Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Corneliu Văraru în Dosarul nr. 26.184/245/2012** al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.785D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prin criticile formulate autorul acesteia propune o soluţie de extindere a cazurilor de casare cu trimitere spre rejudecare de către instanţa de apel, ceea ce presupune intervenţia legiuitorului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 25 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 26.184/245/2012**, Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Corneliu Văraru într-o cauză având ca obiect dezbaterea unei succesiuni, ieşirea din indiviziune şi partajarea masei succesorale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată faptul că în urma trimiterii cauzei spre rejudecare la solicitarea sa de la instanţa de apel la instanţa de fond, aceasta din urmă a pronunţat o hotărâre care însă nu a fost motivată de judecătorul care a pronunţat-o, ci de un alt judecător, care nu a participat nici la dezbateri şi nici la deliberare. În această situaţie, apreciază că hotărârea judecătorească este lovită de nulitate, astfel încât procesul ar trebui rejudecat de prima instanţă, pentru ca remediul să fie complet şi just. Aşadar, remediul încălcării unui drept fundamental într-o democraţie constituţională trebuie să fie nulitatea absolută a actului viciat şi reluarea judecăţii de la actul procesual lovit de nulitate, la aceeaşi instanţă de judecată şi în aceeaşi etapă procesuală. 6. Mai susţine faptul că, în cazul în care judecătorul care a motivat hotărârea la prima instanţă nu a participat nici la dezbateri şi nici la deliberare, necunoscând raţionamentul logico-juridic în baza căruia a fost soluţionată acţiunea şi nepercepând nemijlocit apărările şi susţinerile părţilor, prevederea legală criticată care împiedică instanţa de apel să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pune părţile în situaţia de a participa la un proces lipsit de etapa judecării în primă instanţă, deci de a obţine judecarea cauzei, sub toate aspectele, de procedură şi de fond, exclusiv la instanţa de apel. 7. Ca urmare, partea nemulţumită de hotărârea pe care instanţa de apel o va pronunţa pe fond, după constatarea nulităţii hotărârii primei instanţe, din cauzele mai sus arătate, este lipsită de o cale efectivă de atac în ceea ce priveşte situaţia de fapt. De aceea, singurul remediu în acord cu prevederile Legii fundamentale îl constituie desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecare. 8. Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, arătând că este neconstituţională limitarea retrimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată, în situaţia în care hotărârea judecătorească atacată a fost motivată de un alt judecător decât cel care a pronunţat-o. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul cuprins: „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.“ 13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în evoluţia legislaţiei procesual civile, soluţiile pe care instanţa de apel le putea pronunţa, în ipotezele analizate, au cunoscut un conţinut normativ diferit, legiuitorul propunând soluţii legislative distincte sau complementare, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Astfel, până la adoptarea Legii nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, Codul de procedură civilă prevedea soluţia ca instanţa de apel să păstreze cauza spre rejudecare, fără a reglementa şi posibilitatea retrimiterii acesteia primei instanţe, din oficiu sau la solicitarea părţilor. În perioada 2005-2010, legiuitorul a prevăzut soluţia retrimiterii, din oficiu, a cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru ca, ulterior, Legea nr. 202/2010 să prevadă păstrarea cauzei spre judecare corelativ cu posibilitatea dispunerii trimiterii acesteia primei instanţe la solicitarea părţilor, această ultimă soluţie legislativă având o configuraţie normativă relativ similară celei a art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 26 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17 februarie 2016, paragraful 14). 15. Aşadar, prin dispoziţia legală criticată, la fel ca în noua reglementare procesual civilă, legiuitorul a dat prioritate principiului celerităţii judecării cauzelor faţă de cel al dublului grad de jurisdicţie, pe care însă nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părţilor din proces beneficiul acestuia. 16. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că prin soluţia legislativă care, pentru raţiuni de celeritate, prevede că instanţa de apel anulează hotărârea atacată şi judecă procesul evocând fondul, ceea ce echivalează cu existenţa unei singure căi de atac, nu se aduce atingere accesului liber la justiţie, întrucât Constituţia nu conţine nicio dispoziţie referitoare la numărul gradelor de jurisdicţie, iar părţile îşi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel la fel cum ar fi putut să o facă şi în situaţia în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanţe. Textul legal criticat reprezintă o garanţie a aplicării art. 21 din Constituţie, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanţe (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 26 din 20 ianuarie 2016, antereferită, paragraful 16, sau Decizia nr. 509 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 25 ianuarie 2019, paragraful 18). 17. Prin urmare, legiuitorul, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 alin. (2), potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, şi de art. 129, potrivit căruia „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, din Legea fundamentală, a reglementat o soluţie legislativă prin care, pe de o parte, se dă eficienţă celerităţii soluţionării cauzelor şi se evită prelungirea excesivă a ciclului procesual atât prin reglementarea soluţiei pe care o poate pronunţa instanţa de apel, cât şi prin limitarea posibilităţii trimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată în cursul procesului, iar, pe de altă parte, conferă posibilitatea părţilor de a beneficia de dublul grad de jurisdicţie, atunci când apreciază oportunitatea acestuia. 18. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea reţine că autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că textul de lege nu reglementează posibilitatea trimiterii cauzei spre judecare şi pentru situaţia particulară/excepţională în care hotărârea pronunţată de instanţa de fond, după rejudecarea cauzei, a fost redactată/motivată de un alt judecător decât cel care a participat la dezbateri şi a pronunţat hotărârea în discuţie. 19. Referitor la această critică, instanţa constituţională observă că, potrivit textului legal criticat, limitarea posibilităţii instanţei de apel de a anula hotărârea atacată şi de a trimite cauza spre rejudecare o singură dată este normativizată pentru două ipoteze, respectiv situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este atacată a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată şi numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri. Aceasta, astfel cum Curtea a arătat, reprezintă opţiunea legiuitorului, care însă nu afectează dreptul la un proces echitabil, astfel că părţile pot fi lipsite de un grad de jurisdicţie şi/sau de calea de atac a apelului, sau principiul egalităţii în drepturi, în sensul că în funcţie de jocul soluţiilor instanţelor judecătoreşti/conduita procesuală a acestor justiţiabili aflaţi virtual în aceeaşi situaţie juridică se vor plasa, sub aspectul regimului procesual aplicabil, în situaţii diferite, cu un tratament juridic diferit (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 50, referitoare la posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa cu trimitere o singură dată). 20. De asemenea, dacă, în ipoteza în care după rejudecare prima instanţă a judecat în fond, însă există un motiv de nulitate, precum cel invocat în prezenta cauză, instanţa de control, potrivit art. 297 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, va anula în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea pronunţată şi va reţine procesul spre judecare. Scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţiile art. 297 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865 a fost, pe de o parte, înlăturarea consecinţelor unei hotărâri lovite de nulitate, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei în care s-a pronunţat hotărârea respectivă. 21. Faptul că în ipoteza normei criticate nu este inclusă situaţia învederată de autorul excepţiei sau că nu este reglementată posibilitatea retrimiterii spre rejudecare şi pentru această situaţie particulară nu este de natură să atragă neconstituţionalitatea normei, întrucât legiuitorul nu poate şi nici nu trebuie să prevadă toate ipotezele de incidenţă a textului legal. Mai mult, Curtea reţine că dispoziţia legală criticată reglementează o soluţie care acoperă, cu caracter general, ipotezele care s-ar putea ivi în rezolvarea unui caz concret. De altfel, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg (a se vedea, spre exemplu, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93), având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Orice normă juridică ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti. 22. În continuare, Curtea observă că în jurisprudenţa sa a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei, constituie expresia independenţei sale şi nu poate fi transferată către o terţă persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie, având încrederea că nu este un act arbitrar (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 178). 23. Aşadar, pentru situaţia dată, aplicând textul legal criticat sau, după caz, pe cel al art. 297 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, instanţa de apel anulează hotărârea şi judecă procesul, în acest mod părţile beneficiind de un remediu procesual eficient, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale. 24. De altfel, în Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovšek şi Božičnik împotriva Sloveniei, paragrafele 45 şi 46, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în unele cazuri, ar putea exista factori de natură administrativă sau procedurală care fac imposibilă participarea continuă a unui judecător la soluţionarea cauzei, dar şi că există posibilitatea ca o instanţă superioară sau instanţa supremă să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procedurii în primă instanţă (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragraful 33). 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Corneliu Văraru în Dosarul nr. 26.184/245/2012** al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Andreea Costin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
