Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Daniel Chiş şi Simona Elvira Chiş în Dosarul nr. 45.571/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 510D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorii excepţiei de neconstituţionalitate au depus concluzii scrise, prin care solicită admiterea acesteia. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, context în care arată că în materie există precedent constituţional şi nu au intervenit elemente noi, care să conducă la schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 26 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 45.571/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Daniel Chiş şi Simona Elvira Chiş într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prin dispoziţiile criticate se creează o discriminare între creanţele ce pot fi compensate înainte de deschiderea procedurii de insolvenţă şi cele născute în timpul procedurii şi recunoscute prin hotărâre judecătorească, respectiv în etapa de observaţie, de reorganizare sau de faliment, întrucât este exclusă posibilitatea de a fi compensate şi acestea din urmă. Astfel, nici instanţa de judecată şi nici ceilalţi participanţi la procedura insolvenţei nu pot proceda la o compensare în temeiul acestor prevederi. Totodată se arată că în doctrină este acceptată compensarea în această fază a procedurii, iar instanţele de judecată invocă un temei al compensării prevăzut de Codul civil, respectiv de dreptul comun. De asemenea, se susţine că toate drepturile fundamentale legate de vânzările efectuate de către profesionişti în timpul procedurii de insolvenţă şi în faliment sunt supuse actelor normative europene privind uniformizarea vânzărilor în Uniunea Europeană şi normelor speciale de protecţie pentru consumator. Faţă de această împrejurare, se apreciază că prin maniera în care este redactat art. 52 din Legea nr. 85/2006 se încalcă dreptul de proprietate şi accesul liber la justiţie, deoarece părţile nu au acces la justiţie printr-un temei juridic adecvat, context în care să beneficieze de un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 8. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, notele scrise depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006. Dispoziţiile criticate au fost abrogate, însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să exercite controlul de constituţionalitate asupra acestora, astfel cum au produs efecte juridice în cauză. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: „Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi fundamentale. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 1 cu privire la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că soluţia legislativă a mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 402 din 3 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 22 mai 2007, şi Decizia nr. 286 din 7 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 6 iulie 2005, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile criticate nu sunt contrare principiului egalităţii în drepturi, dreptului de proprietate şi protecţiei concurenţei loiale. 15. În acest context, Curtea a observat că dispoziţiile criticate instituie posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanţei sale cu cea a debitorului atunci când sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1.143 şi art. 1.144 din Codul civil din 1864 în materie de compensare legală. Prin această prevedere se garantează dreptul de creanţă al creditorului asupra patrimoniului debitorului. Astfel, prin indisponibilizarea averii debitorului se urmăreşte evitarea diminuării masei credale a creditorilor înscrişi în adunarea creditorilor. În acest sens, dispoziţiile art. 1.718 din Codul civil din 1864 stabilesc, cu valoare de principiu, că patrimoniul unei persoane reprezintă gajul general al creditorilor acesteia pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor sale. Cele statuate în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei. 16. Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa anterioară, Curtea constată că în prezent dispoziţiile art. 1.617 din Codul civil (art. 1.144 din Codul civil din 1864), conţin următoarele condiţii pentru a opera compensaţia legală: obligaţiile să fie reciproce, în sensul că acestea există între aceleaşi persoane, fiecare având una faţă de cealaltă atât calitatea de creditor, cât şi pe aceea de debitor; datoriile să fie certe, lichide şi exigibile, ceea ce semnifică cerinţa ca datoriile să îndeplinească toate condiţiile pentru a conferi creditorului dreptul de a cere executarea în natură sau prin echivalent; datoriile să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură, astfel încât, prin efectul compensaţiei, părţile să fie puse în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă prestaţiile reciproce ar fi plătite efectiv; părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la compensaţie. 17. Aşadar, în virtutea prevederilor art. 1.617 din Codul civil (art. 1.144 din Codul civil din 1864), aplicabile în cazul compensaţiei prevăzute de procedurile de insolvenţă, are loc o compensaţie legală, care operează de drept, la momentul la care cele două creanţe/datorii sunt deopotrivă certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. Efectul acestei compensări constă în faptul că cele două creanţe se sting până la concurenţa cotităţilor respective. Dacă în urma compensaţiei creditorul rămâne cu o parte din creanţă neacoperită, aceasta este înscrisă la masa credală. De asemenea, dacă în urma compensaţiei se constată că datoria mai mică este a debitorului insolvent, se va recupera diferenţa de creanţă în favoarea debitorului. 18. Totodată, Curtea observă că soluţia legislativă cuprinsă în textul criticat, prin care se dă posibilitatea compensării creanţelor, este o soluţie ce vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situaţia în care creditorul şi debitorul au creanţe şi datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii. Prin urmare, compensaţia legală este un mod de stingere a obligaţiei, iar nu o modalitate de realizare a creanţelor şi poate fi invocată pe calea dreptului comun. Practic, dispoziţia legală criticată confirmă faptul că instituţia compensării, care operează de plin drept, este compatibilă cu procedura insolvenţei, desigur, cu condiţia ca prin compensare să nu se încalce ordinea de prioritate la distribuirea sumelor, principiile procedurii insolvenţei în satisfacerea creanţelor creditorilor, inclusiv scopul acesteia, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi pentru îndestularea creditorilor. 19. În ceea ce priveşte compensarea din procedura insolvenţei, sunt aplicabile prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006, care statuează că dispoziţiile Legii privind procedura insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L nr. 160 din 30 iunie 2000. Potrivit art. 6 - intitulat Compensarea din Regulamentul (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, deschiderea procedurii de insolvenţă nu aduce atingere dreptului unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, dacă o astfel de operaţiune este permisă de legea aplicabilă creanţei debitorului insolvent. Astfel, prevederile criticate constituie practic o transpunere a normelor europene în materia insolvenţei. 20. În acest context, din evaluarea cadrului legislativ în materie, Curtea observă că legiuitorul nu a stabilit un stadiu anume al procedurii în care să poată fi invocată compensaţia legală, astfel că acest mijloc de stingere a obligaţiilor poate interveni în orice fază specifică procedurilor de insolvenţă, din momentul în care sunt îndeplinite condiţiile, respectiv reciprocitatea obligaţiilor, înlăturarea incertitudinilor asupra acestora, determinarea cu exactitate a valorii lor şi scadenţa acestora, având în vedere faptul că practic vizează constituirea tabelului creditorilor, aspect specific procedurilor de insolvenţă prevăzute de lege. 21. Faţă de această împrejurare, Curtea reţine că prin prevederile criticate se asigură egalitatea tuturor creditorilor care se află în ipoteza normelor legale, fiind o aplicare a prevederilor constituţionale privind dreptul de proprietate, care statuează că „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular“, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului fiind garantate, însă conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege, astfel că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 523 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017). 22. Ca atare, prin prevederile criticate este garantat, în mod egal, dreptul de proprietate pentru toţi creditorii debitorului aflat sub imperiul procedurilor de insolvenţă, în sensul că toţi creditorii se pot îndestula din averea debitorului, în funcţie de ordinea de prioritate stabilită de prevederile Legii nr. 85/2006, fiind în consonanţă cu sensul noţiunii de procedură a falimentului prevăzută la art. 3 pct. 23 din Legea nr. 85/2006, respectiv acea procedură de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 522 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 26 ianuarie 2018, paragraful 26). 23. De altfel, şi jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Decizia din 10 martie 1981, pronunţată în Cauza X împotriva Belgiei, este în sensul că procedurile legale instituite în materia insolvenţei, de principiu, nu reprezintă o privare de proprietate asupra bunurilor, ci o măsură de control al folosirii acestora, în concordanţă cu interesul general, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în acest sens, a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Luordo împotriva Italiei, paragraful 67, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 40 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, paragraful 32). 24. Faţă de această împrejurare, se reţine că, în virtutea art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, este de competenţa legiuitorului să stabilească anumite aspecte legate de procedura insolvenţei, având în vedere scopul acesteia, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi pentru îndestularea creditorilor, precum şi cu respectarea principiilor procedurii insolvenţei în satisfacerea creanţelor creditorilor. 25. Prin urmare, având în vedere cele prezentate mai sus, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 şi ale art. 20 cu referire la prevederile art. 1 cu privire la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind de competenţa legiuitorului să stabilească procedura compensărilor în situaţia în care sunt aduse în discuţie procedurile de insolvenţă. 26. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituţie, se reţine că acestea nu au incidenţă în cauză, întrucât dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu reglementează aspecte ce ţin de principiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil, precum contradictorialitatea, dreptul de apărare, egalitatea procesuală, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, iar în cadrul procedurii insolvenţei, creditorii sau celelalte părţi pot folosi toate mijloacele procedurale puse la dispoziţie de lege pentru realizarea drepturilor lor. De altfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 85/2006, printre organele care aplică procedura se regăsesc instanţele judecătoreşti şi judecătorul-sindic, iar, potrivit art. 6 din aceeaşi lege, procedurile insolvenţei sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, cu excepţia apelului, context în care curtea de apel este instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic. 27. Referitor la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau a vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 martie 2013, invocarea prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi nu poate fi reţinută dacă nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale, astfel cum sunt prevăzute în capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale din titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale - din Constituţie. 28. În ceea ce priveşte principiul legalităţii, pretins a fi încălcat prin normele criticate, Curtea observă că acesta este unul de rang constituţional, astfel că toate normele juridice adoptate de către statul român trebuie să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Prin urmare, încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, aceste două principii fiind într-o strânsă interdependenţă dacă are loc încălcarea legii. 29. Prin prisma considerentelor mai sus expuse, având în vedere că nu s-a constatat încălcarea prevederilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 fiind în consonanţă cu dispoziţiile legale cu care se află în strânsă conexiune, respectiv Codul civil şi Codul de procedură civilă, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel că excepţia de neconstituţionalitate apare ca neîntemeiată. 30. De asemenea, Curtea observă că prin critica formulată în prezenta cauză se urmăreşte ca normele criticate să primească o anumită interpretare pe care să o realizeze instanţa de contencios constituţional, în funcţie de contextul particular al speţei. Or, astfel cum a reţinut constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia nr. 62 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 10 iunie 2020, paragraful 38, interpretarea şi aplicarea legii în concret ţin de autorităţile îndrituite cu ducerea la îndeplinire a prevederilor legale, respectiv ţin de atribuţiile administratorului-judiciar, ale lichidatorului judiciar, ale judecătorului-sindic şi ale instanţelor de judecată care trebuie să stabilească dacă poate avea loc compensarea anumitor creanţe în funcţie de momentul la care acestea au devenit certe, lichide şi exigibile şi dacă această compensare are loc în procedura insolvenţei sau pe calea dreptului comun. 31. Faţă de cele prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, raportate la prevederile constituţionale şi convenţionale menţionate în susţinerea acesteia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 32. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Chiş şi Simona Elvira Chiş în Dosarul nr. 45.571/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
