Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Janoş Farkaş în Dosarul nr. 3.929/190/2015 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.297D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, iar referirile la dreptul la un proces echitabil nu sunt incidente în cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.929/190/2015, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Janoş Farkaş într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei la executare vizând alte modificări ale pedepsei (art. 585 din Codul de procedură penală), contestaţie formulată împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Bistriţa. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, întrucât în textul legal criticat nu există o precizare şi o limitare clară în sensul neaplicării dispoziţiilor referitoare la pedepsele de până la 6 luni, care au fost suspendate condiţionat sau sub supraveghere, sunt afectate prevederile constituţionale vizând egalitatea cetăţenilor în faţa legii, dreptul la un proces echitabil şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. 6. Interpretarea unei norme legale în contradicţie cu art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală şi, mai ales, interpretarea excesivă în detrimentul acuzatului sunt contrare dispoziţiilor referitoare la dreptul la un proces echitabil. 7. A mai susţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu, motiv pentru care a apreciat că interpretarea dispoziţiilor art. 40 din Codul penal din 1969 în alt mod decât a stabilit legiuitorul însuşi contravine principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi, respectiv, rolului Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării. 8. Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, dispoziţiile legale contestate stabilesc modul de soluţionare a pluralităţii intermediare de infracţiuni şi nu stabilesc reguli de desfăşurare a procesului penal, iar persoana căreia îi sunt aplicabile regulile art. 40 din Codul penal din 1969 se va putea bucura de toate garanţiile pentru desfăşurarea unui proces echitabil, conform regulilor procesului penal. 11. De asemenea, textul de lege criticat prevede în mod clar şi neechivoc care sunt situaţiile în care există pluralitate intermediară de infracţiuni, şi anume atunci când, după condamnarea definitivă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. Prin urmare, sunt evidente elementele necesare pentru încadrarea unei fapte în regimul juridic al pluralităţii intermediare de infracţiuni, textul nelăsând posibilitatea excluderii arbitrare a vreunei situaţii concrete de la aplicarea sa. 12. De altfel, autorul excepţiei critică mai degrabă o modalitate de interpretare şi aplicare a textului de lege analizat, şi nu constituţionalitatea acestuia, menţionând în chiar cuprinsul motivării compatibilitatea intenţiei legiuitorului cu principiile constituţionale. 13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, individualizarea pedepselor îmbracă atât forma individualizării legale, operaţiune care se realizează de legiuitor în faza de elaborare a legii, cât şi forma individualizării judiciare, care se realizează de către instanţa de judecată şi constă în aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă. Individualizarea judiciară trebuie să se înscrie în coordonatele stabilite de legiuitor, judecătorul urmând să stabilească pedeapsa ce va fi aplicată, în funcţie de principiile individualizării legale şi de anumite criterii prevăzute de lege, precum şi de gradul concret de pericol social al faptei, periculozitatea infractorului, împrejurările în care s-a comis fapta şi altele. 14. Art. 40 din Codul penal din 1969 stabileşte coordonatele individualizării legale, fixând cadrul general pe care judecătorul trebuie să îl respecte atunci când procedează la individualizarea judiciară a pedepsei, în unele cazuri când nu există recidivă. Astfel, dispoziţiile legale criticate, prin care sunt stabilite principiile pe care judecătorul trebuie să le aibă în vedere atunci când aplică pedeapsa, sunt suficient de clare, precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. 15. În esenţă, criticile formulate sunt rezultatul propriei interpretări atribuite de petent textului legal. Însă, aplicarea şi interpretarea legii sunt atribuţii ale instanţelor de judecată, excedând competenţei Curţii Constituţionale, care veghează la conformitatea legislaţiei cu principiile trasate prin Legea fundamentală. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40, cu denumirea marginală Pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă, din Codul penal din 1969. Curtea constată că, în realitate, criticile formulate vizează numai dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul penal din 1969, întrucât alin. 2 al articolului menţionat reglementează cu privire la stabilirea pedepsei pentru persoana juridică când nu există recidivă. Aşa fiind, Curtea constată că se impune restrângerea obiectului excepţiei la dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul penal din 1969 care au următorul conţinut: "Când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni." 19. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi la obligativitatea respectării legilor şi Constituţiei, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării şi art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă, situaţie în care când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni. Aşa fiind, textul criticat reglementează cu privire la pluralitatea de infracţiuni, atunci când nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 37 din Codul penal din 1969, sens în care pedeapsa aplicată va urma regulile pentru concursul de infracţiuni. 21. Problema inexistenţei stării de recidivă se pune atunci când, după condamnarea definitivă, făptuitorul săvârşeşte o nouă infracţiune, fără să fie, însă, întrunite celelalte condiţii cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă, şi anume atunci când pedeapsa anterioară este închisoarea până la 6 luni, este o pedeapsă mai uşoară sau, deşi este mai mare de 6 luni, nu poate atrage starea de recidivă - fiind săvârşită în timpul minorităţii, din culpă, este vorba de o infracţiune amnistiată sau fapta nu mai este prevăzută de legea penală. Dacă această pedeapsă care nu poate constitui singură primul termen al recidivei fusese executată sau considerată ca executată în momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, făptuitorul fiind considerat ca şi cum ar fi un infractor primar, la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune nu se va pune nicio problemă deosebită. O asemenea problemă se pune, însă, atunci când pedeapsa anterioară nu a fost executată sau nu a fost executată în întregime la momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni. În acest caz trebuie aplicat modul de calcul al pedepsei prevăzut pentru concursul de infracţiuni. Aşa fiind, consecvent dispoziţiei prevăzute de art. 32 din Codul penal din 1969, potrivit căreia pluralitatea de infracţiuni constituie fie concurs, fie recidivă, legiuitorul a dispus că, în lipsa condiţiilor cerute pentru recidivă, pluralitatea de infracţiuni urmează să fie supusă tratamentului prevăzut pentru concursul de infracţiuni, soluţie echitabilă prin apropierea acestei situaţii de cea a concursului. În lipsa unei astfel de reglementări, infractorul ar fi trebuit să execute, cumulativ, toate condamnările la pedepse de 6 luni sau mai mici, în timp ce pedepsele mai mari se contopesc. 22. Analizând criticile formulate de autor, Curtea constată că prevederile art. 40 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu stabilesc reguli de desfăşurare ale procesului penal, iar persoana căreia îi sunt aplicabile acestea beneficiază de toate garanţiile pentru desfăşurarea unui proces echitabil, conform regulilor procesului penal, fiind aplicabile, deopotrivă, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, în condiţiile stabilite de Constituţie pentru înfăptuirea actului de justiţie în mod unic, egal şi imparţial pentru toţi justiţiabilii. 23. De asemenea, prin Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, şi Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, Curtea a reţinut că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară. 24. Totodată, complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept. 25. Aşa fiind, dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul penal din 1969 sunt suficient de clare, precise şi previzibile, iar modul de interpretare şi aplicare al acestora reprezintă atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, sens în care eventuale diferenţe de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale vor fi remediate pe calea recursului în interesul legii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere exigenţelor constituţionale referitoare la statul de drept, la rolul Parlamentul ca unică autoritate legiuitoare a ţării şi la îndatorirea fundamentală înscrisă în art. 1 alin. (5) din Constituţie. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Janoş Farkaş în Dosarul nr. 3.929/190/2015 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
