Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (5) şi ale art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Elena Marinela Negulici în Dosarul nr. 2.660/118/2018 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 117D/2019. 2. La apelul nominal se prezintă autoarea excepţiei prin reprezentant convenţional, doamna avocat Camelia Constantin, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea S.N. Nuclearelectrica - S.A. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei autoarei excepţiei, care depune înscrisuri prin care se arată că doamna Elena Marinela Negulici a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, aspect pe care îl consideră ca fiind relevant în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate, solicită admiterea acesteia. Arată că, în timp ce era angajată la S.N. Nuclearelectrica - S.A., împotriva autoarei excepţiei s-a demarat un proces penal şi, ca urmare, raportul de muncă al acesteia a fost suspendat. Autoarea excepţiei era angajată cu contract individual de muncă pe durată determinată, astfel încât la expirarea termenului acestui contract, angajatorul a emis o decizie prin care s-a dispus încetarea raportului de muncă în baza dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. i) coroborat cu art. 49 alin. (5) din Codul muncii. În mod neconstituţional, Codul muncii tratează diferit contractul de muncă pe perioadă determinată faţă de cel pe perioadă nedeterminată în ceea ce priveşte cauzele de încetare. Dintr-o eroare, legiuitorul a introdus contractul de muncă pe durată determinată la art. 56 alin. (1) lit. i), care prevede încetarea de drept, şi a considerat că de câte ori contractul de muncă este suspendat, dar intervine o cauză de încetare de drept, atunci prevalează cauza de încetare de drept. Includerea contractului individual de muncă pe durată determinată în ipoteza art. 56 alin. (1) lit. i) din Codul muncii creează o mare nedreptate. Se încalcă prezumţia de nevinovăţie, pentru că, odată ce angajatorul ia măsura suspendării, operează, practic, o aparenţă a vinovăţiei. În momentul în care intervine încetarea de drept, salariatul nu mai poate fi reabilitat în faţa angajatorului. Prin urmare, în cazul achitării în procesul penal, salariatul rămâne cu o dublă sancţiune: a suspendării şi a încetării contractului individual de muncă. În continuare, susţine că este încălcat şi art. 41 din Constituţie. Arată că, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2016, Curtea Constituţională a reiterat că dreptul la muncă este un drept consfinţit de acest articol. Dacă autoarea excepţiei nu se mai poate întoarce la muncă, deşi a fost găsită nevinovată, îi este încălcat dreptul la muncă. Pentru cele arătate, solicită admiterea excepţiei, în sensul înlăturării din Codul muncii a acelor prevederi care încalcă dispoziţiile art. 16, 23 şi 41 din Constituţie, cu menţiunea că nu poate fi permisă o diferenţiere de tratament juridic între contractul de muncă pe perioadă determinată şi contractul de muncă pe perioadă nedeterminată. 4. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. Arată că trimiterea în judecată a unei persoane în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii produce aceleaşi efecte pentru ambele categorii de salariaţi, respectiv cei angajaţi pe o durată nedeterminată şi cei angajaţi pe o durată determinată. În cazul de faţă, contractul încheiat pe o perioadă determinată a încetat ca urmare a expirării termenului său, independent de cauza de suspendare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Decizia civilă nr. 15/CM din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (5) şi ale art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Elena Marinela Negulici cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată, în esenţă, că a fost angajată cu contract individual de muncă pe durată determinată, că raporturile de muncă au fost suspendate ca urmare a trimiterii în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii, şi că, până la pronunţarea instanţei penale, raporturile de muncă au încetat ca urmare a expirării termenului contractului individual de muncă. 7. Consideră că prin coroborarea celor două texte de lege criticate se creează o discriminare contrară prevederilor art. 16 din Constituţie. Astfel, salariaţii cu contract de muncă pe durată determinată ale căror raporturi de muncă încetează ca urmare a expirării termenului contractului în perioada de suspendare nu mai au posibilitatea de a se întoarce la muncă în situaţia în care instanţa de judecată constată nevinovăţia lor, aşa cum li se permite salariaţilor cu contract de muncă pe durată nedeterminată. 8. De asemenea, autoarea excepţiei susţine că este încălcată prezumţia de nevinovăţie, deoarece salariatul aflat în situaţia sa este supus unei duble sancţiuni, respectiv suspendarea şi încetarea contractului individual de muncă. Astfel, contractul suspendat nu îşi va mai produce în niciun moment efectele, în condiţiile în care în timpul suspendării se împlineşte durata determinată pentru care a fost încheiat, aşa încât raportul de muncă, sub aspectul efectelor, poate fi considerat încetat de la momentul suspendării. De asemenea, se elimină orice şansă a salariatului de a se reabilita în faţa angajatorului în situaţia în care va fi găsit nevinovat. 9. Autoarea excepţiei consideră că dreptul la despăgubiri pentru perioada suspendării şi până la încetarea contractului de muncă nu poate reprezenta o reparaţie echitabilă faţă de imposibilitatea dată prin lege ca salariatul să nu poată fi efectiv reabilitat în faţa angajatorului şi să lucreze la acesta. 10. Totodată, susţine că se încalcă şi dreptul la muncă şi dreptul la protecţia socială a muncii. În acest sens arată că regula generală reglementată de Codul muncii în materia suspendării contractului de muncă presupune suspendarea tuturor termenelor care au legătură cu executarea sa. Este o măsură de protecţie socială a salariatului, întrucât pe durata suspendării nu se mai prestează munca şi nici nu se achită drepturile salariale. Această regulă se aplică doar contractelor pe perioadă nedeterminată. 11. Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, întrucât efectele suspendării contractului individual de muncă se produc în acelaşi mod şi în cazul contractului încheiat pe durată determinată, şi în cazul celui încheiat pe durată nedeterminată. În ipoteza încetării cauzei de suspendare şi a neincidenţei altei cauze de încetare de drept sau la iniţiativa oricăreia dintre părţi, situaţia salariatului angajat pe durată determinată este însă diferită de cea a salariatului pe durată nedeterminată. Cel din urmă poate relua munca, întrucât contractul său este în vigoare, în vreme ce primul nu o poate relua, întrucât termenul contractual a expirat. Expirarea termenului contractului încheiat pe durată determinată s-ar fi produs oricum, chiar în lipsa unei măsuri de suspendare. Astfel, el încetează de drept ca urmare a trecerii timpului, întrucât nu mai poate continua după data expirării sale. În plus, prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii referitoare la plata despăgubirii se aplică, în ipoteza descrisă în respectivul articol, numai până la data expirării termenului pentru care contractul a fost încheiat. Dacă termenul contractual s-ar suspenda şi el ca efect al suspendării contractului individual de muncă şi ar fi întrunită ipoteza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, despăgubirea prevăzută de acest articol ar putea ajunge să acopere o perioadă mai mare decât termenul contractual rămas la data suspendării. O astfel de concluzie ar fi urmarea aplicării aceleiaşi soluţii unor situaţii diferite, contrar principiului egalităţii în faţa legii. Prevederile criticate nu înfrâng nici principiul prezumţiei de nevinovăţie, întrucât suspendarea contractului este urmarea aplicării altor prevederi legale, în speţă a art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii, iar încetarea de drept a contractului de muncă nu este decât efectul trecerii timpului, iar nu al unei presupuse stabiliri premature a vinovăţiei. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 49 alin. (5) şi ale art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 49 alin. (5): „De fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă, cauza de încetare de drept prevalează.“; – Art. 56 alin. (1) lit. i): „Contractul individual de muncă existent încetează de drept: [...] i) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată;“. 16. Autoarea excepţiei susţine că aceste dispoziţii de lege sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 41 referitor la dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că un prim aspect de neconstituţionalitate invocat priveşte pretinsul caracter discriminatoriu al dispoziţiilor art. 49 alin. (5) şi ale art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, autoarea excepţiei comparând situaţia persoanelor care au contract individual de muncă pe durată nedeterminată cu cea a persoanelor care au contract de muncă pe durată determinată. 18. Faţă de aceste critici, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, referindu-se la principiul constituţional al egalităţii în drepturi, a statuat că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). 19. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit). 20. Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei), ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite. 21. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a mai precizat şi că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. 22. Având drept premisă aceste repere jurisprudenţiale, Curtea constată că dispoziţiile art. 49 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 nu instituie nicio diferenţă de tratament juridic între salariaţii cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată în raport cu cei care au contract de muncă pe durată determinată, în ambele cazuri apariţia unei cauze de încetare de drept a contractului individual de muncă prevalând asupra cauzelor de suspendare a raportului de muncă. Faptul că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003 prevăd o cauză specifică de încetare a contractului de muncă pe durată determinată, respectiv ajungerea la termen, este justificată de specificul acestui contract, care generează un raport de muncă limitat sub aspect temporal şi care îl deosebeşte, ca natură, de contractul de muncă pe durată nedeterminată. Astfel, consecinţele diferite ce decurg din acest specific sunt deplin justificate şi compatibile cu principiul constituţional al egalităţii în drepturi, neavând caracteristica discriminării. 23. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate ar fi contrare prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie, Curtea reţine că încetarea de drept a contractului individual de muncă nu reprezintă, aşa cum este aceasta consacrată în textul art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003, o consecinţă a unei sancţiuni, ci un efect firesc al trecerii timpului şi al ajungerii la termenul pentru care contractul a fost încheiat, astfel că nici această critică nu poate fi reţinută. 24. Referitor la critica potrivit căreia suspendarea contractului de muncă în cazul art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 ar constitui, de asemenea, o formă de sancţiune a salariatului, Curtea constată că aceasta nu priveşte dispoziţiile de lege cu care a fost sesizată în vederea exercitării controlului de constituţionalitate. Aminteşte însă că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, luând măsura suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 81 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 23 aprilie 2015). 25. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica raportată la prevederile constituţionale ale art. 41, care consacră dreptul la muncă, întrucât dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate nu împiedică persoana să-şi exercite acest drept angajându-se la un alt angajator. Deşi Curtea Constituţională a recunoscut în jurisprudenţa sa caracterul complex al dreptului la muncă (spre exemplu, Decizia 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, sau Decizia nr. 166 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 23 mai 2018), dreptul salariatului de „a se reabilita în faţa angajatorului în situaţia în care va fi găsit nevinovat“ nu a fost reţinut ca o componentă a acestui drept constituţional. 26. În sfârşit, cu privire la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile potrivit cărora în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept, Curtea constată că acestea sunt raportate, în realitate, la dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 53/2003, care nu constituie însă obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit actului prin care Curtea Constituţională a fost sesizată în conformitate cu art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, astfel că nu pot fi analizate sub aspectul constituţionalităţii lor. 27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Marinela Negulici în Dosarul nr. 2.660/118/2018 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 49 alin. (5) şi ale art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
