Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 49 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 49 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 237 din 18 martie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona     │-                 │
│Mariţiu            │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Fincodrum - S.A. din Braşov în Dosarul nr. 295/64/2022 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 193D/2023.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 31 octombrie 2023, cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când Curtea, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat succesiv pronunţarea, iar la data de 18 februarie 2025 a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din 18 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 295/64/2022, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Fincodrum - S.A. din Braşov într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni prin care s-a solicitat anularea unei decizii de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzute de art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată că dispoziţiile criticate sunt neclare deoarece nu instituie niciun reper temporal în ceea ce priveşte perioada în care debitoarea are raporturi de muncă sau de prestări servicii cu anumiţi angajaţi/clienţi şi nici perioada sau durata de timp la care se raportează „preluarea“ clienţilor sau a angajaţilor de către persoana căreia i se atrage răspunderea solidară. Textul criticat îngrădeşte dreptul la muncă al persoanelor disponibilizate de către o societate aflată în insolvenţă, prin interdicţia mascată impusă acestora de a se angaja la o societate afiliată cu cea aflată în insolvenţă. De asemenea, sunt încălcate prevederile art. 45 din Constituţie, prin aceea că textul criticat îngrădeşte accesul unei persoane afiliate cu o societate aflată în insolvenţă de a desfăşura activitate economică cu clienţii sau furnizorii debitoarei, inclusiv în cazul în care clientul este reprezentat de o autoritate publică ce contractează serviciile prin intermediul unor licitaţii publice.
    5. În ceea ce priveşte prevederile art. 53 din Constituţie apreciază că restrângerea dreptului de a derula raporturi contractuale cu angajaţii/clienţii/furnizorii debitoarei nu poate fi încadrată în niciunul dintre cazurile excepţionale reglementate de acest text constituţional. Totodată, textul criticat aduce atingere prevederilor art. 135 din Legea fundamentală, având în vedere că instituirea unor asemenea interdicţii limitează principiile economiei de piaţă, respectiv libera iniţiativă şi concurenţa.
    6. Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că textul criticat nu întruneşte exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi este astfel incompatibil cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 41, 45, 53 şi 135 din Legea fundamentală apreciază că nu există contrarietate, dat fiind faptul că prin textul criticat se instituie răspunderea solidară a unei persoane juridice alături de debitorul insolvent sau insolvabil, în anumite condiţii restrictive care au în vedere relaţiile juridice strânse între acestea, ceea ce nu echivalează cu o restrângere a dreptului la muncă, la libertate economică, liberă iniţiativă sau concurenţă, nefiind vreun drept sau vreo libertate care să fi fost restrânsă prin dispoziţiile de lege criticate.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu următorul conţinut:
    "Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
    a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor dobânditorului;
    b) are sau a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor;
    c) are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului."

    11. Autoarea excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la criteriile de calitate a legii, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 135 referitor la economia României.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autoarea acesteia, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat Curţii de Apel Braşov anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzute la art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală şi a deciziei emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.
    13. Aşa fiind, Curtea observă că dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură fiscală nu sunt incidente în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. Prin urmare, ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură fiscală este inadmisibilă, textul criticat neavând legătură cu soluţionarea cauzei.
    14. În continuare, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală, Curtea observă că în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 41, 45 şi 135 s-a mai pronunţat anterior, stabilind că aceste critici sunt neîntemeiate. Aşa fiind, în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 45 şi 135 din Legea fundamentală instanţa constituţională, prin Decizia nr. 118 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 8 martie 2010, şi Decizia nr. 1.112 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 6 octombrie 2009, a constatat că aceasta nu este întemeiată, deoarece faptul că se instituie răspunderea solidară a unei persoane juridice alături de debitorul insolvent sau insolvabil, în anumite condiţii restrictive care au în vedere relaţiile juridice strânse dintre aceştia, nu echivalează cu o restrângere a liberei iniţiative. Cu acelaşi prilej, Curtea a stabilit că, pentru a asigura caracterul economiei de piaţă, statul are obligaţia ca, prin autorităţile publice competente, să ia toate măsurile necesare pentru revigorarea economiei, cum ar fi şi măsura eliminării din viaţa economică a operatorilor economici neviabili. Una dintre măsuri este legislaţia în domeniul falimentului şi al reorganizării judiciare a persoanelor juridice, precum şi al răspunderii pentru plata obligaţiilor restante ale debitorului declarat insolvabil. În ipoteza în care, în cadrul politicii fiscale, legiuitorul ar stabili că persoanele juridice legate prin relaţii contractuale de insolvent nu răspund solidar, aceasta ar însemna să le exonereze de răspundere juridică şi să renunţe la colectarea venitului bugetar datorat.
    15. De asemenea, Curtea a reţinut că invocarea, în susţinerea excepţiei, a dispoziţiilor art. 41 din Constituţie este lipsită de relevanţă din moment ce textul criticat nu creează vreo restricţie cu privire la dreptul la muncă al persoanelor fizice. Răspunderea solidară este întemeiată pe faptul că debitorul a acumulat datorii la bugetul de stat; condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală reprezintă mai degrabă indicii pentru organul fiscal în vederea descoperirii unor posibile legături strânse între diversele persoane juridice, pentru a putea recupera creanţele fiscale şi pentru a asigura ritmicitatea veniturilor publice.
    16. Distinct de cele reţinute de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, Curtea constată că în cauza de faţă autoarea excepţiei invocă lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate. În acest context, Curtea reţine că aplicabilitatea principiului calităţii şi previzibilităţii legii în materie fiscală a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 19 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 31 ianuarie 2025. În paragrafele 80-82 şi 85 ale acestei decizii, în ceea ce priveşte principiul previzibilităţii legii, Curtea a observat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte exigenţele referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale normei juridice, Curtea, prin Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, ori Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, a reţinut că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate, precizie şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. Prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a precizat că previzibilitatea legii presupune ca aceasta să fie suficient de precisă şi clară pentru a putea fi aplicată, altfel spus, să permită persoanelor interesate - care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.
    17. În legătură cu principiul previzibilităţii normei legale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi, aceasta ar da naştere unei rigidităţi excesive a reglementării. În Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, instanţa europeană a arătat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune faptului ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică (hotărârile din 25 mai 1993 şi din 15 noiembrie 1996, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, şi Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).
    18. De asemenea, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) din aceasta, potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În legătură cu acest principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Curtea europeană a mai statuat că, „odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii“ (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României). Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa constantă (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei), au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea şi Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, paragraful 88).
    19. Totodată, Curtea a reamintit că principiul constituţional al previzibilităţii legii are o semnificaţie aparte în materie fiscală, unde regulile sunt tehnice şi complexe şi se adresează contribuabililor nespecialişti. Raporturile de drept fiscal sunt consacrate la nivel constituţional de art. 56, intitulat „Contribuţii financiare“, care prevede următoarele: „(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. (3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale“. De asemenea, art. 139 alin. (1) din Constituţie prevede că „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“. Cu alte cuvinte, obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice trebuie să se realizeze numai în cadrul unui sistem legal de impuneri, care să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Atunci când fac referire la „sistemul legal de impuneri“ şi la stabilirea veniturilor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat „numai prin lege“, normele constituţionale generează în sarcina statului nu numai obligaţia de a stabili un sistem care să ţină seama de realitatea specifică a contribuabililor, pe de o parte, şi de nevoile statului, adică de dimensiunile cheltuielilor publice, pe de altă parte, ci şi obligaţia ca acest sistem să se fundamenteze pe lege, deci pe un cadru legislativ riguros reglementat, clar şi coerent, care să asigure previzibilitate atât pentru contribuabil, cât şi pentru stat. Dreptul legiuitorului de a reglementa formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, astfel cum rezultă din prevederile constituţionale, nu este unul absolut, ci este supus exigenţelor constituţionale referitoare la principiul legalităţii şi securităţii raporturilor juridice fiscale, în componenta privind calitatea normelor edictate. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Codul fiscal, unul dintre principiile fiscalităţii este cel referitor la certitudinea impunerii [art. 3 lit. b)] care vizează „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine [...]“ (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, precitată, paragraful 89).
    20. Din această perspectivă, aplicând în cauza dedusă judecăţii considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, Curtea constată că dispoziţiile criticate cuprind reglementări insuficient elaborate şi lipsite de precizie şi previzibilitate. Astfel, Curtea observă că denumirea marginală a art. 25 din Codul de procedură fiscală este „Răspunderea solidară“. Aceasta este definită de dispoziţiile art. 1.382 din Codul civil în sensul că „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat“. În literatura juridică de specialitate (Emilian Duca, „Codul de procedură fiscală comentat şi adnotat“, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 25), s-a precizat că solidaritatea poate fi activă (atunci când sunt mai mulţi creditori) sau pasivă (când sunt mai mulţi debitori). În cazul creanţelor fiscale operează solidaritatea pasivă, fiecare dintre debitori este obligat să plătească întreaga datorie (obligaţie fiscală), putând apoi să exercite acţiunea în regres asupra celorlalţi debitori.
    21. Curtea reţine că dispoziţiile art. 25 din Codul de procedură fiscală reglementează răspunderea solidară în materie fiscală, detaliind ipotezele în care anumite persoane devin responsabile pentru plata unei datorii fiscale care nu le aparţine lor, ci unui alt contribuabil. Din dispoziţiile de lege criticate rezultă că răspunderea solidară se poate angaja în situaţia persoanei juridice care, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile prevăzute de text. Una dintre condiţiile prevăzute de textul de lege criticat este cea potrivit căreia persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil/insolvent dacă are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului [art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală].
    22. Curtea observă că, din perspectiva existenţei unui raport de muncă sau civil de prestări de servicii, textul legal criticat reglementează două ipoteze, şi anume: (1) cazul în care persoana juridică ce răspunde solidar are astfel de raporturi cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului declarat insolvabil/insolvent şi (2) cazul în care persoana juridică ce răspunde solidar a avut astfel de raporturi cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului declarat insolvabil/insolvent.
    23. În ceea ce priveşte stabilirea răspunderii solidare, Curtea reţine că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 26 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 din acelaşi act normativ se stabileşte prin decizie (act administrativ fiscal) emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. În vederea stabilirii persoanelor juridice care se încadrează în prevederile art. 25 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, organele fiscale competente în executarea silită a debitorului trebuie să desfăşoare activităţi ce constau în identificarea, evaluarea şi gestionarea tuturor documentelor relevante ce vor sta la baza demarării procedurii de angajare a răspunderii solidare. Cu alte cuvinte, în mod logic, pentru a stabili că o persoană juridică răspunde solidar, în temeiul art. 25 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, organele fiscale competente vor analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege având în vedere fapte şi documente anterioare momentului emiterii deciziei.
    24. Cu toate acestea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală prevăd, în prima ipoteză, condiţia potrivit căreia persoana juridică ce răspunde solidar are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului. Corelativ, reglementarea condiţiei naşte în sarcina organului fiscal competent obligaţia de a verifica îndeplinirea acesteia la momentul emiterii actului administrativ fiscal de stabilire a răspunderii solidare. În acest context, Curtea observă că legiuitorul utilizează verbul „a avea“ la timpul prezent [„are (...) raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii“], a cărui trăsătură temporală definitorie indică faptul că această formă verbală este în mod obişnuit asociată cu semnificaţia „proces desfăşurat concomitent cu actul enunţării“ (Gramatica limbii române, vol. I, „Cuvântul“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 407), deci al constatării.
    25. Aşa fiind, din modalitatea de reglementare a primei ipoteze a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală rezultă că organul fiscal competent este ţinut să verifice dacă, la momentul desfăşurării verificărilor, persoana juridică are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.
    26. În acest context, Curtea reţine că răspunderea solidară a persoanei juridice se stabileşte pentru obligaţia fiscală principală şi pentru accesoriile acesteia, datorate de către debitor. Potrivit art. 1 pct. 28 şi 29 din Codul de procedură fiscală, obligaţia fiscală principală reprezintă obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, iar obligaţia fiscală accesorie reprezintă obligaţia de plată a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale. Astfel, obligaţia fiscală se referă la acele obligaţii fiscale principale şi accesorii pe care debitorul le datorează pentru o perioadă anterioară momentului emiterii actului administrativ fiscal prin care se constată răspunderea solidară.
    27. Or, având în vedere cele anterior expuse, rezultă că prima ipoteză a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală permite organului fiscal să reţină răspunderea solidară a unei persoane juridice care, doar la momentul emiterii actului administrativ fiscal, are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului, fără ca aceste raporturi să fi existat şi anterior stabilirii acestei răspunderi. Cu alte cuvinte, organul fiscal competent poate stabili răspunderea solidară a unei persoane juridice pentru acele obligaţii fiscale ale debitorului declarat insolvabil/insolvent care au luat naştere întro anumită perioadă de timp, deşi în acea perioadă persoana juridică în cauză nu a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.
    28. În continuare, Curtea observă că, la prima vedere, dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură fiscală reglementează o limitare în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii solidare, textul anterior menţionat prevăzând că „răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare“.
    29. Or, Curtea constată că, pe de o parte, art. 25 alin. (5) din Codul de procedură fiscală are în vedere calitatea pe care o au/au avut-o la un moment dat persoanele pentru care s-a stabilit răspunderea solidară, iar, pe de altă parte,lit. c) a alin. (3) al art. 25 din Codul de procedură fiscală se încadrează în categoria condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea constata răspunderea solidară a unei persoane juridice.
    30. Astfel, Curtea observă că cei doi termeni - „calitate“ şi „condiţie“ - nu se află într-un raport de sinonimie pentru a putea avea înţelesuri identice sau apropiate. Din contră, înţelesul celor doi termeni este diferit, prin „calitate“ înţelegându-se totalitatea însuşirilor şi laturilor esenţiale în virtutea cărora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri, poziţie, situaţie, titlu care conferă un drept, iar „condiţie“ având sensul de fapt, împrejurare de care depinde apariţia unui fenomen sau care influenţează desfăşurarea unei acţiuni, putând-o frâna sau stimula.
    31. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură fiscală nu pot fi aplicate pentru a limita temporal stabilirea răspunderii solidare atunci când organul fiscal apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din acelaşi act normativ.
    32. În continuare, astfel cum s-a precizat, Curtea reţine că cea de-a doua ipoteză a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală reglementează cazul în care persoana juridică ce răspunde solidar a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului declarat insolvabil/insolvent. Spre deosebire de prima ipoteză, anterior analizată, în cea de-a doua ipoteză reglementată de dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală legiuitorul utilizează verbul „a avea“ la timpul perfect compus [„a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii“], a cărui trăsătură temporală de bază permite utilizarea formei verbale numai în enunţuri care exprimă procese desfăşurate în zona semantică „trecut“. În ceea ce priveşte formele de perfect compus, Curtea observă că acestea pot asigura referinţa unui enunţ (localizarea în zona trecutului) fără altă indicaţie temporală. În astfel de situaţii, punctul de reper este momentul enunţării, iar distanţa faţă de acesta este nedeterminată (Gramatica limbii române, vol. I, „Cuvântul“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 416).
    33. Raportând acestea la cea de-a doua ipoteză reglementată de dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că punctul de reper este momentul stabilirii răspunderii solidare a persoanei juridice, iar intervalul temporal pentru care se va verifica existenţa unor raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii ale acesteia cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului declarat insolvabil/insolvent (distanţa faţă de punctul de reper) este determinat, pe de o parte, de punctul de reper, iar, pe de altă parte, de momentul înfiinţării persoanei juridice. Aceasta deoarece, în cazul dat, legiuitorul nu a utilizat nicio circumstanţă temporală care să direcţioneze analiza organului fiscal spre o anumită perioadă de timp din existenţa persoanei juridice care răspunde solidar. Aşa fiind, organul fiscal poate lua în considerare orice perioadă de timp apreciază ca fiind necesară îndeplinirii condiţiei prevăzute de ipoteza a doua a art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală.
    34. Cu alte cuvinte, pentru a constata existenţa unor raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului declarat insolvabil/insolvent, organul fiscal poate lua în considerare fie o perioadă lungă de timp, fie perioade distincte din activitatea persoanei juridice ori poate cumula perioade distincte din activitatea persoanei juridice, pentru ca procentul prevăzut de dispoziţiile de lege criticate să fie atins şi astfel condiţia prevăzută de textul criticat să fie îndeplinită.
    35. Curtea reţine că cele anterior precizate referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură fiscală sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte a doua ipoteză reglementată de dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală.
    36. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală creează posibilitatea aplicării abuzive a acestui text de lege de către organul fiscal, permiţându-i acestuia o extrapolare abuzivă a normelor de drept fiscal asupra unor situaţii despre care justiţiabilul nu a ştiut că ar avea semnificaţii în sfera ilicitului fiscal. Norma fiscală trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului.
    37. Curtea a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 75, Decizia nr. 249 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 30 august 2022, paragraful 25).
    38. Atâta vreme cât dispoziţiile criticate nu stabilesc cerinţe minimale aplicabile în evaluarea îndeplinirii condiţiei prevăzute de dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală, apare cu evidenţă că legea relativizează în mod nepermis criteriile aplicabile, lăsând la latitudinea fiecărui organ fiscal evaluarea, în mod diferenţiat, a unor situaţii similare.
    39. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) întrucât sunt lipsite de claritate şi precizie şi generează aplicare discreţionară şi abuz ce afectează implementarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale şi stabilirea corectă a creanţelor fiscale.
    40. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că acestea operează cu aceleaşi ipoteze ca şi dispoziţiile anterior analizate, reglementând (1) cazul în care persoana juridică ce răspunde solidar are raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor, şi (2) cazul în care persoana juridică ce răspunde solidar a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor.
    41. Având în vedere similitudinea reglementării, Curtea constată că cele anterior analizate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, acestea fiind, de asemenea, lipsite de claritate şi precizie şi generând aplicare discreţionară şi abuz ce afectează implementarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale şi stabilirea corectă a creanţelor fiscale.
    42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 13, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură fiscală şi, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Fincodrum - S.A. din Braşov în Dosarul nr. 295/64/2022 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal.
    2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care nu precizează criteriile necesare constatării îndeplinirii condiţiilor ce atrag răspunderea solidară a persoanei juridice, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 februarie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Daniela Ramona Mariţiu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 49 din 18 februarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 49 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 49 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală