Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 111 şi 112 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Gregorian Bivolaru în Dosarul nr. 22.351/3/2007*/a3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.720D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că autorul excepţiei critică, în realitate, o omisiune legislativă. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. În subsidiar, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Referitor la dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciază că dispoziţiile criticate respectă exigenţele acestui principiu ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa cel puţin o dată unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, cum a făcut şi autorul excepţiei. Totodată, nu sunt afectate nici dispoziţiile art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare. Acest drept este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a formula în faţa unei instanţe acele apărări pe care le consideră necesare. Critica autorului excepţiei se bazează pe faptul că textele de lege criticate sunt lipsite de claritate şi insuficient detaliate. Or, dispoziţiile art. 111 şi 112 din Codul de procedură penală conţin reglementări suficient de clare referitoare la obligaţia asigurării protecţiei persoanei vătămate împotriva abuzurilor. De altfel, potrivit art. 111 alin. (2) din Codul de procedură penală, organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoştinţă persoanei vătămate drepturile şi obligaţiile ce îi revin acesteia. Eventualele abuzuri efectuate de către organul judiciar, ce constituie elemente în stabilirea situaţiei de fapt a autorului excepţiei de neconstituţionalitate, nu pot constitui obiectul controlului de constituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 5/R din 3 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 22.351/3/2007*/a3, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 111 şi 112 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Gregorian Bivolaru cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 13 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că, spre deosebire de noile reglementări, potrivit Codului de procedură penală din 1968, declaraţiile învinuitului şi inculpatului aveau o valoarea probatorie condiţionată. Totodată, menţionează că atât în vechea, cât şi în noua reglementare au fost adoptate reglementări speciale, derogatorii de la principiul libertăţii în evaluarea probelor, în ceea ce priveşte declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, inclusiv a investigatorilor sub acoperire audiaţi în calitate de martori. 6. În acest context, susţine că declaraţiile provenite de la părţi şi subiecţii procesuali principali sunt marcate de un interes nemijlocit în soluţionarea cauzei. Aceste raţiuni impun adoptarea unei rezerve în ceea ce priveşte atribuirea unei valori probatorii necondiţionate a declaraţiilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali. Lipsa enumerării în art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală a declaraţiilor părţilor şi a celor ale subiecţilor procesuali principali în categoria probelor care nu pot întemeia în mod determinant o hotărâre de condamnare se află în coliziune cu dreptul fundamental la un proces echitabil. În condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut în sarcina părţilor şi subiecţilor procesuali principali obligaţia declarării adevărului, a da declaraţiilor acestora aceeaşi valoare probantă precum cea acordată martorilor viciază scopul procesului penal de aflare a adevărului, limitând posibilităţile celui acuzat de a testa sinceritatea celor care îl acuză. 7. Prin urmare, omisiunea legiuitorului de a reglementa caracterul subsidiar şi nedeterminat al mijloacelor de probă constând în declaraţiile date de părţi sau de subiecţii procesuali principali este contrară dreptului la un proces echitabil, ceea ce conferă un caracter aleatoriu şi imprevizibil demersului de apreciere a probelor în cauzele penale. Aşa fiind, apreciază că înlăturarea din categoria probelor exclusive sau determinante a celor furnizate de către părţi sau subiecţii procesuali principali ar determina întărirea dreptului la apărare şi maximizarea respectării prezumţiei de nevinovăţie. Susţine că soluţia legislativă conţinută de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală este incompletă şi contravine prevederilor constituţionale şi convenţionale, prin omiterea din enumerare a declaraţiilor date de părţi şi de subiecţii procesuali, în special a declaraţiilor date de persoana vătămată şi partea civilă. 8. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 111 şi 112 din acelaşi act normativ, cu următorul conţinut: - Art. 103 alin. (3): „Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“; Dispoziţiile art. 111 şi 112 din Codul de procedură penală se referă la modul de audiere a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. 13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 privind dreptul la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia apreciază că declaraţiile provenite de la părţi (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi de la subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată) sunt marcate de un interes nemijlocit în soluţionarea cauzei, astfel că şi acestea trebuiau cuprinse de legiuitor în dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. 15. Curtea reţine că, potrivit art. 104 din Codul de procedură penală, „În cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii“. De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“. 16. Curtea a constatat, prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 17. În acest context, Curtea a observat că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Curtea a constatat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. 18. În ceea ce priveşte scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 19. De asemenea, potrivit art. 150 alin. (3) din Codul de procedură penală, activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. 20. Referitor la martorul protejat, Curtea a constatat că, din coroborarea art. 125-129 din Codul de procedură penală, rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) din Codul de procedură penală, audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) din Codul de procedură penală, identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită. 21. Curtea a observat că au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei“ (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor. 22. Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic precum cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul să obţină o remuneraţie sau să li se reducă pedeapsa în propriul dosar, să beneficieze de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat. 23. Curtea a apreciat că, într-adevăr, sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, ale persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane. 24. Totodată, Curtea a observat că instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46). 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gregorian Bivolaru în Dosarul nr. 22.351/3/2007*/a3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 111 şi 112 din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
