Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Enel Energie - S.A., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 5.752/254/2018 al Judecătoriei Mangalia, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 466D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 467D/2019, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate identică, excepţie ridicată de Societatea Enel Energie - S.A., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 5.753/254/2018 al Judecătoriei Mangalia. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 4. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 467D/2019 la Dosarul nr. 466D/2019. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 467D/2019 la Dosarul nr. 466D/2019, care a fost primul înregistrat. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că art. 51 din Constituţie se referă la dreptul la petiţionare, care este diferit de dreptul de a introduce acţiuni la instanţele judecătoreşti, şi că sesizarea instanţei pentru valorificarea unui drept sau a unui interes legitim care poate fi obţinut numai pe calea justiţiei nu reprezintă un aspect al dreptului la petiţionare. Se susţine, totodată, că instituirea unor reguli speciale de sesizare a instanţelor judecătoreşti cu plângeri împotriva unor ordonanţe ale procurorului de netrimitere în judecată nu este de natură să aducă atingere, sub nicio formă, dreptului de petiţionare, care se concretizează în cereri, reclamaţii şi sesizări în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup adresate autorităţilor publice şi la care acestea sunt obligate să răspundă în termenele prevăzute de lege. Se arată că, în schimb, plângerile împotriva ordonanţelor procurorului se rezolvă potrivit unor reguli specifice activităţii de judecată, în cadrul procesului penal, legiuitorul fiind cel îndreptăţit să stabilească condiţiile promovării şi soluţionării unor astfel de plângeri. Se susţine, totodată, că prevederile legale criticate nu contravin nici art. 53 din Constituţie, întrucât domeniul de aplicare al acestuia este circumscris restrângerii unor drepturi sau libertăţi dintre cele prevăzute în capitolul 2 al titlului II din Constituţie, restrângere care trebuie să îndeplinească condiţiile reglementate în cuprinsul art. 53 anterior menţionat. Se susţine, de asemenea, că prevederile legale criticate nu contravin nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece atunci când părţile se înţeleg asupra prejudiciilor se înţeleg şi asupra cheltuielilor judiciare, conform principiului accesorium sequitur principale. Se conchide că dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui în situaţii deosebite reguli speciale, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 6. Prin încheierile din 19 februarie 2019, pronunţate în dosarele nr. 5.752/254/2018 şi nr. 5.753/254/2018, Judecătoria Mangalia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Enel Energie - S.A., cu sediul în Bucureşti, în soluţionarea unor plângeri formulate de autoarea excepţiei prin care s-a solicitat judecătorului de cameră preliminară pronunţarea unor hotărâri prin care să dispună desfiinţarea dispoziţiilor din ordonanţele date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia cu privire la cheltuielile judiciare stabilite de procuror în sarcina petentei, desfiinţarea ordonanţelor date de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia şi exonerarea petentei de la plata cheltuielilor judiciare către stat. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare constituie o regulă constituţională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline. Or, prin prevederile contestate, efectele dreptului nu se produc deplin în condiţiile în care prin ordonanţele de clasare emise de organele de cercetare penală se stabilesc cheltuieli judiciare în sarcina persoanei vătămate care urmează să se împace cu suspectul/ făptuitorul. Mai mult, cheltuielilor iniţiale li se adaugă cheltuieli suplimentare atunci când sunt formulate plângeri împotriva măsurilor autorităţilor prin care partea care a suferit prejudiciul a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat cu soluţionarea plângerii, astfel că, din acest punct de vedere, se ajunge la situaţia aplicabilităţii principiului non reformatio in pejus când persoanei vătămate i se creează o situaţie nefavorabilă în propria cale de atac, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 418 din Codul de procedură penală în vigoare. Se arată că, în speţă, autoarei excepţiei i s-a pus în sarcină obligaţia de achitare a cheltuielilor judiciare ca rezultat al împăcării părţilor, fără a avea posibilitatea reformării soluţiei cu privire la obligarea la plata acestora ori a diminuării cuantumului, plângerile pe care le-a formulat împotriva ordonanţelor procurorului cu privire la măsurile de clasare a cauzei fiind respinse definitiv ca neîntemeiate. 8. Se mai arată că normele criticate sunt neconstituţionale deoarece nu conţin vreo referire la existenţa sau inexistenţa unei culpe procesuale a persoanei vătămate, astfel încât obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare se realizează automat, fără legătură cu culpa procesuală. Mai mult decât atât, nu există niciun fel de criterii privind determinarea cuantumului cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina părţii vătămate, cuantumul acestora fiind în primă fază la latitudinea prim-procurorului, care, de regulă, stabileşte după propriile criterii subiective ca cheltuielile să fie suportate de persoana vătămată în acelaşi cuantum cu cele stabilite în sarcina făptuitorului, poziţionând astfel partea vătămată la acelaşi nivel de vinovăţie cu făptuitorul, aspect ce contravine legalităţii sancţiunilor de drept penal. Lipsa criteriilor din Codul de procedură penală cu privire la individualizarea cheltuielilor judiciare constituie o premisă suficientă pentru favorizarea apariţiei arbitrarului în stabilirea acestora, astfel că şi sub acest aspect dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale. În opinia autoarei excepţiei, procesul nu poate fi echitabil în condiţiile în care făptuitorul, pe lângă beneficiul imediat generat de clasarea cauzei penale, nu suportă integral cheltuielile judiciare. 9. Judecătoria Mangalia opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcând trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 758 din 23 noiembrie 2017. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, articol cu denumirea marginală Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri. Prevederile legale criticate au următorul conţinut: "(1) Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează: [...] 2. în caz de încetare a procesului penal, de către: [...] d) inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare. [...](5) Dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi 2 şi ale alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de urmărire penală." 14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 51 alin. (3) referitor la scutirea de taxă a exercitării dreptului de petiţionare şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 426 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 august 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia astfel invocată. 16. Prin decizia anterior menţionată, Curtea a reţinut că, în procesul penal, obligaţia suportării cheltuielilor judiciare are caracter complex, teoria culpei procesuale uzitată în procesul civil fiind completată cu cea derivând din accesorialitatea cheltuielilor judiciare faţă de răspunderea penală sau, după caz, răspunderea civilă constatată. Obligaţia inculpatului aflat în culpă infracţională de a suporta cheltuielile judiciare este principală şi integrală, întrucât săvârşirea unei infracţiuni atrage inevitabil desfăşurarea urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, incluzând şi eventualele cheltuieli determinate de către persoana vătămată sau partea civilă. Culpa infracţională nu exclude culpa procesuală, în situaţiile în care cheltuielile au fost provocate de o cerere accesorie fondului procesului, respinsă ca neîntemeiată. Celelalte părţi şi persoana vătămată au o obligaţie subsidiară şi limitată de a suporta cheltuielile judiciare, în principiu, culpa lor fiind una procesuală. Obligaţia este subsidiară - întrucât intervine numai când cheltuiala respectivă nu este suportată de inculpat - şi limitată numai la cheltuielile provocate din culpa procesuală a părţii/persoanei vătămate. Această soluţie este valabilă în cazul în care părţile şi persoana vătămată nu se înţeleg şi nu deturnează procesul penal de la scopul său. Însă, în cazul în care părţile şi persoana vătămată se înţeleg cu privire la pretenţiile civile în una dintre formele puse la dispoziţie de lege, această înţelegere se răsfrânge şi asupra modului de suportare a cheltuielilor judiciare, conform principiului accesorium sequitur principale. Astfel, cheltuielile judiciare vor fi suportate de către: persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă [art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală]; partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală [art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]; inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare [art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală]. 17. De asemenea, Curtea a observat că procesul penal este guvernat, de regulă, de principiul oficialităţii, iar în cazul infracţiunilor având ca obiect valori sociale de o importanţă mai redusă de cel al disponibilităţii. În ceea ce priveşte infracţiunile guvernate de principiul oficialităţii, legiuitorul, în funcţie de valoarea socială ocrotită de legea penală, precum şi de modalitatea de săvârşire a faptei, a instituit posibilităţi de stingere a acţiunii penale şi civile prin voinţa părţilor, şi anume în cazul infracţiunii de furt [art. 231 alin. (2) din Codul penal], de violenţă în familie [art. 199 alin. (2) din Codul penal], de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor [art. 243 alin. (3) din Codul penal], de înşelăciune [art. 244 alin. (3) din Codul penal], de înşelăciune privind asigurările [art. 245 alin. (3) din Codul penal] şi de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti [art. 287 alin. (3) din Codul penal]. Curtea a reţinut că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia persoana vătămată/partea civilă nu are nicio culpă procesuală, pe motiv că procesul a fost guvernat de principiul oficialităţii, şi că aceasta nu ar trebui, în caz de împăcare, să fie obligată alături de inculpat la plata cheltuielilor judiciare. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală au o aplicabilitate subsidiară prevederilor art. 81 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora „Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor“. Prin urmare, persoana vătămată, neînţelegând să se prevaleze de aceste prevederi, a consimţit prin conduita sa procesuală la continuarea din oficiu a acţiunii penale, în scopul alăturării la aceasta a acţiunii sale civile. Acest fapt are semnificaţia unei asumări a anumitor cheltuieli judiciare avansate de către stat, pentru că o persoană vătămată poate deveni parte civilă numai dacă, prin propria sa voinţă, până la începerea cercetării judecătoreşti, a exercitat acţiunea civilă în procesul penal, în condiţiile art. 19, 20 şi 84 din Codul de procedură penală. De altfel, Curtea a reţinut că şi conduita persoanei vătămate generează cheltuieli din partea statului şi, de vreme ce împăcarea se face, potrivit prevederilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, până la citirea actului de sesizare, cheltuielile generate până la momentul la care intervine împăcarea trebuie suportate de către cei care prin conduita lor au dat o anumită amploare şi întindere în timp procesului penal. Aşadar, depunerea declaraţiei de împăcare într-o fază avansată a procedurii judiciare duce la o anumită întindere în timp a procesului penal, statul fiind cel care avansează cheltuielile până la momentul respectiv. Aceste cheltuieli puteau fi însă limitate dacă împăcarea ar fi intervenit la un moment cât mai apropiat de cel al începerii urmăririi penale. 18. Prin aceeaşi decizie citată anterior, Curtea a mai constatat că persoana vătămată, achiesând la împăcare, prin voinţa sa, a împiedicat statul să finalizeze acţiunea penală pornită din oficiu, autorul infracţiunii neputând fi tras la răspundere penală şi nici obligat la plata integrală a cheltuielilor judiciare avansate de către stat. Totodată, nu trebuie ignorat nici faptul că într-un proces penal sunt prezente două categorii de interese, şi anume cel al statului, obligat să apere valorile sociale ocrotite de legea penală, şi interesele părţilor/persoanelor implicate. În caz de împăcare, interesele acestora din urmă sunt concurente, şi anume interesul inculpatului de a nu fi tras la răspundere penală, pe de o parte, şi cel al persoanei vătămate de a-şi recupera mai repede prejudiciul cauzat, pe de altă parte, astfel că este normal ca inculpatul şi persoana vătămată să suporte cheltuielile judiciare avansate de către stat. 19. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, conform prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. Or, soluţia legislativă potrivit căreia, în caz de împăcare, cheltuielile judiciare vor fi suportate de către inculpat şi persoana vătămată este justificată şi de împrejurarea că împăcarea lasă o incertitudine în ceea ce priveşte atât culpa procesuală a ambelor părţi, cât şi culpa infracţională a inculpatului. De aceea, instanţa de judecată, fiind în prezenţa unor incertitudini, nu poate obliga inculpatul la plata tuturor cheltuielilor judiciare, deoarece o parte dintre acestea au fost făcute din culpa procesuală a persoanei vătămate cu care s-a împăcat. 20. În fine, Curtea a observat că împăcarea constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale, fiind o convenţie intervenită între părţi/persoana vătămată, prin care ele se înţeleg să nu mai continue procesul penal, urmarea fiind stingerea efectelor de fond ale acestuia. Potrivit legii civile, la care dispoziţiile art. 193 din Codul de procedură penală din 1968 şi cele ale art. 276 alin. (6) din actualul Cod de procedură penală fac trimitere, această înţelegere poate purta şi asupra plăţii cheltuielilor judiciare. Prin urmare, chiar dacă, odată cu declaraţia de împăcare, persoana vătămată a pretins cheltuieli judiciare, acestea nu-i pot fi acordate, atâta vreme cât inculpatul nu a consimţit la plata lor. Nu se poate susţine că obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către persoana vătămată ar rezulta implicit din împăcarea intervenită, deoarece această înţelegere de stingere a procesului penal precedă şi împiedică elucidarea problemei dacă inculpatul este sau nu vinovat de săvârşirea infracţiunii imputate şi, ca atare, nu există temeiuri pentru ca în sarcina lui să se stabilească vreo obligaţie referitoare la plata cheltuielilor judiciare făcute de persoana vătămată. 21. Totodată, Curtea a reţinut că nicio normă constituţională nu impune gratuitatea actului de justiţie. Faptul că, în caz de împăcare, în procesul penal, cheltuielile judiciare avansate de către stat sunt suportate de către inculpat şi persoana vătămată nu împiedică persoanele interesate să se adreseze justiţiei şi să se prevaleze, fără nicio îngrădire, de toate garanţiile care caracterizează dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile constituţionale ale art. 21. 22. Cât priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile legale ce formează obiectul excepţiei afectează prevederile constituţionale ale art. 51 alin. (3), potrivit cărora „exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă“, Curtea a reţinut că temeiul constituţional invocat nu este incident în cauză, respectiv în materie procesual penală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 834 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010). Dispoziţiile constituţionale prevăzute de art. 51 alin. (3) se referă la dreptul la petiţionare, care este diferit de dreptul de a introduce acţiuni la instanţele judecătoreşti. Sub acest aspect, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa în materie că sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei nu reprezintă un aspect al dreptului de petiţionare. Dreptul de petiţionare se referă la cererile, reclamaţiile, sesizările şi propunerile în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei şi la care autorităţile publice au obligaţia de a răspunde în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii, în timp ce cererile de chemare în judecată se soluţionează după reguli specifice activităţii de judecată (a se vedea Decizia nr. 453 din 20 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie 2005). Or, plângerile împotriva ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată se rezolvă după reguli specifice activităţii de judecată, în cadrul procesului penal (a se vedea Decizia nr. 293 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 19 iulie 2005). 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Enel Energie - S.A., cu sediul în Bucureşti, în dosarele nr. 5.752/254/2018 şi nr. 5.753/254/2018 ale Judecătoriei Mangalia şi constată că dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) şi alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Mangalia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
