Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea-Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Stoia Călin Mihai în Dosarul nr. 4.846/117/2015/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.054D/2016. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Sergiu Bogdan, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care arată că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, trebuie să se analizeze în ce măsură echilibrul între dreptul la viaţă privată şi interesul public este respectat. Plecând de la situaţia de fapt din dosarul de fond, arată că dispoziţiile de lege criticate permit folosirea unor probe obţinute prin măsuri de supraveghere tehnică în alt dosar decât cel în care acestea au fost dispuse. În continuare susţine că, în materia supusă controlului de constituţionalitate, există un control a priori şi un control a posteriori dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică, dispoziţiile de lege care le reglementează trebuind, pentru a fi respectate garanţiile dreptului la viaţă privată, să fie clare şi previzibile. Astfel, folosirea unor probe obţinute prin măsuri de supraveghere tehnică în alt dosar decât cel în care acestea au fost dispuse este condiţionată doar de necesitatea existenţei unei infracţiuni dintre cele enumerate la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. În continuare, avocatul autorului excepţiei expune elemente de drept comparat, făcând referire la art. 270 din Codul de procedură penală italian şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale din Italia. În concluzie solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26, art. 28 şi art. 53 din Constituţie. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens arată că se porneşte de la o premisă falsă, aceea a lipsei unui control judecătoresc atât a priori, cât şi a posteriori. În acest context susţine că interceptarea are loc, întotdeauna, în baza unei autorizări a judecătorului. Împrejurarea că, în urma unei convorbiri autorizate legal, rezultă săvârşirea unor fapte penale de către un terţ, fapt ce determină folosirea acestor interceptări în cauza ce îl vizează pe acesta din urmă, nu este de natură să atragă un caracter nelegal al probelor astfel obţinute sau să atribuie un caracter arbitrariu demersului organului judiciar. Totodată există şi un control a posteriori, înregistrările putând fi contestate ulterior de către terţ în procedura de cameră preliminară. Aceste aspecte au mai fost analizate de instanţa de contencios constituţional, care, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile art. 26 şi art. 28 din Constituţie şi nici pe cele ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală solicită respingerea, ca inadmisibilă, apreciind că acestea nu au incidenţă în cauză. 5. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei arată că, spre deosebire de situaţia reţinută în Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, în cauza de faţă autorul excepţiei nu avea calitatea de terţ, ci de suspect. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 9 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.846/117/2015/a1, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi a celor ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Stoia Călin Mihai, cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva încheierii penale pronunţate de Tribunalul Cluj privind soluţionarea cauzei având ca obiect cererile şi excepţiile formulate de inculpat cu privire la legalitatea sesizării instanţei. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că nu doar colectarea de informaţii din sfera vieţii private a unei persoane reprezintă o ingerinţă în viaţa privată a acesteia, ci şi stocarea ori utilizarea informaţiilor obţinute pot aduce atingere acestui drept. Pentru ca ingerinţa în viaţa privată a unei persoane să fie conformă art. 8 din Convenţie este necesar ca intruziunea să fie „în conformitate cu legea“. Această condiţie nu implică doar necesitatea existenţei unui cadru normativ în dreptul intern, ci impune condiţia ca legea respectivă să nu sufere sub aspectul calităţii, oferind suficiente garanţii susceptibile să ofere o protecţie adecvată împotriva comportamentului arbitrar al statului. În acest context arată că dreptul intern a permis şi permite, în continuare, preluarea şi utilizarea unor mijloace de probă - constând în redări ale unor convorbiri telefonice interceptate şi înregistrate - dintr-un dosar penal în altul, fără a exista un control jurisdicţional a priori în acest sens. Astfel, folosirea convorbirilor telefonice într-o altă cauză decât cea în care a fost dispusă interceptarea se realizează prin simpla dispoziţie a organului de urmărire penală, fără verificarea legalităţii şi proporţionalităţii acestui lucru de către un judecător de drepturi şi libertăţi. Autorul excepţiei apreciază că, din perspectiva prevederilor art. 8 din Convenţie şi celor ale art. 26 şi art. 28 din Constituţie, nu există suficiente garanţii pentru a oferi o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. 8. În continuare arată că o altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca ingerinţa să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-un stat democratic, aspecte ce se circumscriu întrun examen al proporţionalităţii măsurii respective. Astfel, posibilitatea utilizării unor interceptări în alte dosare, decât cel în care a fost dispusă măsura, în lipsa unui control jurisdicţional al proporţionalităţii acestei utilizări determină neglijarea garanţiilor ce trebuie să stea la baza unui stat de drept. Totodată, autorul excepţiei arată că dispoziţiile criticate nu clarifică în ce măsură procurorul care efectuează ori supraveghează urmărirea penală în cauza din care sunt preluate aceste probe se poate împotrivi ori este obligat să transmită aceste probe atunci când există o solicitare în acest sens. De asemenea, textul criticat este deficitar şi în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul descris, ceea ce presupune o lipsă de claritate şi previzibilitate a acestuia. În continuare, autorul excepţiei expune elemente de drept comparat, făcând referire la art. 270 din Codul de procedură penală italian şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale din Italia. 9. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Procedura de autorizare a interceptărilor convorbirilor telefonice reglementată în Codul de procedură penală conferă suficiente garanţii, prin reglementarea condiţiilor de emitere a autorizaţiei, a stabilirii persoanelor care sunt supuse interceptării, a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unei durate limitate, a certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării acestora. Dispoziţiile constituţionale şi convenţionale recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea anchetei penale. 10. În continuare, instanţa de judecată arată că, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, instanţa de la Strasbourg a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Utilizarea probelor obţinute în aceste condiţii, chiar în alt dosar, nu se face în mod arbitrar, ci prin respectarea tuturor dispoziţiilor legale, asigurându-se suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la un proces echitabil al inculpatului, prin posibilitatea de contestare a acestora, dar şi prin folosirea în proces coroborate cu alte mijloace de probă. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Guvernul arată că dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, care stabilesc în ce condiţii datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală, sunt conforme cu prevederile art. 53 din Constituţie, câtă vreme restrângerea unor drepturi prevăzute de Constituţie se realizează în condiţiile legii, fiind supusă unor condiţionări, care se aplică fără discriminări şi fără a aduce atingere respectivelor drepturi. 13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, Guvernul arată că acestea se referă la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare. Aceste dispoziţii au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale, prin raportare la critici similare, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, Curtea Constituţională respingând excepţia de neconstituţionalitate. Apreciază că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Aşa fiind, Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală. Legea nr. 255/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.“; – Art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968: „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2.“; – Art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală: „Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).“ 17. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea sunt invocate prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, Curtea a statuat că dreptul referitor la secretul corespondenţei nu este absolut, putând fi restrâns din raţiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securităţii naţionale, desfăşurării instrucţiei penale, prevenirii acestora din urmă şi alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme [...] şi sunt garantate“. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea exerciţiului chiar şi al unor drepturi şi libertăţi fundamentale. 19. Interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate constituie, într-adevăr, o restrângere a exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, precum şi a exerciţiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor şi al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28 din Constituţie. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede la art. 53 posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condiţiilor stabilite de Constituţie pentru restrângerea exerciţiului drepturilor consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului drepturilor respective rezultă din analiza redactării textelor de lege criticate. Astfel, condiţia restrângerii exerciţiului dreptului „numai prin lege“ se reflectă prin faptul reglementării acesteia, în detaliu, prin secţiunea V^1 a titlului III din Codul de procedură penală din 1968, care, ca natură juridică, este o lege. 20. Condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru „desfăşurarea instrucţiei penale“ este îndeplinită prin indicarea, în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, a cerinţei ca autorizarea înregistrării convorbirilor să se facă numai „dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată“. 21. Condiţia proporţionalităţii este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor apărate împotriva infracţiunilor, iar faptul că însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii nu este atinsă rezultă din dispoziţiile alin. 2 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora restrângerea nu poate fi decât vremelnică, autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor acordându-se doar pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 21 din 3 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000). 22. De aceea, legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video. Dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, în prezent, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor au contribuit rând pe rând la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă. 23. De asemenea, potrivit art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2“. Opinia autorului potrivit căreia folosirea unor astfel de interceptări ca mijloace de probă într-o altă cauză penală şi care vor fi opuse interlocutorului îl lipsesc pe acesta din urmă de garanţiile specifice procedurii câtă vreme, pentru sine ori pentru postul său telefonic nu fusese obţinută vreo autorizaţie, nu poate fi primită, deoarece mijloacele de probă în discuţie au fost obţinute legal. Împrejurarea că pot fi folosite într-o altă cauză nu conferă acestor probe caracter ilegal ori arbitrar, partea interesată putând contesta veridicitatea ori solicita expertizarea lor. 24. De aceea, toate tipurile de înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane pot constitui mijloace de probă numai în cazul în care privesc propriile convorbiri ori alte comunicări pe care le-au purtat cu terţii. În plus, orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale. 25. În sfârşit, cât priveşte invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv paragraful 26 al Hotărârii din 24 aprilie 1990, pronunţate în Cauza Kruslin împotriva Franţei, se constată că autorul excepţiei nu a ţinut seama de circumstanţele avute în vedere de instanţa europeană la momentul pronunţării, deoarece, aşa cum se arată în paragrafele 32-36 ale aceleiaşi cauze, Curtea de la Strasbourg nu a fost convinsă dacă ingerinţa a fost efectuată „în conformitate cu legea“ relevantă în vigoare în momentul respectiv. Acolo, atingerea adusă vieţii private prin formele de interceptare prevăzute de sistemul normativ francez nu se bazau pe o „lege“ precisă care să conţină reguli clare şi detaliate pe această temă. 26. Aceeaşi a fost şi situaţia în cazul Hotărârii din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuola Contrares împotriva Spaniei, deoarece violarea art. 8 din Convenţie a fost evidentă prin aceea că, la momentul analizei, legislaţia spaniolă nu a indicat cu suficientă claritate gradul de apreciere de care pot dispune autorităţile. Astfel, nu a fost respectată cerinţa referitoare la previzibilitatea legii, precum şi la existenţa unor garanţii detaliate care implică luarea şi exercitarea unei măsuri de monitorizare (a se vedea paragraful 60 şi paragraful 61 al aceleiaşi hotărâri). Or, aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile criticate din Codul de procedură penală român din 1968 respectă pe deplin aceste exigenţe, motiv pentru care prezenta excepţie de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Neintervenind elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au un conţinut identic cu cele ale art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, astfel că cele anterior reţinute sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală. 28. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că acestea reprezintă norme tranzitorii, adoptate de legiuitor în contextul situaţiilor tranzitorii determinate de apariţia noii legislaţii procesual penale. Aceste dispoziţii reprezintă o consacrare a principiului tempus regit actum, principiu cu aplicare generală în privinţa normelor juridice de procedură penală, materie în care se are în vedere întotdeauna legea în vigoare în momentul efectuării actului procesual. Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând, pe de-o parte, atât efectuarea actelor de procedură în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi. 29. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în etapa judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care instanţa europeană a arătat că dispoziţiile art. 7 – „Nicio pedeapsă fără lege“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile doar în privinţa normelor penale de incriminare şi a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum (Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, paragraful 24). Astfel, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 sunt constituţionale. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Stoia Călin Mihai în Dosarul nr. 4.846/117/2015/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi a celor ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
