Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Mihai Sumănaru în Dosarul nr. 268/239/2018 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 528 D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 22 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 268/239/2018, Tribunalul Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Mihai Sumănaru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de autorul excepţiei împotriva unei hotărâri de revocare a amânării executării pedepsei dispuse în privinţa sa. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul securităţii juridice şi standardele de calitate a legii, întrucât legiuitorul nu prevede, în mod explicit, în ce constă modalitatea de executare a pedepsei şi dacă pot fi avute în vedere de către instanţe atât pedepsele care se execută în regim de detenţie, cât şi cele care se execută sub supraveghere. Totodată, se susţine că textul criticat nu prevede criteriile potrivit cărora instanţa poate aprecia cu privire la posibilitatea persoanei în privinţa căreia se dispune amânarea aplicării pedepsei de a-şi îndeplini obligaţiile civile. 6. Se arată că această lipsă de claritate determină interpretări diferite şi, prin urmare, o aplicare discriminatorie a dispoziţiilor legale criticate. Aceasta întrucât, ca urmare a aplicării prevederilor art. 88 alin. (2) din Codul penal, se creează inculpatului care a beneficiat anterior de amânarea aplicării pedepsei, pentru o infracţiune cu un grad de pericol social mai mic, sancţionată de legiuitor cu o pedeapsă mai blândă, o situaţie mult mai grea decât cea creată persoanelor cărora li sa aplicat pedeapsa cu executare sub supraveghere, pentru o infracţiune cu un grad de pericol social mai mare. 7. Tribunalul Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că, în prezenta cauză, se critică, de fapt, existenţa unei diferenţe de tratament juridic în privinţa unor persoane care nu se află în situaţii similare. Astfel, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei poate să beneficieze de această măsură de individualizare judiciară în condiţiile în care respectă măsurile de supraveghere impuse, respectiv îşi îndeplineşte integral obligaţiile civile şi nu săvârşeşte o altă infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, în cursul termenului de supraveghere, condiţii care sunt necesar a fi îndeplinite de toate persoanele cărora li se aplică, drept mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, amânarea aplicării acesteia. Se susţine însă că persoana condamnată, care execută pedeapsa în regim de detenţie, nu se găseşte întro situaţie juridică similară cu cea anterior analizată. 8. Instanţa susţine că, de fapt, invocând art. 16 alin. (1) din Constituţie, contestatorul susţine existenţa unei lipse de previzibilitate a textului criticat, pentru motivul că acesta nu menţionează explicit faptul că, în ipoteza revocării amânării aplicării pedepsei, pedeapsa stabilită nu poate fi executată decât în regim de detenţie. Se susţine însă că maniera de interpretare a dispoziţiei legale criticate a fost clar arătată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, conform căreia „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, [...] în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii“; se susţine, totodată, că această interpretare se aplică mutatis mutandis tuturor ipotezelor reglementate de dispoziţiile art. 88 din Codul penal, având în vedere considerentele deciziei anterior menţionate şi maniera imperativă de reglementare, dedusă din sintagma „dispune aplicarea şi executarea pedepsei“. 9. Referitor la caracterul imprecis al sintagmei „afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească“ din cuprinsul textului criticat, instanţa arată că, în cazul neexecutării obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, este obligaţia contestatorului de a dovedi faptul că nu a avut posibilitatea să îndeplinească aceste obligaţii civile, respectiv faptul că nu era posibilă executarea acestora. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul penal, care au următorul conţinut: "În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească." 14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate pentru perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. De asemenea, amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârşite. Totodată, art. 84 alin. (1) din Codul penal reglementează termenul de supraveghere, care în cazul amânării aplicării pedepsei este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar art. 88 din acelaşi act normativ reglementează trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată. Analizând constituţionalitatea soluţiei juridice a obligării instanţei de judecată la revocarea amânării pedepsei şi la dispunerea aplicării şi executării unei noi pedepse, stabilite conform prevederilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, în ipoteza săvârşirii de către persoana supravegheată, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, a unei noi infracţiuni, descoperită în termenul de supraveghere, Curtea a constatat că aceasta nu încalcă prevederile Legii fundamentale. În toate cele trei situaţii prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării pedepsei şi dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanţa de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepţional al instituţiei amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, şi al instituţiilor renunţării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate), prin raportare la instituţia executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepţional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani. În aceste condiţii, săvârşirea de către persoana supravegheată a unor noi infracţiuni, cu intenţie sau intenţie depăşită, denotă că aceasta nu a înţeles semnificaţia şi pericolul faptelor comise şi ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privinţa unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale şi amânarea aplicării acesteia nu şi-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sociale a persoanei. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situaţia anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia (a se vedea Decizia nr. 522 din 15 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.108 din 22 noiembrie 2021, paragrafele 24-29). 16. Având în vedere această manieră de reglementare a instituţiei amânării aplicării pedepsei, ca formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, ca excepţie de la regula executării pedepsei într-un loc de detenţie, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale criticate rezultă, cu certitudine, faptul că referirile la executarea pedepsei din cuprinsul textului criticat, în condiţiile revocării amânării pedepsei, au în vedere executarea pedepsei într-un loc de detenţie, şi nu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 17. În ceea ce priveşte criteriile potrivit cărora instanţa poate stabili dacă persoana supravegheată nu a avut nicio posibilitate de a îndeplini obligaţiile civile stabilite prin hotărârea judecătorească de condamnare, acestea nu pot fi decât criterii obiective care să fi împiedicat persoana supravegheată să îndeplinească respectivele obligaţii. Cum aceste condiţii, care creează pentru persoana în cauză imposibilitatea obiectivă a îndeplinirii obligaţiilor civile, pot fi diferite, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, este imposibilă enumerarea lor exhaustivă în cuprinsul legii penale, acestea fiind lăsate la aprecierea instanţei judecătoreşti competente să facă aplicarea prevederilor art. 88 alin. (2) din Codul penal. 18. De altfel, o critică de neconstituţionalitate similară a fost formulată cu privire la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. c) din Codul penal ce reglementează drept condiţie pentru liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii îndeplinirea integrală de către persoana condamnată a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Cu privire la aceasta, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, paragraful 20, că, din chiar modul de reglementare a acestor dispoziţii rezultă că îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare este circumstanţiată, tocmai din perspectiva posibilităţilor financiare individuale ale fiecărui condamnat care solicită liberarea condiţionată, acesta având posibilitatea să dovedească că nu a avut resursele materiale necesare îndeplinirii obligaţiilor civile. Astfel, neîndeplinirea acestei condiţii va putea fi constatată doar dacă cel condamnat, care solicită liberarea condiţionată, nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, iar nu în toate cazurile, indiferent de existenţa sau nu a resurselor materiale. Aceste considerente, anterior menţionate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 19. Pentru aceste motive, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate îndeplinesc standardele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice calităţii legii. În privinţa acestora, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut, în jurisprudenţa sa, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, s-a reţinut că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică, însă oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. S-a arătat, totodată, că nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna şi că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. În acest context, s-a constatat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2017 pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 20. În ceea ce priveşte comparaţia pe care autorul excepţiei de neconstituţionalitate o face între instituţia amânării aplicării pedepsei şi cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituţionalitatea unei norme juridice poate fi dedusă doar din raportarea acesteia la dispoziţiile Constituţiei, şi nu din compararea sa cu o altă dispoziţie legală (a se vedea Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragraful 24). 21. Aşa fiind, nu poate fi reţinută pretinsa discriminare, prin textul criticat, între persoanele în privinţa cărora este dispusă amânarea aplicării pedepsei şi cele faţă de care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Sumănaru în Dosarul nr. 268/239/2018 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
