Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, în Dosarul nr. 6.914/4/2017, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 377D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, întrucât aceasta a rămas fără obiect. Se arată că nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiectul excepţiei nemaiavând legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât autorul excepţiei a fost liberat condiţionat. În ceea ce priveşte invocarea în prezenta cauză a Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Dorneanu împotriva României, se arată că în cuprinsul acestei hotărâri instanţa europeană, chiar dacă a constatat încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la viaţă, a arătat că nu se poate substitui autorităţilor naţionale pentru a aprecia felul în care a fost soluţionată cauza de către instanţa de judecată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.914/4/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei sentinţe penale prin care a fost respinsă o cerere de întrerupere a executării pedepsei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că din interpretarea prevederilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală rezultă că în situaţia în care prin raportul de expertiză medico-legală se concluzionează că persoana condamnată suferă de o boală care poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau care permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua Ministerului Sănătăţii, judecătorul este obligat să ţină cont de concluziile acestui raport. Se arată că, în acest fel, independenţa judecătorului în realizarea actului de justiţie este limitată, în situaţia în care ar aprecia că este justificată întreruperea executării pedepsei din considerente umanitare, raportat la situaţia medicală a condamnatului, aprecierea sa putând viza, potrivit textelor criticate, doar împrejurarea că întreruperea executării pedepsei şi lăsarea în libertate a persoanei condamnate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Se arată că, într-adevăr, potrivit art. 20 din Constituţie, judecătorul naţional poate interpreta normele de drept intern prin coroborarea lor cu standardele impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă această operaţiune de raportare a dispoziţiilor procesual penale aplicabile la decizii de speţă ale instanţei europene lipsesc respectivele prevederi legale de claritate, precizie şi previzibilitate. Se susţine că dispoziţiile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu permit judecătorului să aplice/să pună în aplicare exigenţele exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dorneanu împotriva României, anterior menţionată. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 686 din 10 octombrie 2006 şi nr. 323 din 29 martie 2007, prin care Curtea a constatat, printre altele, că prevederile art. 3 din Convenţie dau expresie preocupării legiuitorului de a asigura măsuri de natură umanitară care să contracareze situaţiile în care, din motive de sănătate, condiţiile de detenţie nu pot fi suportate de către persoana condamnată şi, respectiv, faptul că prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală lasă posibilitatea judecătorului de a aprecia, astfel încât dacă acesta, în baza probelor şi a expertizei, va constata că îngrijirea persoanei nu poate fi realizată în penitenciarele-spital sau în unităţile sanitare pe care le pune la dispoziţie legea, va putea dispune amânarea executării pedepsei. Este invocată, totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Dorneanu împotriva României, prin care instanţa europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie în cazul unei persoane bolnave în stare terminală, apreciind că instanţa de recurs a dovedit un formalism procedural excesiv prin respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei în condiţiile în care ar fi trebuit să ia în calcul motivele umanitare, raportate la situaţia medicală a condamnatului, pentru a-i permite să moară în condiţii decente. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 592 alin. (1): „Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi la cererea administraţiei penitenciarului.“ – Art. 589 alin. (1) lit. a): „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; […]“. 10. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 22 alin. (1) cu privire la dreptul la viaţă, ale art. 34 alin. (1) referitor la dreptul la ocrotirea sănătăţii şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la viaţă. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, nepublicată în Monitorul Oficial al României până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. a) raportat la art. 592 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. 12. Prin decizia mai sus invocată, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 53 din Codul penal, pedepsele penale principale sunt detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 54-64 din Codul penal, Curtea a constatat că reglementarea de către legiuitor a pedepsei cu închisoarea în cazul anumitor infracţiuni are în vedere pericolul pe care faptele incriminate îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, pericol ce denotă că autorul infracţiunii se poate îndrepta doar prin privarea sa de libertate, departe de ceilalţi membri ai societăţii, într-un spaţiu de detenţie, pentru o perioadă de timp stabilită de către judecător, în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere limitele speciale ale pedepsei. 13. De asemenea, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 75-106 din Codul penal referitoare la individualizarea pedepselor, Curtea a reţinut că dispunerea de către judecătorul competent a pedepsei cu închisoarea cu executare are la bază constatarea de către acesta a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală de un pericol social considerabil, care obligă sau determină instanţa competentă să condamne inculpatul la pedeapsa închisorii cu executare. Un astfel de pericol rezultă din limitele speciale ale pedepsei prevăzute de legea penală pentru infracţiunile săvârşite, din circumstanţele concrete ale cauzei şi din istoricul infracţional al inculpatului. 14. Aşa fiind, Curtea a constatat că amânarea executării pedepsei cu închisoarea şi întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepţii de la regula executării de îndată şi în mod continuu a hotărârilor penale definitive şi, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spaţiile de detenţie. Aceste excepţii sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală] şi faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală], fiind situaţii considerate de legiuitor ca având o semnificaţie deosebită pentru viaţa şi existenţa persoanei condamnate, care pot justifica şi, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă. 15. Dintre cele două ipoteze juridice reglementate la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că cea invocată în susţinerea prezentei excepţii de neconstituţionalitate are ca scop protecţia stării de sănătate, precum şi a integrităţii fizice şi psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Prin urmare, pentru a fi dispusă amânarea executării pedepsei, conform textului criticat, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii: condamnatul să sufere de o boală; boala să îl pună în imposibilitatea de a executa pedeapsa imediat; boala să nu poată fi tratată în reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor; specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii; instanţa să aprecieze că amânarea executării şi lăsarea condamnatului în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Spre deosebire de soluţia reglementată la art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care obligă judecătorul să dispună amânarea executării şi lăsarea condamnatului în libertate, în condiţiile constatării unor situaţii obiective, respectiv starea de graviditate a persoanei condamnate sau faptul că aceasta are un copil mai mic de un an, soluţia juridică reglementată prin textul criticat permite instanţei să dispună amânarea executării pedepsei doar dacă apreciază că această soluţie nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Rezultă astfel că amânarea executării pedepsei, în condiţiile prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, poate fi dispusă în scopul protejării sănătăţii persoanei condamnate, precum şi a integrităţii fizice şi psihice a acesteia, însă doar cu asigurarea securităţii celorlalţi membri ai societăţii şi a ordinii publice. 16. Având în vedere necesitatea asigurării securităţii şi a ordinii publice, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut ca determinarea stării de sănătate a persoanei condamnate şi a posibilităţii tratării sale fie în reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, fie în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii, cu asigurarea pazei permanente, să fie făcută de judecător doar pe baza expertizei medico-legale, nu şi pe baza altor mijloace de probă. Această limitare a mijloacelor de probă ce pot fi avute în vedere are la bază caracterul ştiinţific şi, prin urmare, obiectiv, al expertizei medico-legale, ce rezultă din faptul că, potrivit art. 189 din Codul de procedură penală, aceasta se realizează prin examinarea persoanei condamnate şi prin aprecierea posibilităţilor sale de tratare de către un medic legist, care întocmeşte, conform art. 189 alin. (2) din Codul de procedură penală, raportul de expertiză solicitat de instanţa de judecată. 17. Prin urmare, Curtea a constatat că imperativul reglementării întreruperii executării pedepsei doar în condiţii expres prevăzute de lege şi obiectiv determinate de starea de sănătate a persoanei condamnate a determinat legiuitorul să reducă marja de apreciere a instanţei de judecată, prin restrângerea probelor ce pot fi administrate la cea a expertizei de specialitate, respectiv la proba expertizei medico-legale. Această limitare are ca scop eliminarea posibilităţii realizării de către instanţa de judecată a unor interpretări juridice non-medicale, care să ducă la punerea în libertate a unui număr de persoane condamnate care ar putea afecta caracterul restrictiv al excepţiei de la regula executării pedepselor penale în mod continuu, cu consecinţe asupra securităţii membrilor societăţii şi a ordinii publice şi cu încălcarea principiului legalităţii procesului penal. 18. Curtea a reţinut, de asemenea, că o soluţie legislativă asemănătoare a fost reglementată şi la art. 453 din Codul de procedură penală din 1968, legiuitorul restrângând, şi în contextul vechii reglementări procesual penale, mijloacele de probă ce puteau fi avute în vedere de judecător cu ocazia dispunerii amânării executării pedepsei la expertizele medico-legale, în condiţiile în care art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 prevedea însă şi posibilitatea amânării executării pedepsei atunci când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. Nepreluarea în cuprinsul art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 denotă aceeaşi tendinţă de a restrânge cazurile de dispunere a soluţiei amânării executării pedepsei la cele determinate de condiţia obiectivă a stării de sănătate a persoanei condamnate. 19. De altfel, Curtea a constatat că, întrucât reprezintă excepţii de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detenţiunea pe viaţă, cauzele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situaţiile care, prin natura lor, impun incidenţa unui asemenea regim juridic. Aşa fiind, aceste excepţii sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menţinerii unei corecte proporţionalităţi între interesul individual al persoanei condamnate şi interesul public privind executarea pedepselor penale, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătoreşti definitive de condamnare. 20. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că restrângerea mijloacelor de probă prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este proporţională cu scopul normei procesual penale analizate, fiind determinată de considerente referitoare la asigurarea ordinii publice şi a respectării principiului legalităţii în etapa executării pedepselor penale. 21. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că prevederile art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală au fost reglementate în scopul protejării sănătăţii persoanelor condamnate şi a integrităţii lor fizice şi psihice, constituind astfel o aplicaţie a prevederilor constituţionale ale art. 22 alin. (2) şi ale art. 34 alin. (1), şi nu o încălcare a lor. 22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa mai sus analizată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior invocate îşi menţin aplicabilitatea şi în prezenta cauză. 23. Având în vedere cele reţinute prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, Curtea constată că prevederile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt în acord atât cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53, cât şi cu cele ale art. 3 din Convenţie referitoare la dreptul la viaţă. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, în Dosarul nr. 6.914/4/2017 şi constată că dispoziţiile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
