Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) raportat la art. 24 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, excepţie ridicată de Cătălin Ionuţ Arteni în Dosarul nr. 28.335/302/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 258D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus concluzii scrise prin care solicită judecarea în lipsă şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.205D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, excepţie ridicată de Ion Jianu în Dosarul nr. 3.936/306/2020 al Tribunalului Sibiu - Secţia I civilă. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.205D/2020 la Dosarul nr. 258D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, susţine, în esenţă, că dispoziţiile de procedură criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece condiţia duratei maxime a măsurilor luate prin ordinul de protecţie, care a fost interpretată de instanţele judecătoreşti ca fiind o condiţie de admisibilitate a cererii de revocare a ordinului de protecţie, capătă valenţele unui fine de neprimire a unei cereri adresate instanţelor judecătoreşti, ceea ce împiedică instanţa să se pronunţe asupra acestora şi îngrădeşte dreptul persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie de a introduce o acţiune în justiţie. Măsurile dispuse prin ordinul de protecţie, care prin natura lor au caracter temporar, determină o restrângere a drepturilor persoanei faţă de care s-a instituit, iar instanţa judecătorească trebuie să aibă posibilitatea de a decide dacă starea de pericol social care a impus luarea măsurilor de protecţie subzistă. Totodată, se arată că dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 16 din Constituţie, deoarece presupusa diferenţă de tratament juridic - durata măsurii luate prin ordinul de protecţie - nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În final, se menţionează că, prin Decizia nr. 6 din 2 octombrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Decizia civilă nr. 154A din 29 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 28.335/302/2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) raportat la art. 24 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cătălin Ionuţ Arteni într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de revocare a unui ordin de protecţie emis de instanţa judecătorească pe o perioadă de 4 luni. 8. Prin Decizia civilă nr. 504 din 23 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.936/306/2020, Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 217/2003. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ion Jianu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de revocare a unui ordin de protecţie emis de instanţa judecătorească, pe o perioadă de 4 luni. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei din Dosarul nr. 258D/2020 susţine, în esenţă, că sintagma „prin ordinul de protecţie pe durata maximă“, prevăzută de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, lezează şi încalcă drepturile oricărei persoane, precum şi următoarele principii: al demnităţii umane, al egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, al respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi al abordării integrate. Cu alte cuvinte, aşa cum este legiferat art. 34 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, doar persoana împotriva căreia s-a dispus măsura pe o durată maximă, adică pe 6 luni, poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse. Aşadar, restul persoanelor împotriva cărora instanţa a dispus o măsură sub termenul maxim de 6 luni nu se pot adresa instanţelor de judecată, iar acestea din urmă nu le supun controlului judiciar pentru că cererile de revocare sunt inadmisibile dinainte de a putea să facă cercetare judecătorească. Or, probele nu pot avea o valoare dinainte stabilită, rolul judecătorului fiind ca, la sfârşitul cercetării judecătoreşti, să le dea valoare şi să analizeze atât legalitatea, cât şi temeinicia acestora. Astfel, se arată că este neconstituţional ca judecătorul, în dezbaterile şi administrarea probelor, să nu poată lua o hotărâre diferenţiată în cazul unor limite privind cuantumul sancţiunii prevăzute de actul normativ care trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptelor din raporturile derulate între cei doi parteneri de viaţă, între femeie şi bărbat, bazându-se pe demnitate, ţinându-se seama de împrejurările în care s-au produs faptele, de modul şi mijloacele de producere ale acestora, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale petentului şi de celelalte date înscrise în actele administrative emise de autorităţile publice. Or, într-un sens se apreciază faptele unei persoane fizice şi în altul faptele unei persoane juridice, fiind instituţii de drept diferite, iar în alt sens se apreciază persoana fizică ocrotită prin ordinul de protecţie emis de autorităţi, dar care a încălcat ordinul şi se foloseşte în mod fraudulos de protecţia acestei instituţii de drept. 10. Se susţine că ar fi constituţional doar textul de lege care ar permite analiza de către judecător, la sfârşitul cercetării judecătoreşti, a întregului material probator, atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei, în mod diferenţiat pentru o persoană fizică împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pentru un termen mai mic sau egal cu cel maxim de 6 luni. 11. Mai mult, se susţine că actul de deliberare al judecătorului este parţial golit de conţinut, în contextul în care nu poate diferenţia consecinţele raportului juridic al persoanelor fizice (persoana ocrotită versus persoana împotriva căreia s-a emis ordinul prin hotărâre judecătorească) de cele ale persoanelor juridice (care pun în aplicare ordinul). Aşadar, există o inegalitate de tratament în favoarea instituţiilor publice ale statului în contextul în care instanţa de judecată nu este lăsată să analizeze raporturile juridice între părţi atunci când există un ordin de protecţie pe o perioadă mai mică de 6 luni. 12. Se mai arată că persoana fizică beneficiază de protecţia dispoziţiilor art. 4, 17, 20, 21, 23, 25, 34, 41 şi 47 din Declaraţia universală a drepturilor omului. Or, în situaţia de faţă, judecătorul este privat de o deliberare care să ţină cont de aceste cerinţe prin care persoana fizică este ocrotită, deoarece dispoziţiile criticate nu îi permit să ia o hotărâre raportată la realitatea persoanei fizice şi la probele aduse în apărare de persoana fizică. O astfel de ingerinţă a legiuitorului în activitatea de cercetare a judecătorului nu trebuie să fie permisă. 13. De asemenea, este parţial golit de conţinut actul de deliberare al judecătorului în cazul judecăţii şi al deliberării, deoarece legea stabileşte că posibilitatea formulării unei cereri de revocare a ordinului de protecţie este deschisă numai agresorilor împotriva cărora a fost emis un ordin de protecţie pe durata maximă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 din Convenţie. Dreptul la un proces echitabil este încălcat prin aceea că instanţa se pronunţă, potrivit dispoziţiilor criticate, indiferent de ce probe ar aduce persoana fizică şi de administrarea tuturor probelor. Or, nu se poate vorbi despre un proces echitabil dacă legiuitorul împiedică administrarea tuturor probelor necesare pentru demonstrarea unui adevăr sau a unei nelegalităţi, fiind permisă doar sancţiunea/cercetarea celor împotriva cărora s-a emis un ordin de protecţie pentru durata maximă de 6 luni, după cum nu se poate vorbi despre un proces echitabil dacă legalitatea şi forţa probantă a unei probe sub aspect legal nu este dezbătută în mod contradictoriu de către toate părţile şi nici analizată alături de temeinicia acesteia. 14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 1.205D/2020 susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, deoarece, având în vedere obiectul legii, şi anume prevenirea şi combaterea violenţei domestice, raportat la pericolul social pe care îl produce un posibil agresor, o persoană împotriva căreia s-a dispus un ordin de protecţie pe o durată maximă prezintă un grad de periculozitate mult mai mare decât o persoană pentru care s-a dispus o măsură prin ordin de protecţie pentru 4 luni. Astfel, legiuitorul îi conferă unei persoane care prezintă un grad de periculozitate mai mare şansa să obţină revocarea măsurilor prevăzute de ordinul de protecţie, dar îl opreşte pe individul cel mai puţin periculos să obţină această revocare. 15. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă consideră că limitarea dreptului persoanelor împotriva cărora s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie de a solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse doar în cazul ordinului de protecţie dispus pe o durată maximă contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind o îngrădire nejustificată a dreptului de acces liber la justiţie al acestor persoane. Această limitare instituită de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă sau practică nici în protecţia persoanei vătămate şi nici pentru limitarea stării de pericol social a agresorului, în condiţiile în care nu se poate presupune că o persoană împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe durata maximă prezintă un pericol social mai redus decât o persoană împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe o durată de 4 sau 5 luni. 16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile din Constituţie, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost menţionat în actul de sesizare a Curţii Constituţionale din Dosarul nr. 258D/2020, îl constituie dispoziţiile art. 34 alin. (1) raportat la art. 24 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014. Analizând susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că acesta critică doar conţinutul normativ al art. 34 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, la fel ca autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 1.205D/2020. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.“ Prevederile art. 24 din Legea nr. 217/2003, în redactarea avută la data sesizării Curţii Constituţionale, reglementau durata maximă de 6 luni a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie emis de către judecător. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 217/2003 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, iar ca urmare a acestei republicări art. 34 alin. (1) a devenit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, având acelaşi conţinut normativ, astfel că acesta constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate. 20. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat face parte din cap. V - Ordinul de protecţie din Legea nr. 217/2013 şi prevede că poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă. Curtea reţine că scopul instituirii unui ordin de protecţie este înlăturarea stării de pericol privind viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea în care este pusă persoana printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei. Legiuitorul a reglementat prin art. 38 din Legea nr. 217/2003 măsurile - obligaţii sau interdicţii - care pot fi dispuse, cu caracter provizoriu, de către instanţa judecătorească prin ordinul de protecţie, şi anume: a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei; c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, şi, după caz, a copiilor, într-un centru de asistenţă dintre cele prevăzute la art. 19 din Legea nr. 217/2013; e) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiţi potrivit prevederilor art. 5, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; f) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; g) obligarea agresorului de a purta permanent un dispozitiv electronic de supraveghere; h) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima; i) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute; j) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora; k) interdicţia pentru agresor de a încasa alocaţia de stat pentru copii şi încuviinţarea încasării acesteia de către părintele/persoana căruia/căreia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare sau la care s-a stabilit reşedinţa acestuia. Interdicţia se comunică, de îndată, agenţiei judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială sau a municipiului Bucureşti, după caz. Alocaţia este încasată de părintele/persoana beneficiar/beneficiară al/a măsurii de protecţie pe durata valabilităţii ordinului de protecţie şi atât timp cât i-a fost încredinţat copilul sau în situaţia în care copilul are stabilită reşedinţa la acesta/aceasta. 22. Cât priveşte durata pentru care se pot dispune aceste măsuri, Curtea observă că prevederile art. 24 din Legea nr. 217/2003, în redactarea avută la data sesizării Curţii Constituţionale, reglementau durata maximă de 6 luni a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie emis de către judecător. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin Legea nr. 240/2023 privind modificarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 20 iulie 2023, s-a prevăzut că durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 12 luni de la data emiterii ordinului [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 217/2003], iar, dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 12 luni de la data emiterii ordinului [art. 39 alin. (2) din Legea nr. 217/2003]. 23. Referitor la revocarea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, textul de lege criticat - art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 - prevede că persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse. Art. 49 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse; b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii; c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5. 24. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate, împotriva cărora s-au dispus măsuri prin ordine de protecţie pe o durată de 4 luni, critică imposibilitatea solicitării revocării acestor ordine de protecţie, susţinând că dispoziţiile criticate contravin art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţie, deoarece permit analiza de către judecător, la sfârşitul cercetării judecătoreşti, a întregului material probator atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei, în mod diferenţiat pentru o persoană fizică împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pentru un termen mai mic sau egal cu cel maxim de 6 luni. Totodată, se susţine că este golit de conţinut actul de deliberare al judecătorului în contextul în care nu poate diferenţia consecinţele raportului juridic al persoanelor fizice (persoana ocrotită versus persoana împotriva căreia s-a emis ordinul prin hotărâre judecătorească) de cele ale persoanelor juridice (care pun în aplicare ordinul). Aşadar, există o inegalitate de tratament în favoarea instituţiilor publice ale statului în contextul în care instanţa de judecată nu este lăsată să analizeze raporturile juridice dintre părţi atunci când există un ordin de protecţie pe o perioadă mai mică de 6 luni. 25. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Având în vedere acestea, critica de neconstituţionalitate invocată de autorul excepţiei din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 258D/2020 este neîntemeiată, deoarece nu se poate reţine existenţa unei „inegalităţi de tratament în favoarea instituţiilor publice ale statului“. 26. Totodată, nu poate fi reţinută nici pretinsa inegalitate de tratament juridic între persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie şi persoana în favoarea căreia s-a emis acest ordin, deoarece aceste categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, scopul instituirii ordinului de protecţie fiind însăşi protejarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei asupra căreia s-a exercitat violenţa. 27. De asemenea, critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 1.205D/2020, potrivit căreia legiuitorul îi conferă unei persoane care prezintă un grad de periculozitate mai mare şansa de a obţine revocarea măsurilor prevăzute de ordinul de protecţie, dar îl opreşte pe cel mai puţin periculos să obţină această revocare, nu poate conduce la existenţa unei discriminări referitoare la posibilitatea introducerii cererii de revocare a unui ordin de protecţie. Astfel, condiţia de admisibilitate a cererii de revocare a ordinului de protecţie, condiţie care este impusă de legiuitor şi vizează durata maximă pentru care a fost emis ordinul de protecţie, nu are semnificaţia unei discriminări, ci Curtea constată că intră în competenţa legiuitorului reglementarea oricăror condiţii pentru introducerea unei cereri la instanţa judecătorească. 28. Totodată, referitor la gradul de pericol al agresorului, Curtea reţine că, potrivit art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003, revocarea se poate dispune doar dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia (aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, în situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, ci, în acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie). Aşadar, în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecţie, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului, ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizată de către un serviciu de probaţiune, ori pe baza evaluării proprii a existenţei unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecţie, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii. 29. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 21 din Constituţie, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 389 din 16 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 24 octombrie 2003, Decizia nr. 634 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 22 august 2007, Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21). 30. Or, potrivit prevederilor Legii nr. 217/2003, emiterea ordinului de protecţie se poate dispune numai prin hotărâre judecătorească, persoana interesată având posibilitatea de a formula apel la instanţa judecătorească împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a emis ordinul de protecţie. Totodată, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, instanţa de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta. 31. Analizând în ansamblu prevederile cap. V din Legea nr. 217/2003, Curtea reţine că, atât în cadrul procesual al soluţionării cererii de emitere a unui ordin de protecţie, cât şi în cadrul procesual al soluţionării apelului declarat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a emis ordinul de protecţie, părţile beneficiază de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi accesului liber la justiţie. În acest sens, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, paragraful 25, Curtea a reţinut că prevederile Legii nr. 217/2003 instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi a înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei. 32. Cât priveşte posibilitatea de a formula cererea de revocare a ordinului de protecţie, posibilitatea recunoscută de legiuitor cu condiţia ca durata pentru care a fost emis acesta să fie maximă, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale constante, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată, Curtea Constituţională a stabilit că instituirea unor condiţii procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanţei nu echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie. S-a reţinut, astfel, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie. Mai mult, Curtea a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. 33. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa dreptului. 34. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, orice persoană împotriva căreia a fost emis un ordin de protecţie beneficiază de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi a înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei, având şi posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a emis ordinul de protecţie. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Ionuţ Arteni în Dosarul nr. 28.335/302/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi de Ion Jianu în Dosarul nr. 3.936/306/2020 al Tribunalului Sibiu - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi Tribunalului Sibiu - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
