Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Nicu Lazăr în Dosarul nr. 3.218/3/2014** al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.332D/2016. 2. La apelul nominal, pentru autorul excepţiei, se prezintă apărătorul ales Alexandra Jipa, iar, pentru părţile Claudiu Tudor Tudorache şi Florian Tudorache, răspunde apărătorul ales Gabriel Belghiru, cu împuterniciri avocaţiale la dosar. De asemenea, se prezintă avocatul Teodor Popescu, numit de Curte în calitate de curator pentru a asigura reprezentarea intereselor părţii Li Xiu Feng, citată prin publicitate. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia şi depune note scrise. În acest sens arată că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile art. 15 alin. (2), ale art. 16, ale art. 21 şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, întrucât infracţiunile de omor şi omor calificat, precum şi infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei, cu privire la care termenele de prescripţie, generală sau specială, a răspunderii penale erau în curs la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, au devenit imprescriptibile. Consideră că, în acest mod, se încalcă predictibilitatea legii şi principiul mitior lex. Precizează că soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 609 din 28 septembrie 2017 - menţionată în raportul întocmit de judecătorul-raportor - nu sunt aplicabile în cauza de faţă. Cazurile de inadmisibilitate sunt strict şi limitativ prevăzute de Legea nr. 47/1992, iar faptul că, anterior, instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Codul penal - dintr-o perspectivă diferită şi pentru alte motive - nu constituie un caz de inadmisibilitate. Arată că situaţia avută în vedere în decizia mai sus menţionată nu este nici pe departe asemănătoare cu prezenta excepţie, care vizează aplicarea retroactivă a unor dispoziţii de drept substanţial penal mai puţin favorabile. De asemenea, precizează că prescripţia nu poate fi considerată o instituţie de drept procesual penal - aşa cum arăta şi profesorul Vintilă Dongoroz în „Explicaţii teoretice ale codului penal român“, volumul II - şi nicio instituţie cu natură juridică mixtă, ca în cazul dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, cu privire la care Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011. 4. Avocatul părţilor Claudiu Tudor Tudorache şi Florian Tudorache arată că lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Curatorul părţii Li Xiu Feng solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei, având în vedere că textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate de autorul acesteia. 6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, cu privire la dispoziţiile art. 5 şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal, întrucât autorul excepţiei nu formulează nicio critică de neconstituţionalitate referitor la aceste texte de lege, respectiv, ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Codul penal. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia prescripţiei executării pedepsei, şi anume deciziile nr. 511 din 12 decembrie 2013 şi nr. 341 din 17 iunie 2014, ale căror considerente se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă. Astfel, arată că legiuitorul, plasându-se în marja sa de apreciere şi ţinând seama de valoarea primordială a dreptului la viaţă, a acordat prevalenţă principiului echităţii juridice şi a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor mai severe din materia prescripţiei, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei. 7. În replică, apărătorul autorului excepţiei arată, cu privire la cele două decizii ale Curţii Constituţionale invocate de reprezentantul Ministerului Public, că, în cazul prescripţiei, nu statul renunţă la dreptul de a aplica o pedeapsă, ci este decăzut din acest drept. Totodată, consideră greşită punerea în balanţă a dreptului la viaţă şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât, de fapt, este vorba de dreptul la o reparaţie morală şi materială, iar nu de dreptul la viaţă. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 8. Prin Încheierea din 9 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.218/3/2014**, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Nicu Lazăr cu ocazia soluţionării unei cauze penale, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor calificat, prevăzută de dispoziţiile art. 174 alin. 1 şi ale art. 175 alin. 1 lit. i) din Codul penal din 1969, cu aplicarea prevederilor art. 75 alin. 1 lit. a) din acelaşi cod. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale privind aplicarea legii penale mai favorabile, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, deoarece infracţiunile de omor şi omor calificat, precum şi infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei, cu privire la care termenele de prescripţie, generală sau specială, a răspunderii penale erau în curs la data intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 153 alin. (3) din Codul penal, au devenit imprescriptibile. Consideră că „o astfel de aplicare este neconstituţională, întrucât încalcă cerinţa de previzibilitate a legii penale, dar şi pe aceea a principiului mitior lex“. Autorul excepţiei arată că circumstanţa săvârşirii omorului în public - care atrăgea încadrarea faptei ca omor calificat, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. i) din Codul penal din 1969 - a dispărut din noul cod, astfel că, potrivit principiului aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de prevederile art. 5 din noul Cod penal, este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de dispoziţiile art. 188 din noul cod. Ca atare, susţine că - ţinând cont de normele în materie de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale şi de prevederile art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal -, în absenţa dispoziţiilor art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3), introduse prin Legea nr. 27/2012, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale cu privire la această ultimă infracţiune ar fi fost de 20 de ani. Consideră că orice persoană, care, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, a săvârşit o infracţiune de omor, omor calificat sau o infracţiune intenţionată urmată de moartea victimei, avea reprezentarea unei perioade de timp în care răspunderea pentru infracţiunea comisă s-ar putea prescrie, fie în condiţiile inexistenţei niciunui act de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, fie ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale. Astfel, susţine că „aplicarea alin. (3) al art. 153 din Codul penal este neconstituţională, deoarece încalcă cerinţa de previzibilitate a normei penale şi se converteşte într-o aplicare retroactivă a legii penale mai puţin favorabile“. Arată că „legiuitorul nu putea stabili decât aplicarea pentru viitor, faţă de faptele care urmau să se comită după intrarea în vigoare a legii, nu şi pentru fapte care au fost comise anterior şi pentru care curgeau deja termene de prescripţie“. 10. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal este neîntemeiată. Invocă în acest sens considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 511 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, considerente pe care le consideră aplicabile, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă. Astfel, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că preeminenţa dreptului la viaţă este cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi de omor calificat şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării. Într-o atare situaţie, legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalenţă, acesta, fără a interveni arbitrar şi ţinând seama de valoarea primordială a dreptului la viaţă consacrat de prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5, art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 5 (prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile): "(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.;" – Art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) [introduse prin art. II pct. 1 şi 2 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012]: "(2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul: […] b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.(3) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.;" – Art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2): "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: […] b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; [...](2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act." 16. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile“, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, deşi dispoziţiile art. 5 din Codul penal - care consacră principiul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei - şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din acelaşi cod - privind durata termenului de prescripţie a răspunderii penale şi momentul de la care acesta începe să curgă - sunt menţionate de autorul excepţiei în notele scrise, acesta nu formulează nicio critică de neconstituţionalitate cu privire la textele de lege menţionate. Astfel, având în vedere că autorul excepţiei nu argumentează pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. 5 şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal şi prevederile din Legea fundamentală invocate, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii de lege nu este motivată, fiind încălcate prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate“ (Decizia nr. 465 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 1.374 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 30 noiembrie 2010, Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 547 din 15 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 11 decembrie 2014, paragrafele 13-16, şi Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din data de 29 ianuarie 2015, paragraful 44). Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal este inadmisibilă. 18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Codul penal, Curtea reţine că, prin prevederile art. II pct. 1 şi 2 din Legea nr. 27/2012, au fost introduse în textul art. 153 din Codul penal două soluţii legislative, şi anume imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor (simplu şi calificat) şi a infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei [art. 153 alin. (2) lit. b) din Codul penal], respectiv soluţia legislativă potrivit căreia prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor mai sus menţionate pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a prevederilor art. II din Legea nr. 27/2012, care este data intrării în vigoare a noului Cod penal [art. 153 alin. (3) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, noul regim al prescripţiei răspunderii penale se aplică şi infracţiunilor de omor şi omor calificat - prevăzute de dispoziţiile art. 188 şi 189 din Codul penal -, precum şi infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, care au fost săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, în măsura în care prescripţia nu era împlinită la acest moment. 19. Curtea observă că, prin prevederile art. I pct. 1 şi 2 din aceeaşi Lege nr. 27/2012, au fost introduse în Codul penal din 1969, mai exact în textul art. 121 alin. 2 lit. b) şi alin. 3, soluţii legislative identice cu privire la infracţiunile de omor (simplu, calificat şi deosebit de grav) şi la infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei. 20. De asemenea, Curtea reţine că soluţii legislative identice au fost introduse în cele două coduri şi în materia prescripţiei executării pedepsei. Este vorba de dispoziţiile art. 125 alin. 2 lit. b) şi alin. 3 din Codul penal din 1969 şi ale art. 161 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din noul Cod penal. 21. Din cele arătate mai sus reiese că reglementarea în materie de prescripţie - atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei - este identică, în cele două legi penale succesive, cu privire la infracţiunile de omor şi infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale (generală sau specială), respectiv a executării pedepsei, la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012. 22. Curtea observă că, prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 - cu privire la imprescriptibilitatea executării pedepsei în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012 (art. I), nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei -, criticile fiind formulate prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie. 23. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a observat existenţa în legislaţia unor ţări europene a normelor care reglementează aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, dacă termenul de prescripţie pentru acestea nu s-a împlinit încă. Asemenea prevederi există în legislaţia germană, franceză, elveţiană, suedeză şi belgiană, chiar şi în cazul în care sediul materiei prescripţiei este situat în codul penal al statului respectiv, soluţia adoptată de legiuitorul român, prin dispoziţiile de lege criticate, fiind identică cu cea din legislaţiile menţionate. Curtea a reţinut că toate aceste reglementări consacră, la nivel de lege, teoria „retroactivităţii neautentice“, aşa cum a fost aceasta definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, dispoziţiile de modificare a termenelor de prescripţie producând efecte juridice numai pentru situaţii actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi. 24. De asemenea, prin decizia citată anterior, Curtea a arătat că, potrivit prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege): „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii“. Aşadar, legea nouă care incriminează o faptă sau stabileşte o pedeapsă mai gravă pentru o faptă deja incriminată nu poate fi aplicată în vederea condamnării persoanelor care au săvârşit astfel de fapte anterior incriminării lor, respectiv, anterior agravării pedepsei. Cu alte cuvinte, în lumina Convenţiei şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii. 25. Curtea a reţinut, de asemenea, că soluţia legislativă criticată priveşte declararea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, care, dată fiind gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclamă o reacţie fermă din partea statului, întrucât nevoia de dreptate nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârşirii lor. Memoria unor astfel de fapte nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în întinderea obişnuită a unui termen de prescripţie, iar reacţia din partea comunităţii constituie atât o datorie de conştiinţă, cât şi o dovadă de respect faţă de soarta victimelor. Potrivit formulărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă „regele drepturilor“, un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenţiei. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminenţă, în jurisprudenţa sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viaţă se bucură de un statut special printre dispoziţiile Convenţiei pe care aceasta le consideră primordiale. 26. Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei. Preeminenţa dreptului la viaţă este, astfel, cea care justifică posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal din 1969 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării. Într-o atare situaţie, legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu acordă prevalenţă, acesta, fără a interveni arbitrar şi ţinând seama de valoarea primordială a dreptului la viaţă consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţie, a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă. 27. Prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, mai sus citată, Curtea a constatat că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal din 1969 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant, astfel că reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969 nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale. 28. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 341 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din noul Cod penal. 29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi ale art. 154 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Nicu Lazăr în Dosarul nr. 3.218/3/2014** al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 153 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
