Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 482 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (6^1), (6^3) şi alin. (6^8)-(6^10) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 482 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (6^1), (6^3) şi alin. (6^8)-(6^10) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 186 din 4 martie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana     │-                 │
│Gulie              │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruţa Dărângă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 12 şi 13 din Legea nr. 144/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, excepţie ridicată direct de către Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.436D/2019.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru Avocatul Poporului, doamna Linda Zenovia Timofan, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, în esenţă, arată că prevederile art. 11 alin. (6^1), (6^3) şi alin. (6^8)-(6^10) din Legea nr. 255/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 144/2019, reglementează transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, ca urmare a renunţării expropriatorului la unele imobile afectate iniţial de lucrarea de interes public, din cauza revizuirii studiului de fezabilitate, a modificării sau a definitivării proiectului tehnic de execuţie ori a detaliilor de execuţie. Or, se arată că emiterea unei decizii de restituire, retragerea sumelor consemnate sau restituirea de către expropriaţi a sumelor plătite cu titlu de despăgubire sunt stabilite în mod unilateral de expropriator, fără ca expropriatul să fie consultat sau notificat în vreun fel referitor la aceste hotărâri, creează în sarcina persoanei vizate de norma legală (expropriatul), o îndatorire oneroasă, care încalcă dreptul de proprietate privată. Totodată, obligarea persoanei expropriate la restituirea sumei primite cu titlu de despăgubiri echivalează cu o nouă expropriere, ce are la bază invocarea propriei culpe a expropriatorului. Totodată, se arată că prevederile legale criticate aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul condiţiilor de claritate, precizie, previzibilitate şi securitate juridică, deoarece introduc posibilitatea restituirii bunului care a făcut obiectul exproprierii şi a sumelor primite cu titlu de despăgubire, în mod arbitrar şi fără a implica în vreun fel voinţa expropriatului.
    4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că obligarea expropriatului la restituirea sumei primite cu titlu de despăgubiri echivalează cu o nouă expropriere, ce are la bază invocarea propriei culpe a expropriatorului. Se mai arată că, atât timp cât norma specială nu face trimitere la norma generală, pentru a institui un drept prioritar la dobândire în favoarea foştilor proprietari, este instituită o obligaţie de dobândire, de natură a încălca dispoziţiileart. 1 alin. (5) şi ale art. 44 din Constituţie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Adresa nr. 16.195 din 19 septembrie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.159 din 19 septembrie 2019, în temeiul art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 12 şi 13 din Legea nr. 144/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prin modificarea şi completarea dispoziţiilor legale criticate s-a avut în vedere reglementarea transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, ca urmare a renunţării expropriatorului la unele imobile afectate iniţial de lucrarea de interes public, din cauza revizuirii studiului de fezabilitate, a modificării sau a definitivării proiectului tehnic de execuţie ori a detaliilor de execuţie.
    7. Se arată că acest transfer se produce de drept la data emiterii deciziei de restituire de către expropriator, cu retragerea sumelor consemnate pe seama şi la dispoziţia expropriaţilor, în mod unilateral, fără acordul acestora, iar în situaţia încasărilor despăgubirilor, cu obligaţia de restituire a sumelor plătite, decizia de restituire constituind titlu executoriu. Or, se arată că emiterea unei decizii de restituire, retragerea sumelor consemnate sau restituirea de către expropriaţi a sumelor plătite cu titlu de despăgubire sunt stabilite în mod unilateral de expropriator, fără ca expropriatul să fie consultat sau notificat în vreun fel referitor la aceste hotărâri. Acest aspect este de natură a crea în sarcina persoanei vizate de norma legală (expropriatul), o îndatorire oneroasă, care implică anumite obligaţii, cheltuieli sau sarcini pentru aceasta, afectându-i interesele individuale, inclusiv dreptul de proprietate privată. În acest mod se susţine că este înfrânt justul echilibru care trebuie să existe între interesele generale şi cele individuale în ceea ce priveşte dreptul de proprietate privată, astfel cum a fost circumstanţiat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    8. Se mai arată că, atunci când reglementează modificarea hotărârilor de Guvern sau a hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale, emise în condiţiile art. 5 din Legea nr. 255/2010, în sensul restituirii în tot sau în parte a imobilelor cuprinse în coridorul de expropriere, norma specială nu face trimitere la norma generală, în sensul stabilirii unui drept prioritar la dobândire, în favoarea foştilor proprietari, ci instituie o „obligaţie de dobândire“. Se arată că procedura exproprierii este o procedură specială, justificată de utilitatea publică a lucrărilor care o impune, iar în temeiul acestei proceduri persoana ce urmează a fi expropriată va fi privată de proprietatea sa, în schimbul unei despăgubiri/sume de bani pe care o poate utiliza aşa cum consideră de cuviinţă. Însă obligarea acesteia la restituirea sumei primite cu titlu de despăgubiri echivalează cu o nouă expropriere, ce are la bază invocarea propriei culpe a expropriatorului.
    9. Se mai arată că modalitatea concretă de reglementare în această materie, prin opţiunea legiuitorului de a autoriza statul (prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriatori) la a restitui imobilele către proprietari, a retrage sumele din conturile de consemnare şi a obliga proprietarii care au acceptat cuantumul despăgubirilor, la restituirea sumelor - acţiuni care însoţesc măsura de expropriere - încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 44 din Constituţie.
    10. În acest sens se susţine că, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, un act normativ trebuie să fie precis, previzibil şi, totodată, să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi. Totodată, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
    11. Astfel, principiul previzibilităţii impune autorităţilor publice să reglementeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative previzibile şi care să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi. Lipsa unor asemenea exigenţe ale normelor juridice determină o nesiguranţă a raporturilor juridice, care poate avea ca efect vătămarea drepturilor subiecţilor de drept vizaţi de ipoteza normei legale. Totodată, asigurarea securităţii juridice trebuie observată cu mai mare stricteţe în cazul regulilor cu implicaţii şi consecinţe financiare, cum este cazul şi situaţiei reglementate de textele de lege criticate, unde, ca urmare a renunţării la unele imobile expropriate, din anumite motive prevăzute de lege, statul (prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriatori), dispune, în mod arbitrar, restituirea imobilelor către proprietari, retragerea sumelor din conturile de consemnare şi obligarea la restituirea sumelor, în cazul proprietarilor care au acceptat cuantumul despăgubirilor. Or, în prezenta cauză, respectarea drepturilor fundamentale ale fostului proprietar - expropriat, este dependentă exclusiv de voinţa/decizia expropriatorului, ceea ce este de natură să afecteze esenţial securitatea circuitului civil. În aceste condiţii se susţine că procedura reglementată de textele de lege criticate încalcă principiile securităţii juridice şi legalităţii, caracteristice statului de drept. În plus, prin reglementarea posibilităţii restituirii bunului expropriat şi a retragerii sumelor consemnate sau a recuperării sumelor plătite cu titlu de despăgubire, fără a exista o limitare în timp a exercitării acestui drept, se creează o situaţie de nesiguranţă a raporturilor juridice stabilite ca urmare a exproprierii în favoarea statului, căruia legea i-a recunoscut acest drept.
    12. În consecinţă, se susţine că, întrucât expropriatului i se impune cu titlu de obligaţie reprimirea bunului care a făcut obiectul exproprierii şi restituirea sumelor primite cu titlu de despăgubire, prevederile legale criticate aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul condiţiilor de claritate, precizie, previzibilitate şi securitate juridică, deoarece introduc posibilitatea restituirii bunului care a făcut obiectul exproprierii şi a sumelor primite cu titlu de despăgubire, în mod arbitrar şi fără a implica în vreun fel voinţa expropriatului.
    13. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza a doua şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, se susţine că emiterea deciziei de restituire a imobilului către fostul proprietar expropriat, în condiţiile reglementate, constituie, în mod implicit, un transfer silit de proprietate, realizat cu titlu oneros, în favoarea expropriatului, acesta fiind obligat la reprimirea bunului în patrimoniul său şi la restituirea sumelor de bani obţinute cu titlu de despăgubiri, în dauna respectării dreptului de proprietate şi a stabilităţii patrimoniului său. În acest sens se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prevederile art. 44 din Constituţie determină, pe lângă obligaţia negativă a legiuitorului de a nu interveni, printr-o dispoziţie legislativă de stabilire a unei condiţii excesive, împiedicând astfel titularul dreptului de proprietate de a se bucura de plenitudinea dreptului său, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigura valorificarea acestui drept şi de a proteja titularul dreptului de proprietate. Or, se arată că, prin măsura legislativă criticată, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată, afectând în acest mod însăşi substanţa dreptului de proprietate.
    14. Totodată, se mai susţine că prevederile legale criticate constituie încălcări/limitări ale dreptului de proprietate, inclusiv sub aspectul inexistenţei unui raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de legiuitor. Astfel, se susţine că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, în cauză, ale expropriatului, iar prin nerespectarea principiului proporţionalităţii s-a afectat însăşi substanţa dreptului de proprietate.
    15. În concluzie, se susţine că, în sensul respectării exigenţelor constituţionale invocate, restituirea în tot sau în parte a imobilelor cuprinse în coridorul de expropriere s-ar putea face doar cu acordul persoanei expropriate, eventual prin stabilirea unui drept prioritar pentru expropriat la dobândirea bunului care face obiectul deciziei de restituire, la un preţ care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29, 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile pct. 12 şi 13 din Legea nr. 144/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din data de 19 iulie 2019. Întrucât prevederile de lege criticate modifică dispoziţiile art. 11 alin. (6^1) şi (6^3) din Legea nr. 255/2010 şi introduc la art. 11, după alineatul (6^7), trei noi alineate, respectiv alin. (6^8)-(6^10), şi ţinând cont de dispoziţiile art. 62 teza întâi („Efectele dispoziţiilor de modificare şi de completare“) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, Curtea reţine că obiect al excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 11 alin. (6^1), (6^3) şi alin. (6^8)-(6^10) din Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile legale criticate au următorul cuprins:
    - Art. 11 alin. (6^1): „(6^1) În situaţia în care consecinţa directă a revizuirii studiului de fezabilitate, a modificării sau definitivării proiectului tehnic de execuţie ori a detaliilor de execuţie va fi renunţarea la unele imobile afectate iniţial de lucrarea de interes public naţional, regional, judeţean, interjudeţean sau local, expropriatorul va dispune, prin hotărâre a Guvernului/consiliului judeţean/consiliului local, excluderea imobilelor din lista proprietarilor, aşa cum rezultă din evidenţele Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzută la art. 5, şi la restituirea acestor imobile către proprietari, prin decizie, după caz.“
    – Art. 11 alin. (6^3): „(6^3) Procedura de modificare, prin hotărâre a Guvernului/consiliului judeţean/consiliului local, a listei proprietarilor, aşa cum rezultă din evidenţele Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzută la art. 5, implicit, modificarea hotărârii de expropriere, în sensul excluderii imobilelor ce urmează a se restitui, va fi demarată de către expropriator în termen de 60 de zile de la data la care a intervenit revizuirea studiului de fezabilitate, modificarea sau definitivarea proiectului de execuţie ori a detaliilor de execuţie. Decizia de restituire se emite în termen de 5 zile lucrătoare de la emiterea hotărârii Guvernului/consiliului judeţean/consiliului local de modificare, cu privire la imobilele pentru care a fost emisă anterior decizia de expropriere.“
    – Art. 11 alin. (6^8)-(6^10):
    "(6^8) Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice operează de drept la data emiterii deciziei de restituire de către expropriator.
(6^9) După aprobarea modificărilor prevăzute la alin. (6^2), sumele consemnate pe seama şi la dispoziţia expropriaţilor aferente imobilelor restituite vor fi retrase din conturile de consemnare şi vor fi virate la bugetul de stat sau bugetele locale, după caz. Procedura de restituire a sumelor, în cazul în care proprietarii au acceptat cuantumul despăgubirilor, propuse de expropriator, se va detalia prin normele metodologice de punere în aplicare a prezentei legi.
(6^10) Decizia de restituire a imobilelor constituie titlu executoriu pentru restituirea de către expropriaţi a sumelor plătite cu titlu de despăgubire şi produce efecte atât împotriva celor expropriaţi, cât şi împotriva succesorilor acestora, calitatea de succesor fiind dovedită în condiţiile legii."

    20. În opinia Avocatului Poporului, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice, ale art. 44 alin. (1) teza a doua referitoare la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate şi ale art. 136 alin. (5) privind caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile legii organice.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, în ceea ce priveşte cadrul normativ incident, că reglementarea exproprierii este cuprinsă în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 5 iulie 2011, art. 562 alin. (3) din Codul civil şi Hotărârea Guvernului nr. 583/1994 de aprobare a Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 26 septembrie 1994 - cadrul normativ general, precum şi în Legea nr. 255/2010 - reglementarea specială, aplicabilă atunci când măsura exproprierii este dispusă în vederea realizării unor obiective specifice de interes naţional, judeţean şi local, astfel cum sunt stabilite expres în art. 1 din acest din urmă act normativ.
    22. În jurisprudenţa sa referitoare la diverse prevederi ale Legii nr. 255/2010, Curtea a reţinut că, în scopul realizării obiectivelor specifice de interes naţional, judeţean şi local, actul normativ precitat a precizat expres etapele care trebuie parcurse în cadrul procedurii de expropriere. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2010, procedura debutează cu etapa aprobării indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local, în cadrul căreia se stabilesc şi sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator, pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele actualizate de camerele notarilor publici. Tot în această etapă se fixează şi termenul în care despăgubirile se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului, la dispoziţia proprietarilor de imobile [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010]. Urmează apoi etapa consemnării acestor sume individuale reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele ce fac parte din coridorul de expropriere, precum şi afişarea listei proprietarilor imobilelor. Transferul dreptului de proprietate are loc în cea de-a treia etapă prevăzută de lege. Referitor la acest moment, Curtea a reţinut că, stabilind că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 nu fac altceva decât să dea expresie dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţie care impun condiţia ca exproprierea să poată fi realizată doar dacă se acordă o prealabilă despăgubire. Este evident că această condiţie este respectată prin prevederile de lege supuse controlului, de vreme ce mai întâi are loc consemnarea sumelor aferente despăgubirii într-un cont deschis pe numele expropriatorului, dar la dispoziţia proprietarilor imobilelor, şi abia ulterior acestui moment este emis actul administrativ de expropriere de către expropriator. Mai mult, decizia de expropriere este emisă numai după realizarea acordului cu privire la cuantumul despăgubirii sau în termen de 5 zile de la expirarea termenului în care acordul ar fi trebuit realizat, astfel cum prevede art. 9 alin. (1) din lege. Prin urmare, transferul dreptului de proprietate operează întotdeauna ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, aşa cum în mod expres reglementează art. 9 alin. (4) din actul normativ criticat, astfel încât este respectată cerinţa constituţională cu privire la caracterul prealabil al despăgubirii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 26 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 1 aprilie 2021, paragrafele 13-18). În cazul în care proprietarul nu este de acord cu despăgubirea stabilită şi contestă caracterul just al acesteia, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, instanţei judecătoreşti competente îi revine sarcina de a stabili dacă valoarea despăgubirii consemnate este una justă, în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (6) din Legea fundamentală, în sensul că instanţa de judecată va fi cea care va stabili cuantumul despăgubirii, în caz de divergenţă între expropriat şi expropriator. Expropriatul nu va putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferul dreptului de proprietate.
    23. Aşadar, exproprierea are ca efect principal stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de proprietate publică asupra imobilului supus exproprierii, aşa cum prevede în mod expres art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010. În termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii, iar plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum şi de către orice persoană care justifică un interes legitim (art. 18 şi 19 din Legea nr. 255/2010).
    24. În ceea ce priveşte plata despăgubirii, hotărârea cu privire la stabilirea cuantumului acesteia se comunică titularilor drepturilor asupra imobilului, iar în termen de 90 de zile de la data emiterii hotărârii, expropriatorul are obligaţia de plată, în numerar sau transfer bancar, sau de consemnare a sumei (art. 21 din Legea nr. 255/2010).
    25. Legea nr. 33/1994, norma generală în materie, reglementează un drept la retrocedarea imobilului expropriat, care poate fi exercitat de către fostul proprietar în situaţia în care imobilul expropriat nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat de către expropriator şi nu a intervenit o nouă declaraţie de utilitate publică. Expropriatorul este obligat să îi notifice expropriatului că poate cere retrocedarea, cererea de retrocedare se adresează aceluiaşi tribunal care a dispus exproprierea, iar reclamantul (expropriatul) va fi obligat să plătească un preţ în schimbul dobândirii imobilului, care nu poate fi mai mare decât valoarea actualizată a despăgubirii încasate ca urmare a exproprierii (art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/1994).
    26. Spre deosebire de legea generală, Legea nr. 255/2010, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 144/2019, reglementează în mod diferit retrocedarea imobilului expropriat, în cuprinsul dispoziţiilor art. 11 alin. (6^1)-(6^11). Astfel, dacă expropriatorul renunţă la unele imobile afectate iniţial de lucrarea de interes public, acesta va dispune excluderea imobilelor din lista proprietarilor expropriaţi şi restituirea acestor imobile către foştii proprietari. Procedura de modificare a listei proprietarilor, precum şi a deciziei de expropriere, în sensul excluderii imobilelor ce urmează a fi restituite, va fi demarată de către expropriator în termen de 60 de zile de la data la care a intervenit revizuirea studiului de fezabilitate, modificarea sau definitivarea proiectului de execuţie ori a detaliilor de execuţie. Decizia de restituire se emite în termen de 5 zile lucrătoare de la emiterea hotărârii Guvernului/consiliului judeţean/consiliului local de modificare a deciziei iniţiale cu privire la imobilele pentru care a fost emisă decizia de expropriere, iar, potrivit art. 11 alin. (6^8), transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice operează de drept la data emiterii deciziei de restituire de către expropriator.
    27. Dacă cei expropriaţi nu au acceptat despăgubirile stabilite de către expropriator, iar sumele respective sunt în continuare la dispoziţia lor, acestea vor fi retrase din conturile de consemnare şi vor fi virate la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz [art. 11 alin. (6^9) teza întâi]. În situaţia în care despăgubirile au fost deja încasate, cei expropriaţi vor fi obligaţi să restituie aceste sume.
    28. Aşadar, configuraţia juridică a retrocedării imobilelor expropriate, reglementată de Legea nr. 255/2010, este diferită de reglementarea dreptului de retrocedare, în situaţia în care imobilele au fost expropriate în procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. Astfel, spre deosebire de reglementarea generală în materie, sub imperiul legii speciale, foştii proprietari nu numai că nu pot avea iniţiativa retrocedării, prin formularea unei cereri de retrocedare, dar nici nu vor putea refuza restituirea, dat fiind faptul că procedura retrocedării este obligatorie şi se realizează din oficiu, prin act administrativ, fără acordul expropriatului.
    29. În prezenta cauză, Curtea reţine că, spre deosebire de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, în care dreptul de retrocedare a imobilului ce nu mai este afectat de lucrarea de interes public este unul pur potestativ, ce depinde de manifestarea unică de voinţă a expropriatului, textele de lege criticate instituie o obligaţie de dobândire a imobilului ce a făcut obiectul exproprierii, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice operând de drept, la data emiterii deciziei de restituire de către expropriator.
    30. Analizând operaţiunea juridică a exproprierii, Curtea reţine că aceasta este caracterizată în mod esenţial de următoarele condiţii: existenţa unei cauze de utilitate publică, a unei despăgubiri drepte şi prealabile, precum şi de acordul părţilor, atât în privinţa exproprierii, cât şi asupra cuantumului despăgubirii. În absenţa înţelegerii părţilor, exproprierea este dispusă prin hotărâre judecătorească, care va stabili şi despăgubirea cuvenită pentru bunul imobil expropriat.
    31. Curtea reţine aşadar că expropriatul şi expropriatorul se pot înţelege asupra necesităţii efectuării lucrărilor publice şi a trecerii bunului imobil, cu plată, din proprietatea privată în proprietatea publică, caz în care procedura exproprierii poate să lipsească în totalitate, dar se vor produce în totalitate efectele acesteia (a se vedea, în acest sens, V. Stoica - Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck 2021, pg. 171). Astfel, principiul subsidiarităţii exproprierii este reglementat în mod expres în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzută de lege. Prin urmare, în cazul în care există acordul încheiat între autoritatea publică care declanşează procedura exproprierii şi titularii drepturilor reale asupra imobilului afectat de cauza de utilitate publică, transferul dreptului de proprietate şi sumele cuvenite cu titlu de despăgubire sunt efectul convenţiei încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a mai fi necesară procedura exproprierii.
    32. Or, în situaţia reglementată de dispoziţiile legale care fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, transferul de drept al dreptului de proprietate asupra bunului care nu mai este afectat de lucrarea de utilitate publică, din patrimoniul expropriatorului în cel al expropriatului, cu obligaţia restituirii sumei primite cu titlu de despăgubiri, se produce fără a fi întrunită condiţia esenţială a existenţei acordului acestuia din urmă, ceea ce echivalează cu o expropriere sui generis, în lipsa unei cauze de utilitate publică şi fără îndeplinirea acordului părţilor, sau, în lipsa acestui acord, fără pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să valideze îndeplinirea condiţiilor legale ale acestei operaţiuni juridice.
    33. Mai mult, lipsa posibilităţii ca expropriatul să fie consultat sau notificat cu privire la emiterea deciziei de restituire, cu consecinţa obligării acestuia la restituirea sumelor primite cu titlu de despăgubire, echivalează cu înlăturarea dreptului de exercitare a prerogativei dispoziţiei, atribut esenţial al dreptului de proprietate, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (1) teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate privată.
    34. În acest mod este reglementat un transfer silit de proprietate, ce nu respectă prevederile referitoare la expropriere consacrate de art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, 1986). Totodată, referitor la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Scordino împotriva Italiei, 2006, că o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. În jurisprudenţa acestei curţi, proprietatea este analizată în lumina principiului de „respect“ pentru proprietate (primul alineat, prima frază din art. 1 din Protocolul nr. 1), respectiv se subliniază necesitatea unui echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
    35. Or, reglementarea criticată, instituind obligaţia persoanei vizate de decizia de restituire a bunului neafectat de cauza de utilitate publică de a redobândi bunul în proprietate şi de a restitui sumele primite cu titlu de despăgubire, se constituie într-o veritabilă ingerinţă asupra dreptului persoanei vizate de norma legală de a dispune în mod liber de bunurile sale. Curtea constată că soluţiile legislative constituie o încălcare a dreptului persoanelor de a dispune de proprietatea lor şi în consecinţă, a art. 44 din Constituţie, atât din perspectiva faptului că foştii proprietari sunt obligaţi să reia în proprietate un imobil, cât şi din perspectiva obligaţiei de a restitui sumele consemnate pe seama şi la dispoziţia lor, precum şi a celor încasate deja ca despăgubiri.
    36. Astfel, problema care se impune a fi analizată, din punctul de vedere al constituţionalităţii măsurii reglementate prin textele de lege criticate, este aceea a încălcării dreptului de dispoziţie asupra sumelor de bani primite cu titlu de despăgubire, drept aparţinând persoanelor vizate de decizia de restituire reglementată prin normele legale criticate.
    37. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea în sens Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, Curtea a subliniat că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014). De asemenea, Curtea a mai reţinut că, de principiu, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).
    38. Or, în prezenta cauză, prin instituirea obligaţiei de preluare în proprietate a imobilului care nu mai este afectat de cauza de utilitate publică şi în mod corelativ, de restituire a sumelor primite cu titlu de despăgubire, se produce un dezechilibru între interesele expropriatorului - statul sau unităţile administrativ-teritoriale - şi cele ale persoanelor fizice sau juridice expropriate. Prin urmare, Curtea va analiza în ce măsură ingerinţa etatică asupra dreptului de proprietate reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată în raport cu scopul urmărit de legiuitor, având în vedere „testul“ de proporţionalitate structurat în jurisprudenţa sa. Astfel, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - să asigure justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28).
    39. Curtea reţine că reglementarea criticată a avut în vedere urgenţa realizării unor lucrări de utilitate publică, prin urmare, scopul urmărit este unul legitim. Totodată, din perspectiva echilibrului intereselor concurente, măsura criticată, constând în emiterea unei decizii de restituire, retragerea sumelor consemnate sau restituirea de către expropriaţi a sumelor plătite cu titlu de despăgubire, are un caracter adecvat, întrucât o asemenea soluţie legislativă este capabilă, în abstract şi în mod obiectiv, să îndeplinească scopul legitim urmărit. În schimb, o asemenea măsură nu era necesară, deoarece în plan legislativ ar fi putut fi reglementate alte soluţii, mai puţin restrictive în privinţa limitării atributelor dreptului de proprietate al persoanelor vizate de ipoteza normei, cum ar fi stabilirea unui drept de prioritate la cumpărarea imobilului care face obiectul deciziei de restituire, la un preţ care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. În mod similar a procedat legiuitorul la reglementarea dreptului prioritar la dobândire, în temeiul art. 37 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia, în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul - fost proprietar - are un drept prioritar la dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată.
    40. Curtea reţine, totodată, că procedura exproprierii este o procedură specială justificată de utilitatea publică a lucrării care o impune, astfel că odată parcurse etapele legale menţionate anterior, persoana expropriată este privată de proprietatea sa pentru motive întemeiate, justificate cu îndeplinirea exigenţelor constituţionale. În schimbul acestei privări, expropriatul primeşte o sumă de bani pe care o poate utiliza aşa cum consideră de cuviinţă, exercitând toate atributele dreptului de proprietate. Or, obligarea acestuia prin normele criticate să restituie sumele încasate ca despăgubiri echivalează, prin efecte, cu o nouă expropriere şi poate pune persoana respectivă într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar, în măsura în care nu mai deţine suma respectivă. Pe de altă parte, situaţia personală a expropriatului de la momentul exproprierii poate să difere de cea în care se află la momentul restituirii, respectiv se poate afla în imposibilitatea de a mai gestiona cheltuielile legate de bunul care reintră în patrimoniul său. Prin urmare, Curtea reţine că legiuitorul putea adopta o reglementare alternativă care să îndeplinească cu aceeaşi eficienţă scopul legitim urmărit şi care să nu impieteze asupra celerităţii procedurii de expropriere, ceea ce duce la concluzia că textele de lege criticate nu satisfac exigenţele testului ingerinţei minime asupra dreptului de proprietate al persoanelor vizate de normele legale criticate (cu privire la testul ingerinţei minime, a se vedea Decizia nr. 597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 9 octombrie 2020, paragraful 25). Astfel, Curtea reţine că orice intervenţii asupra hotărârilor de Guvern sau hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale, emise în condiţiile art. 5 din Legea nr. 255/2010, s-ar putea face doar anterior emiterii deciziei de expropriere în condiţiile art. 9 din aceeaşi lege, soluţie ce ar permite doar modificarea coridorului de expropriere aprobat prin hotărâre a Guvernului, urmată eventual de eliminarea proprietarilor din lista corespunzătoare astfel cum prevede şi art. 11 alin. (6^2).
    41. În considerarea celor de mai sus, Curtea reţine că nu este respectat un just echilibru între interesul general privind celeritatea realizării procedurii exproprierii şi interesul individual al fostului proprietar, prin faptul că îl pune pe acesta din urmă în imposibilitatea de a restitui sumele primite cu titlu de despăgubire, în cazul în care nu mai deţine această sumă, ori de a gestiona cheltuielile legate de bunul imobil care reintră în patrimoniul său. Prin urmare, Curtea reţine că reglementarea criticată nu este necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit, neîndeplinind exigenţele testului ingerinţei minime, şi nu păstrează un just echilibru între interesele în concurs, aspecte ce contravin prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2) fraza întâi din Constituţie referitoare la garantarea şi ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate privată, instituind o limitare nejustificată a acestui drept.
    42. Totodată, Curtea reţine că operaţiunile juridice reglementate prin textele de lege criticate contravin şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice. Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să îşi determine în mod previzibil conduita (a se vedea Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021, paragraful 86). Deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţie, principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Curtea a reţinut că acesta este un concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68).
    43. În legătură cu acelaşi principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Curtea Europeană a mai statuat că, „odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii“ (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României). Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei. Legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).
    44. Or, Curtea reţine că obligaţia expropriatului de redobândire a imobilului care nu mai este afectat de lucrarea de interes public naţional, regional, judeţean, interjudeţean sau local, precum şi de restituire a sumelor primite cu titlu de despăgubire poate pune destinatarii normelor legale criticate în imposibilitatea de a răspunde noilor cerinţe legislative, în situaţia în care au valorificat deja sumele primite cu titlu de despăgubire, cu consecinţa naşterii unor drepturi patrimoniale ale expropriaţilor. În acest mod, reglementarea obligaţiei de redobândire a bunului expropriat şi de restituire a sumelor plătite cu titlu de despăgubire încalcă principiul stabilităţii raporturilor juridice, introduce insecuritate în circuitul civil şi lasă la dispoziţia unilaterală a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale naşterea unui raport juridic civil, cu consecinţe directe asupra patrimoniului unei persoanei fizice sau juridice, fără a fi întrunite condiţiile constituţionale sau legale ale exproprierii.
    45. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră securitatea juridică a persoanei, concept ce se defineşte ca un complex de garanţii cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). Totodată, Curtea a reţinut că stabilitatea normelor legale constituie o expresie a principiului securităţii juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituţie, principiu care exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care dreptul însuşi a creat-o sau pe care acesta riscă să o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă (a se vedea Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012).
    46. Or, în condiţiile în care respectarea drepturilor fundamentale ale fostului proprietar - expropriat este dependentă exclusiv de voinţa/decizia expropriatorului, este afectată în mod esenţial securitatea circuitului civil, ceea ce este de natură să înfrângă principiul securităţii raporturilor juridice civile, fiind încălcate aşteptările legitime ale cetăţenilor în raport cu previzibilitatea legii, prin raportare la conţinutul unei norme juridice adoptate la un moment dat. În acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în mod implicit necesitatea respectării aşteptărilor legitime ale cetăţenilor cărora li se adresează o reglementare legală, spre exemplu, în Hotărârea din 15 iulie 2004, pronunţată în Cauza C-459/02 - Willy Gerekens şi Asociaţia agricolă Procol pentru promovarea comercializării produselor lactate împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului, paragrafele 23 şi 24, sau Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-550/09 - Proces penal împotriva lui E. şi F., paragraful 59.
    47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29, 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 11 alin. (6^1), (6^3) şi alin. (6^8)-(6^10) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Irina Loredana Gulie

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 482 din 17 octombrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"