Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^6 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Galiş, Malvina Galiş, Ioan Huluban şi Sorin Cosma în Dosarul nr. 520/33/2017 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.229D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii Ioan Galiş şi Ioan Huluban, domnul avocat Alexandru Ştefan din cadrul Baroului Cluj. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, părţile Gheorghe Vasile Zaha, Marius Felician Fărcaş şi Dumitru Bode au trimis o cerere de judecare a cauzei în lipsă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Alexandru Ştefan, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 21 din Constituţie şi pe cele ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se susţine că protecţia juridică oferită de legiuitor prin reglementarea în cuprinsul Codului de procedură penală a contestaţiei privind durata procesului penal este una teoretică şi iluzorie, câtă vreme acesta nu prevede o sancţiune pentru situaţia nerespectării termenului prevăzut la art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susţine că, pentru motivul anterior menţionat, statul român nu protejează dreptul fundamental la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, şi nu previne perpetuarea încălcării acestui drept, cu toate că există o problemă structurală referitoare la încălcarea duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor. Se susţine că, în mod rezonabil, legiuitorul ar fi trebuit să prevadă o sancţiune procedurală expresă cel puţin pentru ipoteza în care încălcarea dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil continuă şi ulterior momentului stabilit printr-o hotărâre judecătoreasă ca termen ultimativ pentru soluţionarea cauzei şi că sancţiunea despre care se face vorbire ar trebui să fie nulitatea, concluzie ce se desprinde din analiza următoarelor patru elemente (repere): caracterul obligatoriu al legii, principiul statului de drept, dreptul la o durată rezonabilă a procedurii şi dreptul la un remediu intern eficace. Se arată, în acest sens, cu privire la cel dintâi reper anterior menţionat, că, dacă dispoziţiile constituţionale şi legale garantează dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi dacă un judecător constată încălcarea acestui drept şi stabileşte un termen ultimativ pentru soluţionarea cauzei, atunci efectuarea unor acte de urmărire penală după împlinirea termenului stabilit de judecător constituie o vădită ignorare a legii. Referitor la cel de-al doilea reper indicat de autorul excepţiei, se arată că încălcarea termenului stabilit conform art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală constituie o ignorare a hotărârilor judecătoreşti, dreptul de acces la justiţie devenind, mai degrabă, unul iluzoriu. Cum cu privire la dreptul la o durată rezonabilă a procedurii au fost făcute anterior referiri, este analizat în continuare cel de-al patrulea reper. În privinţa acestuia se arată că, în lipsa sancţiunii analizate, nu există în legislaţia internă un remediu efectiv pentru situaţia încălcării de către organele judiciare a termenului stabilit de judecător potrivit textului criticat. Se arată, de asemenea, că existenţa teoretică a posibilităţii de sancţionare administrativă a magistratului care încalcă dispoziţia instanţei de a soluţiona cauza într-un anumit termen nu reprezintă o garanţie a respectării dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, ci o formă de sancţionare a magistratului pentru neîndeplinirea unei obligaţii profesionale, iar aceasta din urmă constituie o chestiune diferită. Pentru aceste motive, pentru cele formulate în scris în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei şi pentru cele arătate de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în încheierea de sesizare, se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. Cu privire la admisibilitatea acesteia, se susţine că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă întrucât ceea ce se solicită Curţii Constituţionale nu este constatarea neconformităţii textului criticat cu dispoziţiile Constituţiei, ci constatarea că se impune ca legiuitorul să completeze dispoziţiile legale criticate cu alte aspecte de ordin procedural. Or, acest procedeu excedează sferei competenţei Curţii Constituţionale, care este chemată, astfel, să îndeplinească rolul de legiuitor, ceea ce ar fi inadmisibil. Pe fond, se susţine că excepţia este neîntemeiată şi că aceasta are la bază o lectură greşită sau incompletă a textului criticat. Se susţine că procedura contestaţiei privind durata procesului penal este reglementată ca o premisă pentru acordarea unui remediu procesual concret, raportat la fiecare cauză în parte, şi că ea nu a fost prevăzută pentru a duce la remedierea în concret a dreptului încălcat, ci doar pentru a se constata că a intervenit o încălcare a duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor la un anumit moment procesual. De altfel, se arată că în practică remediile sunt numeroase şi sunt adaptate de instanţe la specificul fiecărei cauze. Spre exemplu, se susţine că există o practică a instanţelor judecătoreşti de individualizare a pedepselor, prin aplicarea unor pedepse în cuantumuri mai reduse, sau de individualizare a acestora cu suspendarea, ca modalitate de executare, în cazul pedepselor cu închisoarea, pentru simplul motiv că într-un anumit moment procesual a intervenit o încălcare a dreptului la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor. Distinct de cele anterior menţionate, se susţine că o lectură greşită a textului criticat duce la concluzia, de asemenea greşită, că orice depăşire de către procuror a termenului stabilit de instanţă, conform art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală, ar constitui, pe de o parte, o culpă a acestuia, iar, pe de altă parte, o nouă încălcare a duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor. Se arată că o astfel de premisă ignoră faptul că termenul stabilit de judecător pentru ca procurorul să finalizeze urmărirea penală este un termen pentru ipoteza rebus sic standibus. Or, urmărirea penală este o activitate dinamică, iar completarea ei poate presupune necesitatea administrării unor probe sau a completării probelor şi poate duce, pe măsura administrării unor noi probe, la necesitatea prelungirii urmăririi penale. Se susţine că, de aceea, legiuitorul a prevăzut, la alin. (3) al art. 488^6 din Codul de procedură penală, soluţia că o altă contestaţie privind durata procesului penal nu poate avea în vedere decât motive ulterioare primei contestaţii. Se arată că ar fi inechitabil, şi prin aceasta neconstituţional, ca procurorul să nu se conformeze cerinţei aflării adevărul, ci cerinţei de a respecta un termen stabilit de instanţa de judecată şi, prin urmare, de a interpreta textul criticat în sensul că procurorul decade din obligaţia de a finaliza urmărirea penală prin aflarea adevărului; se subliniază faptul că atribuţiile de serviciu ale procurorilor nu sunt drepturi, ci obligaţii şi că din acestea nu se poate decădea. Pe de altă parte, se arată că nici în ipoteza în care urmărirea penală este prelungită de către procuror în mod nejustificat, peste termenul stabilit de judecător, conform art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu se poate pune problema remedierii acestei încălcări a duratei rezonabile a soluţionării cauzei prin excluderea, eliminarea sau anularea actelor efectuate peste acest termen. În acest din urmă sens, se dă ca exemplu situaţia în care procurorul administrează probe în favoarea acuzatului, cu încălcarea termenului analizat, ipoteză în care neluarea în considerare a respectivelor probe ar fi în defavoarea persoanei acuzate. Se conchide că remediul în situaţia analizată nu trebuie să fie acela de a pune în discuţie legitimitatea probelor administrate peste termenul reglementat de textul criticat, iar faptul că se solicită Curţii completarea dispoziţiilor procesual penale cu un nou caz de nulitate constituie, în realitate, un alt motiv de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. 6. În replică, domnul avocat Alexandru Ştefan arată că excepţia este admisibilă şi că, prin invocarea excepţiei, a criticat o soluţie legislativă, nu întreaga procedură a contestaţiei privind durata soluţionării cauzelor. Precizează că nu solicită Curţii să devină un legiuitor pozitiv, ci să constate o încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, obligând astfel Parlamentul să pună textul criticat în acord cu acestea. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea penală din 3 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 520/33/2017, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488^6 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Galiş, Malvina Galiş, Ioan Huluban şi Sorin Cosma într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de inculpaţi cu privire la durata procesului penal. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale întrucât nu stabilesc nicio sancţiune în cazul nerespectării termenului stabilit de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată, conform art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată că dispoziţiile art. 488^6 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului anterior menţionat se sancţionează cu nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu depăşirea acestui termen. În acest sens, se susţine că soluţia legislativă care nu prevede o sancţiune procedurală în cazul nerespectării termenului stabilit de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată, conform textelor criticate, încalcă principiul caracterului obligatoriu al legii, principiul statului de drept, dreptul la o durată rezonabilă a procedurii şi dreptul la un remediu intern eficace. 9. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată şi arată că achiesează la argumentele formulate de autorii excepţiei. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorilor prezenţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 488^6 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată. [...](3) Dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare." 14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii şi ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, precum şi prevederilor art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că argumente de neconstituţionalitate similare au fost invocate şi cu privire la alte termene prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală, aceste critici vizând, pe de o parte, stabilirea naturii juridice a termenelor în cauză de către instanţa de contencios constituţional, iar, pe de altă parte, nevoia de a sancţiona încălcarea respectivelor termene. 16. În acest sens, spre exemplu prin Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2020, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, trebuie respinsă, ca inadmisibilă (paragraful 18 din Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019). Prin aceeaşi decizie, paragrafele 21 şi 22, Curtea a statuat că pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate trebuie să se ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. S-a arătat în acest sens că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ în vederea atingerii acestei finalităţi. Interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putânduse realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (a se vedea Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2016, paragrafele 29-30). Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că în privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină dispoziţiilor Legii fundamentale, iar cu privire la practica judiciară existentă, a constatat că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. În acest context, Curtea a reţinut că faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut la art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală ca fiind unul de recomandare, şi nu unul imperativ şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 nu relevă decât o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. S-a arătat că întotdeauna controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale, însă competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în cazul în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei (a se vedea Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 336 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 1 iunie 2012, şi Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, precitată). Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. De aceea, Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc (paragraful 20 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016). 17. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. S-a statuat că acceptarea unui punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (paragraful 21 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, precitată). 18. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale mai sus invocată (a se vedea şi Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 6 august 2020), precum şi susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei cauze, Curtea reţine că atât soluţia, cât şi considerentele reţinute în Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. În acest sens, Curtea reţine că, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii invocă lipsa stabilirii în practica judiciară a naturii de termen peremptoriu a termenului la care fac trimitere dispoziţiile art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi lipsa reglementării unei sancţiuni aplicabile în cazul nerespectării acestui termen. Curtea constată, de asemenea, că referitor la prevederile art. 488^6 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală nu este învederată o practică cvasiunanimă a instanţelor judecătoreşti, în sensul nerespectării termenului analizat, de natură a contraveni prevederilor constituţionale, şi nu au fost pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii care să încalce dispoziţiile Legii fundamentale. 19. Totodată, referitor la critica potrivit căreia legea procesual penală nu prevede sancţiunea aplicabilă în situaţia încălcării de către organele judiciare a termenului stabilit conform art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional reţine faptul că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, o astfel de critică fiind, prin urmare, inadmisibilă. 20. Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^6 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^6 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Galiş, Malvina Galiş, Ioan Huluban şi Sorin Cosma în Dosarul nr. 520/33/2017 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
