzute de art. 193 şi 194 din Codul penal, totuşi, prin incriminarea infracţiunii de încăierare, Codul penal limitează modalitatea în care o persoană poate dispune de integritatea sa corporală. Astfel, legiuitorul a stabilit că o persoană nu poate dispune de valoarea socială a integrităţii fizice în cadrul unei lupte formate din două tabere (şi minimum patru participanţi) deoarece sunt afectate ordinea şi liniştea publică. 137. În planul răspunderii civile, consimţământul victimei are valoarea unei clauze exoneratoare de răspundere, iar, potrivit art. 1.355 alin. (4) din Codul civil, „declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor“. Astfel, această dispoziţie legală stabileşte că victima care participă la o faptă care poate să îi cauzeze un prejudiciu nu îşi dă direct acordul să i se cauzeze un prejudiciu prin simpla participare la această faptă, ci numai la săvârşirea faptei care presupune un anumit risc de producere a unui prejudiciu. 138. Prin urmare, nu se poate considera că autorul-victimă, prin participarea la încăierare, renunţă la dreptul de a obţine repararea prejudiciului. 139. O interpretare contrară ar presupune ca, deşi s-a cauzat un prejudiciu unei persoane printr-o faptă ilicită, aceasta să nu aibă dreptul la repararea acestui prejudiciu în nicio situaţie, interpretare care, în mod evident, nu poate fi primită. Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 198 alin. (2) din Codul penal face o diferenţiere în planul răspunderii penale dacă se cauzează una dintre urmările vătămării corporale, neexistând argumente pentru care să se nege şi o diferenţiere în planul răspunderii civile. 140. În sensul opiniei exprimate au fost indicate alte situaţii similare prevăzute de Codul civil, cum ar fi, de exemplu, situaţia în care prin comiterea unei fapte sub imperiul excesului scuzabil în apărare se depăşesc limitele legitimei apărări, cauzându-se astfel atacatorului un prejudiciu. Conform art. 1.360 alin. (2) din Codul civil, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări. 141. S-a susţinut că nu poate fi reţinut argumentul conform căruia cel care solicită repararea prejudiciului şi-ar invoca propria culpă pentru a obţine un drept, având în vedere că legea civilă permite ca victima care a contribuit la cauzarea prejudiciului să poată obţină repararea acestuia, cel chemat să răspundă fiind ţinut să repare numai partea de prejudiciu pe care a cauzat-o efectiv, potrivit art. 1.371 din Codul civil. 142. S-a concluzionat că acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva unui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării, nu este de plano inadmisibilă. C. 143. În cuprinsul materialului înaintat instanţei supreme, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“ a arătat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării. 144. Spre deosebire de vechiul Cod penal, care cuprindea această normă de incriminare în cadrul infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, în actualul Cod penal încăierarea a fost inclusă în grupa infracţiunilor contra persoanei. Prin urmare, legiuitorul actual consideră că valoarea socială ocrotită prin această incriminare are în vedere, în principal, atributele persoanei, respectiv integritatea fizică şi sănătatea acesteia, şi doar în subsidiar relaţiile de convieţuire socială.^2 ^2 A se vedea în acest sens Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului. Ediţia 8, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2023, p. 97. 145. În condiţiile în care valoarea socială principală ocrotită de această normă de incriminare este chiar integritatea corporală a persoanei, s-a apreciat, prin raportare la art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, precum şi la art. 1.381 alin. (1) din Codul civil, că fiecare inculpat poate să aibă şi calitatea de persoană vătămată, dacă suferă un prejudiciu material sau moral ca urmare a activităţii infracţionale a celorlalţi îndreptate împotriva sa, care îi afectează integritatea fizică sau psihică. 146. Prin urmare, dacă unul dintre participanţii la încăierare suferă o vătămare a integrităţii corporale, prejudiciul produs îi dă dreptul la acoperirea acestuia, cu excepţia situaţiei în care fapta ilicită a fost săvârşită în legitimă apărare. 147. De altfel, legiuitorul a decis să incrimineze distinct încăierarea, deoarece răspunderea penală are caracter personal, iar o astfel de faptă este deosebit de gravă indiferent de contribuţia fiecărui participant şi chiar dacă nu se cunoaşte cât reprezintă contribuţia unui participant. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare dintre participanţi nu trebuie să răspundă civil pentru prejudiciul produs prin faptele de violenţă exercitate, conform regulilor răspunderii civile delictuale. 148. S-a opinat că, dacă în cazul unui conflict între două persoane care se lovesc reciproc şi se produc vătămări ale integrităţii corporale ambelor persoane, acestea au dreptul la despăgubiri în calitate de persoane vătămate, nu există niciun motiv pentru care în cazul unui conflict dintre două tabere care se înfruntă (cum este cazul infracţiunii de încăierare) situaţia să fie diferită, în sensul că persoanele participante la încăierare nu ar trebui să aibă dreptul la despăgubiri. Împrejurarea că este posibil să nu poată fi stabilită contribuţia fiecărei persoane la prejudiciul produs nu reprezintă un argument, având în vedere prevederile art. 1.370 din Codul civil, conform cărora dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă. 149. Prin raportare la dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, a fost apreciată ca fiind eronată susţinerea conform căreia obligarea unui participant la încăierare la plata unor daune morale sau materiale către un alt participant care a suferit vătămări conduce la negarea vinovăţiei participantului despăgubit pentru suferirea unui prejudiciu moral sau material. 150. Totodată, s-a considerat ca fiind greşită susţinerea conform căreia acordarea de despăgubiri în cazul infracţiunii de încăierare ar permite folosirea propriei vinovăţii pentru obţinerea unui drept la reparaţie. Aceasta, deoarece pentru fapta săvârşită cu vinovăţie făptuitorul va răspunde la rândul său faţă de ceilalţi participanţi păgubiţi prin fapta sa şi nu va putea obţine despăgubiri pentru partea cu care a contribuit la cauzarea ori la mărirea propriului său prejudiciu sau dacă nu l-a evitat în tot sau în parte. 151. Este adevărat că specificul infracţiunii de încăierare este dat de pluralitatea de subiecţi activi, însă doctrina^3 a arătat în mod corect că fiecare dintre participanţii la încăierare poate fi, în acelaşi timp, atât subiect activ, cât şi subiect pasiv al acestei infracţiuni. ^3 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului. Ediţia 8, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2023, p. 91. VIII. Dispoziţii legale relevante Codul penal Art. 198 - Încăierarea (1) Participarea la o încăierare se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit alin. (1). (3) Când prin fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. (4) Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau care a încercat să-i despartă pe alţii. Codul de procedură penală Art. 19 - Obiectul şi exercitarea acţiunii civile (1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. (2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. (3) Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2), şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală. (4) Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului. (5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. Codul civil Art. 1.349 - Răspunderea delictuală (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (…) Art. 1.357 - Condiţiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Art. 1.370 - Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă. Art. 1.371 - Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă. IX. Opinia judecătorului-raportor 152. Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, apreciind că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 153. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 5.934/314/2022*, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 154. Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. 155. În raport cu dispoziţia legală anterior menţionată, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: întrebarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. 156. Cu privire la sesizarea de faţă, se constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile anterior enunţate. 157. Astfel, este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, inculpatul-parte civilă G.C. şi inculpata G.P.D. împotriva Sentinţei penale nr. 805 din 3 octombrie 2023, pronunţată de Judecătoria Suceava, în Dosarul nr. 5.934/314/2022*. 158. În acelaşi timp se constată îndeplinită şi cerinţa referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei. 159. Instanţa de trimitere solicită a se stabili caracterul admisibil sau inadmisibil al acţiunii civile formulate de un inculpat, participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare, împotriva altui inculpat, participant la aceeaşi infracţiune de încăierare, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării. Se constată că, prin sentinţa penală apelată, instanţa a soluţionat pe fond acţiunea civilă exercitată de participanţii la încăierare. Totodată, apelul formulat de parchet vizează tocmai inadmisibilitatea acţiunii civile promovate de o parte dintre inculpaţii-participanţi la infracţiunea de încăierare împotriva altor inculpaţi-participanţi la aceeaşi infracţiune de încăierare, iar apelul formulat de unii dintre inculpaţi vizează, printre altele, pretenţiile civile cu care s-au constituit parte civilă în cauză, precum şi pretenţiile civile la plata cărora au fost obligaţi către ceilalţi inculpaţi-părţi civile. 160. Aşa cum a arătat şi instanţa de trimitere, problema de drept prezintă relevanţă chiar dacă, în speţă, faţă de infracţiunea de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, s-a dispus, prin sentinţa penală apelată, soluţia de încetare a procesului penal în conformitate cu art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, lit. i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. 161. În ceea ce priveşte existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, se constată că problema de drept invocată vizează aspecte legate de admisibilitatea acţiunii civile exercitate de un inculpat, participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare, împotriva altui inculpat, participant la aceeaşi infracţiune de încăierare, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării. 162. În prezenta cauză, problema a cărei dezlegare se solicită reprezintă o problemă reală de drept, reflectată atât de practica neunitară, cât şi de punctele de vedere divergente exprimate în acest sens de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora, precum şi opiniile argumentate juridic formulate cu privire la obiectul sesizării. 163. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia negativă prevăzută în conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că asupra chestiunii de drept supuse dezlegării nu sa statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită 164. Prin întrebarea formulată în cuprinsul încheierii de sesizare, Curtea de Apel Suceava solicită a se stabili dacă este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la infracţiunea de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării. 165. Practic, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită pe calea mecanismului prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală vizează atât natura infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, cât şi condiţiile în care poate fi exercitată acţiunea civilă în cadrul procesului penal. 166. În noua codificare penală, infracţiunea de încăierare este reglementată prin dispoziţiile art. 198 din Codul penal, fiind inclusă în Partea specială, titlul I, capitolul II „Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii“. Incriminarea cuprinde o variantă-tip şi trei variante agravate. 167. Varianta-tip a infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, constă în participarea la o încăierare şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. 168. Prima variantă agravată prevăzută de art. 198 alin. (2) din Codul penal se referă la situaţia în care, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit variantei-tip prevăzute art. 198 alin. (1) din Codul penal. 169. Alte două variante agravate intervin atunci când prin fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani [art. 198 alin. (3) teza I din Codul penal], iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime [art. 198 alin. (3) teza a II-a din Codul penal]. 170. Art. 198 alin. (4) din Codul penal prevede o cauză de nepedepsire în ceea ce îl priveşte pe cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau care a încercat să îi despartă pe alţii. 171. Prin raportare la valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptei de încăierare se reţine că, spre deosebire de vechiul Cod penal care includea această faptă în cadrul infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, această infracţiune a fost prevăzută în capitolul II al titlului I din Partea specială a Codului penal, consacrat infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, deoarece aceasta pune în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei şi abia în subsidiar relaţiile de convieţuire socială. În plus, încăierarea este reglementată de numeroase legislaţii în categoria infracţiunilor care aduc atingere sau pun în pericol integritatea corporală (§ 231 din Codul penal german, § 91 din Codul penal austriac, art. 154 din Codul penal spaniol, art. 151 din Codul penal portughez sau art. 133 din Codul penal elveţian)^4. ^4 Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul penal (Legea nr. 286/2009). 172. Infracţiunea de încăierare, denumită şi rix (din limba latină, rixa - „vrajbă“), constă în ciocnirea violentă şi spontană între mai multe persoane învrăjbite, desfăşurată în îmbulzeală şi cu o împletire de acţiuni de aşa fel încât este greu de stabilit aportul fiecăreia dintre persoanele prinse în încăierare. Ceea ce este caracteristic rixului este tocmai împletirea actelor de violenţă, de îmbrânceli, loviri şi trânteli între cei angajaţi în luptă şi, de regulă, nu se poate stabili acţiunea concretă a fiecăruia dintre participanţi. Ca act de conduită, încăierarea apare ca o faptă de care trebuie să răspundă fiecare dintre participanţi şi de aceea, prin încăierare se înţelege însăşi fapta cuiva de a participa la încăierarea dintre mai multe persoane^5. ^5 V. Dongoroz, I. Oancea, V. Rosca, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Academia Română, Bucureşti, 1972, pg. 676. 173. De altfel, legiuitorul a decis să incrimineze distinct încăierarea deoarece răspunderea penală are caracter personal, iar o astfel de faptă este deosebit de gravă indiferent de contribuţia fiecărui participant şi chiar dacă nu se cunoaşte cât reprezintă contribuţia unui participant^6. ^6 Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 90. 174. Din perspectiva conţinutului constitutiv al infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 din Codul penal, prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept pusă în discuţie obiectul juridic, subiecţii activi şi pasivi, elementul material şi urmarea imediată. 175. Se reţine că obiectul juridic principal al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea fizică, sănătatea sau viaţa acesteia [în cazul variantei agravate prevăzute de art. 198 alin. (3) din Codul penal]. Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale referitoare la convieţuirea socială, precum şi relaţiile referitoare la menţinerea ordinii şi a liniştii publice. 176. Specificul acestei infracţiuni este dat de pluralitatea de subiecţi activi, privită ca o pluralitate naturală de făptuitori, în absenţa căreia nu poate fi pusă în discuţie infracţiunea de încăierare. Pluralitatea naturală, care exclude coautoratul ca formă a participaţiei penale, poate fi însoţită de pluralitatea ocazională, astfel că participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau a complicităţii la încăierare. 177. Numărul participanţilor trebuie să fie suficient de ridicat încât să producă o stare de confuzie cu privire la acţiunile fiecăruia dintre aceştia. Pentru reţinerea infracţiunii de încăierare trebuie să existe două tabere de câte cel puţin două persoane fiecare. Necesitatea existenţei a două grupări adverse a fost confirmată şi în jurisprudenţă, reţinându-se că, atunci când există numai gruparea inculpaţilor, iar victimele actelor de violenţă nu constituie o grupare, neavând cunoştinţă de intenţia inculpaţilor şi reacţionând numai pentru a se apăra, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare^7. ^7 Decizia Curţii Constituţionale nr. 726 din 20 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 5 februarie 2019. 178. Subiectul pasiv este victima actelor de violenţă şi poate fi orice persoană, fie prinsă fără voia ei în manifestările violente ale celor încăieraţi, fie chiar unul dintre participanţi (autori ai încăierării) şi care a suferit leziuni traumatice, o vătămare corporală ori şi-a pierdut viaţa în încăierare. 179. În doctrina de specialitate^8 s-a arătat faptul că unul dintre participanţii la încăierare poate fi, în acelaşi timp, atât subiect activ, cât şi subiect pasiv, ceea ce este un alt specific al infracţiunii de încăierare. ^8 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, ed. 4, Editura C. H. Beck, 2019, disponibilă online www.Lege5.ro. 180. Elementul material al infracţiunii este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv de participare la o încăierare prin susţinerea activă a uneia dintre tabere (care presupune cel puţin câte două persoane în fiecare tabără), de esenţa faptei de încăierare fiind actele de violenţă (loviri, îmbrânceli, trântiri, ruperea hainelor). 181. Fapta se consumă în momentul producerii uneia dintre consecinţele prevăzute de varianta-tip sau de variantele agravate. 182. Urmarea imediată principală, în cazul variantei-tip, este aceeaşi cu cea de la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 din Codul penal, constând în cauzarea de suferinţe fizice sau îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Rezultă că, în varianta-tip, încăierarea absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe. În plus, prin săvârşirea faptei există şi o urmare secundară, dată fiind reaşezarea în actualul Cod penal a infracţiunii de încăierare în cadrul infracţiunilor contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru liniştea şi ordinea publică. 183. Astfel, după cum s-a arătat şi în doctrină^9, în cazul variantei agravate prevăzute în art. 198 alin. (2) din Codul penal, urmarea imediată principală constă în producerea unei vătămări corporale în sensul art. 194 din Codul penal (infirmitate, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, prejudiciu estetic grav şi permanent, avort, punerea în primejdie a vieţii). În această ipoteză şi în condiţiile în care nu se poate stabili cu precizie care dintre participanţi a exercitat violenţele ce au produs urmările arătate, se va aplica tuturor pedeapsa prevăzută la alin. (2). Excepţie face victima vătămării corporale, care, deşi îşi păstrează şi calitatea de autor, va răspunde în limitele de pedeapsă stabilite de art. 198 alin. (1) din Codul penal. În ipoteza în care se poate stabili autorul nemijlocit al vătămării corporale, varianta agravată nu mai are incidenţă. Astfel, autorul nemijlocit va răspunde pentru vătămare corporală, iar ceilalţi participanţi la încăierare, inclusiv victima, vor răspunde pentru încăierare în varianta-tip. ^9 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, ediţia 4, Editura C. H. Beck, 2019, disponibilă online www.Lege5.ro; G. Bodoroncea et alia, Codul penal. Comentariu pe articole, ediţia 3, Editura C. H. Beck, 2020, disponibilă online www.Lege5.ro. 184. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3) teza I din art. 198 din Codul penal, prevede rezultatul mai grav care se produce, respectiv decesul unei persoane. Varianta are incidenţă doar în cazul în care nu se cunoaşte care dintre participanţi a exercitat violenţele ce au provocat decesul. Dacă autorul violenţelor poate fi stabilit, el va răspunde, după caz, fie pentru infracţiunea de omor, fie pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar ceilalţi participanţi vor răspunde pentru încăierare în varianta-tip. Varianta agravată prevăzută la art. 198 alin. (3) teza a II-a din Codul penal se referă la consecinţa gravă constând în moartea a două sau mai multe persoane. 185. În analiza chestiunii de drept care face obiectul prezentei sesizări nu poate fi ignorat obiectul juridic principal al infracţiunii de încăierare, care constă în relaţiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa acesteia, ca urmare a repoziţionării infracţiunii de încăierare în capitolul II - Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii din Partea specială a Codului penal. Având în vedere acest obiect juridic, subiectul pasiv al infracţiunii de încăierare este persoana a cărei integritate corporală sau chiar viaţă a fost vătămată, care poate fi prinsă fără voia ei în manifestările violente ale celor încăieraţi sau poate fi unul dintre participanţi. 186. În cazul infracţiunii de loviri sau alte violenţe, două persoane ce se lovesc reciproc dobândesc simultan atât calitatea de inculpat, cât şi pe cea de persoană vătămată îndreptăţită la repararea prejudiciului. 187. Or, dat fiind faptul că, în cazul variantei-tip, infracţiunea de încăierare absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 din Codul penal, este firesc ca situaţia să fie similară şi în cazul infracţiunii de încăierare între două grupuri care se înfruntă. 188. În ipoteza în care s-ar aprecia că acţiunea civilă exercitată de către un participant la încăierare împotriva altui participant este inadmisibilă, ar însemna ca victima încăierării, spre deosebire de victima infracţiunii de loviri sau alte violenţe, să nu beneficieze de protecţie juridică, deşi urmarea imediată a celor două infracţiuni este identică. 189. Din această perspectivă, un argument în plus reiese din conţinutul dispoziţiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal, potrivit cărora, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol. 190. Aşadar, dacă se cauzează o vătămare corporală, participanţii la încăierare vor răspunde pentru varianta mai gravă, în timp ce persoana implicată în încăierare care a suferit vătămarea corporală va răspunde pentru varianta-tip prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal. 191. Rezultă că norma juridică prevede explicit posibilitatea ca persoana care este subiect pasiv al infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (2) din Codul penal să fie în acelaşi timp subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal. 192. Din analiza conţinutului constitutiv al variantei-tip, respectiv al primei variante agravate a infracţiunii de încăierare, nu pot fi identificate, sub aspectul laturii civile, argumente pentru a distinge între dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) ale art. 198 din Codul penal. 193. Pentru identitate de raţiune, conform principiului unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet), în cazul în care se produc, prin încăierare, urmările prevăzute de art. 193 din Codul penal, participantul sau participanţii care vor suferi aceste consecinţe dobândesc o dublă calitate, atât de inculpat, cât şi de persoană care o suferit o vătămare (persoană vătămată). De altfel, aşa cum a consacrat doctrina anterior menţionată, o particularitate a infracţiunii de încăierare este aceea că subiectul pasiv poate fi şi subiect activ al acestei infracţiuni. 194. În planul răspunderii civile delictuale, conform art. 1.357 alin. (1) şi (2) din Codul civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Potrivit art. 1.381 alin. (1) şi (2) din Codul civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, care se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. 195. Stabilirea răspunderii civile delictuale presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, material sau moral, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, chiar sub forma celei mai uşoare culpe. 196. Potrivit art. 79 din Codul de procedură penală, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numeşte persoană vătămată. Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1), (2) şi (5) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar această acţiune civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. 197. Atât timp cât, în urma încăierării, unul sau mai mulţi participanţi suferă o vătămare a integrităţii corporale, prejudiciul cauzat nu poate rămâne neacoperit, iar tragerea la răspundere civilă a celorlalţi participanţi la încăierare se realizează după regulile concursului de acţiuni cauzatoare de prejudiciu şi ale concursului de vinovăţii. 198. Se constată că admiterea acţiunii civile şi obligarea unui participant la încăierare la plata unor despăgubiri către un alt participant care a suferit vătămări nu conduc la negarea vinovăţiei participantului despăgubit pentru suferirea unui prejudiciu sau la concluzia că, prin implicarea în încăierare, participantul şi-a asumat posibila vătămare corporală. 199. Această concluzie este susţinută de dispoziţiile art. 1.371 din Codul civil, potrivit cărora, în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. 200. Faţă de conţinutul concret al dispoziţiilor legale anterior enunţate reiese că exercitarea acţiunii civile de către victimă este permisă chiar şi în cazurile în care victima a contribuit la producerea prejudiciului, acţionând cu intenţie sau din culpă. 201. În ceea ce priveşte modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, în contextul soluţionării acţiunii civile în procesul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016^10, a reţinut că textul de lege reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei cu intenţie sau din culpă. Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. ^10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016. 202. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. (…) Ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Codul civil, şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. 203. Aşa stând lucrurile, actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la concluzia că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite. 204. Instanţa supremă a statuat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din Codul civil, care se referă la „vinovăţie“, şi trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă. 205. Se constată aşadar că răspunderea civilă delictuală, obiect al acţiunii civile în procesul penal, este evaluată din perspectiva vinovăţiei, iar nu a caracterului conduitei victimei. 206. Consecinţa acestui raţionament constă în reţinerea faptului că participantul cu intenţie la încăierare poate avea şi calitatea de victimă dacă a suferit un prejudiciu, independent de faptul că a comis sau nu un act ilicit, ceea ce legitimează procesual participarea acestuia în procesul penal, ca parte civilă. Aşa cum s-a arătat anterior, specificul acestei infracţiuni este dat de pluralitatea de subiecţi activi, însă un participant la încăierare poate fi, în acelaşi timp, atât subiect activ, cât şi subiect pasiv al acestei infracţiuni. 207. Din prisma tipicităţii infracţiunii de încăierare, faptul că nu poate fi stabilită contribuţia fiecărei persoane la prejudiciul produs nu imprimă un caracter inadmisibil acţiunii civile promovate de persoana care a participat la încăierare şi a suferit o vătămare, având în vedere prevederile art. 1.370 din Codul civil care consacră principiul solidarităţii, potrivit cărora, dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă. 208. În plus, Codul civil reglementează situaţii similare, de exemplu situaţia în care prin comiterea unei fapte, sub imperiul excesului scuzabil, se depăşesc limitele legitimei apărări, cauzându-se un prejudiciu celui care a generat atacul iniţial. 209. Astfel, art. 1.360 alin. (2) din Codul civil prevede că va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări. Pentru obligarea autorului la plata indemnizaţiei este necesar ca fapta să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii, iar limitele legitimei apărări să fie depăşite. Prin săvârşirea faptei în această modalitate, victima iniţială devine agresor care în calitate de autor al ripostei-infracţiune va putea fi obligat la indemnizare. Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte în raport cu circumstanţele săvârşirii faptei, unul dintre criteriile esenţiale în evaluarea prejudiciului fiind echitatea, principiu general al dreptului^11. ^11 Călina Jugastru - Drept civil. Obligaţiile, Editura Hamangiu, 2023. 210. Faţă de considerentele anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, va stabili că este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării“ şi stabileşte că:" În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2024. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ELENI CRISTINA MARCU Magistrat-asistent, Elena-Rosana Bota -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
