Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Nyiki Emanuel Marcel în Dosarul nr. 12.699/296/2017/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 616 D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt norme de drept substanţial şi că analiza acestora, prin raportare la art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, nu subzistă. Se observă că art. 88 alin. (3) din Codul penal face vorbire despre amânarea aplicării pedepsei, în privinţa căreia legiuitorul poate stabili condiţiile de aplicare. În privinţa art. 96 din Codul penal, se arată că acesta reglementează o altă formă de individualizare a pedepsei, respectiv suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere, motiv pentru care condiţiile şi termenele în care aceasta poate fi dispusă sunt cu totul altele. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia nr. 90 din 13 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 12.699/296/2017/a2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Nyiki Emanuel Marcel într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, cauză în care, în privinţa autorului excepţiei, s-au dispus revocarea amânării aplicării pedepsei şi executarea acesteia. 5. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul compară dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal cu cele ale art. 96 alin. (4) din acelaşi cod şi susţine că din simpla lecturare a celor două norme juridice rezultă existenţa unei diferenţe între tratamentul aplicat persoanelor condamnate în privinţa cărora a fost dispusă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amânarea aplicării pedepsei, sub aspectul faptului că, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, doar în ipoteza în care pedeapsa dispusă pentru infracţiunea comisă în termenul de încercare este închisoarea este obligatorie revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu şi în cea în care pedeapsa stabilită pentru cea de-a doua infracţiune este amenda, pe când, în cazul amânării aplicării pedepsei, revocarea acestei forme de individualizare este obligatorie, indiferent de pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă în termenul de încercare. 6. Se susţine că acest tratament diferenţiat este inechitabil şi vădit neconstituţional, întrucât situaţia cea mai grea se creează inculpatului condamnat iniţial la pedeapsa cea mai uşoară şi, prin urmare, ale cărui fapte sunt cel mai puţin grave, motiv pentru care iniţial i-a fost amânată executarea pedepsei. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt în acord cu prevederile constituţionale invocate în prezenta cauză. Se susţine că prevederile art. 83-90 şi cele ale art. 91-98 din Codul penal reglementează instituţii diferite, aspect ce justifică reglementarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa revocării amânării executării pedepsei şi, respectiv, a revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi, implicit, în privinţa persoanelor aflate în ipoteza celor două norme legale. 8. Se arată, totodată, că revocarea amânării aplicării pedepsei şi dispunerea executării acesteia au fost reglementate de către legiuitor în temeiul prerogativelor sale constituţionale prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, potrivit cărora infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, şi că dispoziţiile legale criticate nu reprezintă decât o aplicare a principiului egalităţii, care impune ca toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie să beneficieze de acelaşi tratament juridic. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, care au următorul conţinut: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“ 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 15. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 11-26, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pentru perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 16. Cu toate acestea, amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârşite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 17. Potrivit art. 84 alin. (1) din Codul penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care sa dispus amânarea aplicării pedepsei. 18. În aceste condiţii, art. 88 din Codul penal reglementează următoarele trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, în afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen. 19. Dintre acestea, autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate se referă la ipoteza săvârşirii de către persoana supravegheată, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, a unei noi infracţiuni, descoperită în termenul de supraveghere, criticând soluţia juridică a obligării instanţei de judecată la revocarea amânării pedepsei şi la dispunerea aplicării şi executării unei noi pedepse, stabilite conform prevederilor legale referitoare la concursul de infracţiuni. 20. Într-adevăr, nu doar în ipoteza juridică arătată de autorul excepţiei, ci în toate cele trei situaţii prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării pedepsei şi dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanţa de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal. 21. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepţional al instituţiei amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, şi al instituţiilor renunţării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate), prin raportare la instituţia executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepţional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani. 22. În aceste condiţii, săvârşirea de către persoana supravegheată a unor noi infracţiuni, cu intenţie sau intenţie depăşită, denotă că aceasta nu a înţeles semnificaţia şi pericolul faptelor comise şi ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privinţa unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale şi amânarea aplicării acesteia nu şi-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sale sociale. 23. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situaţia anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia. 24. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţie sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară şi individualizare administrativă. 25. Aşa fiind, în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, aşa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 şi 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal. 26. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că această soluţie juridică nu este de natură a crea discriminare între persoanele care săvârşesc o singură infracţiune, în privinţa cărora se dispune amânarea aplicării pedepsei, şi cele care au beneficiat de aceeaşi individualizare a pedepsei, dar care comit, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, noi infracţiuni, descoperite în termenul de supraveghere, indiferent de gravitatea acestora, întrucât cele două categorii de persoane se află în situaţii diferite, persoanele din cea de-a doua categorie fiind în situaţia comiterii unei noi infracţiuni, după momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, aspect ce denotă nevoia obligării persoanelor supravegheate la executarea unor pedepse penale. 27. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalităţii în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că impune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituţie îşi găseşte aplicabilitatea doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). 28. În fine, Curtea a constatat că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, şi a fost reglementată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 30. Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea menţionează că dispoziţia legală criticată constituie o normă de drept penal substanţial; or, garanţiile dreptului la un proces echitabil se asigură prin dispoziţiile legii procesual penale, motiv pentru care prevederile constituţionale anterior menţionate nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea nu poate reţine nici aplicabilitatea în această cauză a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nyiki Emanuel Marcel în Dosarul nr. 12.699/296/2017/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
