Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian │- │
│Văduva │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 13.693/236/2020 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 534D/2021. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 536D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) - (1^3), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Eurobank din Atena în Dosarul nr. 16.832/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 543D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) - (1^3) şi (3), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10.258/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.671D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) în ceea ce priveşte sintagma reprezintă impreviziune, ale art. 4 alin. (1^3) care se referă la caracterul absolut al prezumţiilor reglementate de art. 4 alin. (1^1) şi art. 8 alin. (5) teza finală, ale art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b), ale art. 4 alin. (1^2), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) teza finală din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 28.932/4/2020 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.686D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2), (1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam în Dosarul nr. 24.227/233/2020 al Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.753D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2), (1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam în Dosarul nr. 2.086/281/2021 al Judecătoriei Ploieşti, în Dosarul nr. 2.094D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (11) în ceea ce priveşte sintagma reprezintă impreviziune şi ale art. 4 alin. (1^1) - (1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam în Dosarul nr. 8.788/333/2020/a1 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, precum şi în Dosarul nr. 2.654D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) - (1^3), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Kruk România - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.511/212/2020/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 536D/2021, nr. 543D/2021, nr. 1.671D/2021, nr. 1.686D/2021, nr. 1.753D/2021, nr. 2.094D/2021 şi nr. 2.654D/2021 la Dosarul nr. 534D/2021. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 536D/2021, nr. 543D/2021, nr. 1.671D/2021, nr. 1.686D/2021, nr. 1.753D/2021, nr. 2.094D/2021 şi nr. 2.654D/2021 la Dosarul nr. 534D/2021, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016, având în vedere Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021. Cu referire la celelalte dispoziţii legale, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei, având în vedere Decizia nr. 829 din 9 decembrie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 8 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 13.693/236/2020, Judecătoria Giurgiu - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 534D/2021. 8. Prin Încheierea din 9 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 16.832/245/2020, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) - (1^3), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea Eurobank din Atena într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 536D/2021. 9. Prin Încheierea civilă nr. 218 din 21 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 10.258/320/2020/a1, Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) - (1^3) şi (3), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 543D/2021. 10. Prin Încheierea din 28 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 28.932/4/2020, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) în ceea ce priveşte sintagma reprezintă impreviziune, ale art. 4 alin. (1^3) care se referă la caracterul absolut al prezumţiilor reglementate de art. 4 alin. (1^1) şi art. 8 alin. (5) teza finală, ale art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b), ale art. 4 alin. (1^2), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) teza finală din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank România - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.671D/2021. 11. Prin Încheierea din 7 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 24.227/233/2020, Judecătoria Galaţi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2), (1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.686D/2021. 12. Prin Încheierea din 19 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.086/281/2021, Judecătoria Ploieşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2), (1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.753D/2021. 13. Prin Decizia nr. 41/R din 19 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 8.788/333/2020/a1, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) în ceea ce priveşte sintagma reprezintă impreviziune şi ale art. 4 alin. (1^1) - (1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.094D/2021. 14. Prin Încheierea din 9 august 2021, pronunţată în Dosarul nr. 16.511/212/2020/a1, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) - (1^3), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea Kruk România - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.654D/2021. 15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că Legea nr. 52/2020 este neconstituţională pentru că a fost adoptată în lipsa solicitării avizului Băncii Naţionale a României, ceea ce încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Se subliniază că principiul legalităţii impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. 16. De asemenea, în procedura de elaborare a Legii nr. 52/2020 au fost nesocotite dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care instituie mai multe principii/reguli ce trebuie respectate cu ocazia procesului de legiferare a actelor normative. Astfel, deşi fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de Constituţie întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând faptul că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale, nu poate fi identificată justificarea intervenţiei normative şi nu au fost prezentate studii sau cercetări ori evaluări statistice. De asemenea, nu există vreun studiu de impact cu privire la actul normativ criticat, care a fost adoptat fără consultarea Băncii Naţionale a României şi în lipsa avizului favorabil al acestei instituţii. 17. Potrivit criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, prin legea analizată au fost reglementate prezumţii absolute de impreviziune, raportat la praguri valorice ale căror relevanţă şi oportunitate nu au fost în niciun fel fundamentate şi motivate de către legiuitor. Condiţia motivării este esenţială, tocmai pentru a permite atât înţelegerea raţiunilor care stau la baza reglementării, cât şi controlul de constituţionalitate a legii. De exemplu, în motivarea textului trebuia să se arate de ce se consideră că termenul de 6 luni corespunde cerinţelor reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa relevantă, respectiv de ce s-ar putea considera că menţinerea pragurilor valorice crescute pentru o perioadă de 6 luni este constantă şi ireversibilă prin mecanismul de autoreglare a pieţei. 18. De asemenea, expresia reprezintă impreviziune este neclară, echivocă, pentru că nu se înţelege ce condiţii a avut legiuitorul în vedere cu privire la impreviziune, respectiv dacă sunt cele care rezultă din cuprinsul art. 1.271 din Codul civil şi din deciziile Curţii Constituţionale sau dacă a avut în vedere numai unele dintre aceste condiţii. 19. O primă interpretare posibilă este în sensul că această expresie evocă toate condiţiile legale ale impreviziunii prevăzute de art. 1.271 din Codul civil, pentru că legiuitorul nu distinge între acestea. A doua interpretare posibilă este în sensul că sintagma reprezintă impreviziune nu acoperă toate condiţiile impreviziunii, situaţie în care ar trebui să se analizeze textul în raport cu toate condiţiile pe care le instituie art. 1.271 din Codul civil. 20. În prima interpretare este practic anihilat caracterul judiciar al impreviziunii statuat de Curtea Constituţională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, încălcându-se forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale. Rolul judecătorului devine unul formal, decorativ şi îşi pierde substanţa. Rezultă că echitatea manifestată în materia impreviziunii sub forma aprecierii caracterului vădit injust al executării obligaţiei de către debitor trebuie să rămână un atribut suveran al instanţei judecătoreşti, al cărei rol şi a cărei existenţă însăşi ar fi grav denaturate în situaţia în care ideea de dreptate ar fi prezumată absolut de lege, fără a mai fi necesară intervenţia legiuitorului pentru ca, pe baza legii, acesta să distingă ceea ce este just de ceea ce este injust. 21. Cum rolul instituţiei juridice a impreviziunii este echilibrarea contractului care s-a dovedit excesiv de oneros pentru părţi, rezultă că efectul aplicării impreviziunii nu poate fi dezechilibrarea contractului în favoarea celeilalte părţi, în concret, în defavoarea creditorului, ale cărui drepturi sunt total ignorate de noile prevederi legale, în sensul că se face abstracţie de impactul pe care o creştere a cursului valutar îl poate avea asupra activităţii sale complexe, din care face parte şi contractul de credit. 22. Sintagma pe durata executării contractului ridică probleme de neconstituţionalitate câtă vreme nu rezultă dacă procentul de 52,6% se determină ca urmare a fluctuaţiilor de curs valutar intervenite pe întreaga durată a executării contractului de credit, până la momentul formulării notificării de dare în plată, cumulat, sau dacă se consideră impreviziune doar în situaţia în care la un moment dat pe durata executării contractului de credit, spontan, excepţional şi imprevizibil, intervine o creştere bruscă a cursului valutar ce depăşeşte cursul de la încheierea contractului cu 52,6%. 23. Textul legal face abstracţie de caracterul complex al obligaţiei ce revine debitorului, mai exact de împrejurarea că întinderea obligaţiei de rambursare a debitorului nu este influenţată doar de variaţia cursului valutar, ci şi de evoluţia dobânzii, respectiv a indicelui de referinţă la care se raportează dobânda (Libor în cazul creditelor în franci elveţieni, Euribor în cazul creditelor în euro). 24. De asemenea, textul legal încalcă şi dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, privind dreptul de proprietate privată al creditorului, câtă vreme, în mod nediferenţiat, în funcţie de elementele descrise mai sus, se prezumă impreviziunea. Consecinţa constă în modificarea condiţiilor contractuale iniţial agreate, prin adaptarea acestora în favoarea debitorului, creditorul nemaiavând, prin ipoteză, dreptul de a solicita contraprestaţiile în condiţiile agreate, cu toate că modalitatea în care a intervenit fluctuaţia cursului valutar nu se circumscrie în concret unui eveniment excepţional care să facă excesiv de oneroasă şi vădit injustă executarea obligaţiei de către debitor. 25. De asemenea, modalitatea în care este conceput textul criticat face imposibile pentru creditor exercitarea dreptului la apărare şi accesul efectiv la justiţie. Creditorul este pus în situaţia de a nu avea reprezentarea cadrului legal la care se raportează pentru a verifica îndeplinirea cazului de impreviziune invocat de către debitor, astfel încât apare neclar dacă este sau nu cazul să formuleze contestaţie la notificarea debitorului, respectiv dacă şi în ce condiţii o astfel de contestaţie ar fi întemeiată sau nu, încălcându-se astfel dreptul la apărare al creditorului şi dreptul la un proces echitabil. 26. Din această perspectivă, nici ipoteza de la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 nu este însoţită de vreo motivare. Astfel, nu este motivată instituirea creşterii de peste 50% a obligaţiei de plată drept cauză de impreviziune, textul nefiind corelat nici cu Legea privind plafonarea dobânzilor, act normativ adoptat de Parlament, încă nepromulgat la data ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, în cuprinsul căruia sunt instituite plafoane maximale ale dobânzilor ce pot fi percepute de bancă, legea dispunând şi remedii în acest sens, care însă nu au nicio legătură cu impreviziunea. 27. Textul art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 este neclar prin raportare la trimiterea pe care o face la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) din acelaşi act normativ, întrucât nu se înţelege dacă trimiterea a fost făcută pentru a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat, sau pentru a arăta că, în această ipoteză, pe lângă condiţia specială a executării silite a imobilului ipotecat, trebuie să fie îndeplinit unul dintre cazurile de impreviziune prezumate absolut de la art. 4 alin. (1^1) la care face trimitere art. 4 alin. (1^3), respectiv să fie incidentă fluctuaţia cursului valutar cu peste 52,6% faţă de cursul de la data încheierii contractului sau obligaţia de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menţinut pe o durată de cel puţin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată. 28. Dacă trimiterea pe care art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 o face la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) are rolul de a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat, atunci textul este neconstituţional. Astfel, impreviziunea este exclusă într-o asemenea ipoteză, pentru că nu poate fi vorba despre un eveniment imprevizibil pentru debitor. Dimpotrivă, atunci când a constituit garanţia asupra imobilului, creditorul şi-a asumat riscul executării silite în caz de neplată, iar atunci când debitorul şi-a asumat riscul evenimentului aşa-zis imprevizibil, impreviziunea nu îşi mai găseşte aplicare. În plus, executarea silită în cazul creditelor imobiliare este reglementată legal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, astfel încât se creează un paralelism legislativ „malign“ în condiţiile în care un proces reglementat legal devine un eveniment prezumat a crea starea de impreviziune a clientului şi dezechilibrarea relaţiilor contractuale. 29. Executarea silită ce are loc împotriva debitorului se prezumă a fi consecinţa propriei atitudini culpabile, în materia răspunderii contractuale operând prezumţia de culpă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate. Or, textul legal încalcă principiul răspunderii contractuale, consacrat de Codul civil dintotdeauna, fie vechi, fie nou, prezumând nu culpa, ci lipsa vinovăţiei debitorului consumator. 30. În cea de-a doua interpretare - care presupune că trimiterea care se face la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) din acelaşi act normativ are rolul de a arăta că, pentru a vorbi de impreviziune în această ipoteză, trebuie să fie îndeplinit şi unul dintre cazurile de impreviziune prezumată absolut de art. 4 alin. (1^1) la care face trimitere art. 4 alin. (1^3), în plus faţă de executarea silită a imobilului ipotecat, respectiv să fie incidentă fluctuaţia cursului valutar cu peste 52,6% faţă de cursul de la data încheierii contractului sau obligaţia de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creştere de peste 50%, ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menţinut pe o durată de cel puţin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată - oricum, textul este viciat de neconstituţionalitate prin raportare la motivele de neconstituţionalitate invocate în legătură cu art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b) şi prin raportare la art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016. 31. Aşadar, legea nu este clară, instituie prezumţii absolute care împiedică accesul liber la justiţie al creditorului şi încalcă deciziile Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 32. Se mai arată că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul de proprietate al creditorului, întrucât anularea debitelor deja scadente ar echivala cu o expropriere fără niciun fel de despăgubire. Mai mult decât atât, nu se pot justifica o ingerinţă a statului şi o privare de proprietate a creditorului în condiţiile în care un imobil a fost deja executat silit în vederea stingerii creanţei. Din punct de vedere juridic, un imobil executat silit nu mai poate fi dat în plată. Totodată, executarea silită nu reprezintă, în sine, o situaţie de impreviziune. 33. În continuare, se susţine că accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare. Or, de exemplu, Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice, pe care se încearcă fundamentarea pragului procentual de 52,6%, a fost abrogat în totalitate prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare (art. 28), la rândul lui abrogat parţial prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 6/2018 pentru modificarea şi completarea Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, inclusiv în ceea ce priveşte valorile stabilite pentru şocul asupra cursului de schimb. 34. Prevederile art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 52/2020 sunt susceptibile de interpretări multiple şi arbitrare. Astfel, pe de o parte, s-ar putea susţine îndeplinirea unei condiţii atunci când majorarea cu peste 50% a obligaţiei lunare de plată din luna precedentă sau chiar a oricăreia dintre obligaţiile de plată anterioare, dacă la momentul curent al formulării notificării de dare în plată care declanşează prezumţia de impreviziune se înregistrează o creştere de peste 50% a ratei faţă de acest moment intermediar, iar această creştere este constantă pe o perioadă de cel mult 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Pe de altă parte, nu este exclusă nici interpretarea potrivit căreia creşterea de peste 50% se raportează la prima astfel de obligaţie lunară de plată, imediat ulterioară încheierii contractului de finanţare. 35. Soluţia legislativă cuprinsă în articolul unic pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 contravine principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu distinge între cazurile de impreviziune instituite de articolul unic pct. 2 şi 8 din Legea nr. 52/2020. Mai mult decât atât, prevederile articolului unic pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 sunt neconstituţionale şi în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000, întrucât, din economia actului normativ criticat, nu se poate deduce ce înseamnă echilibrarea contractului şi care sunt cazurile în care intervine incidenţa, exprimarea legiuitorului fiind echivocă şi lipsită de caracter dispozitiv. 36. De asemenea, prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sunt neconstituţionale întrucât identifică executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăşi impreviziunea, ceea ce duce la o afectare a patrimoniului creditorului şi la o reaşezare a valorii creanţei acestuia. 37. Având în vedere că Legea nr. 52/2020 instituie o serie de prezumţii absolute şi irefragabile de impreviziune în favoarea consumatorilor debitori, aceste noi prevederi - chiar în măsura în care vor fi menţinute ca fiind în acord cu prevederile Constituţiei - nu pot fi aplicate contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 52/2020, cu atât mai puţin celor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864. 38. Se susţine că prevederile legale criticate încalcă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, în principal Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 39. De asemenea, prevederile Legii nr. 52/2020 sunt retroactive, deoarece conţin dispoziţii aplicabile situaţiilor juridice născute în trecut. În plus, dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se referă la executările silite demarcate în trecut, dar în privinţa cărora debitorul este în continuare executat silit. 40. Se mai invocă faptul că Legea nr. 52/2020 aduce o gravă atingere dreptului la libertate economică şi libertăţii comerţului, întrucât intervine în raporturile juridice încheiate între profesionişti şi consumatori, afectând în mod direct contraprestaţia la care creditorul este îndreptăţit prin încheierea contractelor de credit. Modificarea condiţiilor economice pe parcursul executării unui contract de credit, condiţii care nu sunt sub influenţa creditorului, nu justifică modificarea obligaţiei esenţiale a debitorului, prin lipsirea creditorului de posibilitatea recuperării creanţei în integralitatea sa. Legea nr. 52/2020 modifică raporturi juridice contractuale, intervenind exclusiv în favoarea uneia dintre părţile contractului, prin prejudicierea patrimoniului celeilalte părţi contractante, instituind o discriminare inacceptabilă între subiecţii de drept privat. 41. Se mai susţine că legea criticată încalcă principiul securităţii juridice, intervine peste principiul pacta sunt servanda, dispunând peste voinţa părţilor la mult timp după realizarea raportului juridic dintre acestea, şi creează un dezechilibru în interpretarea unitară a legii, fiind astfel inaccesibilă. Astfel, se arată că, prin natura sa, instituţia impreviziunii reprezintă o situaţie de excepţie de la principiul forţei obligatorii a unui contract şi are drept premise evenimente survenite după încheierea contractului care nu au fost prevăzute de părţi la momentul încheierii acestuia, nu au fost asumate de debitor şi în legătură cu care nu s-ar putea, în mod rezonabil, considera că debitorul şi-a asumat acest risc. Însă, deşi pretextul este echilibrarea contractului, prezumţia absolută de impreviziune nu porneşte de la observarea mecanismului contractual în ansamblul său, ci are în vedere exclusiv o parte dintre obligaţiile contractuale. Prin urmare, deşi impreviziunea nu poate fi definită doar prin raportare la cursul de schimb valutar, se ajunge, prin efectul legii, la o mutare a riscului cursului către creditor printr-o abordare superficială fără legătură cu contractul în ansamblul său, ceea ce constituie o privare nejustificată de proprietate a creditorului. 42. Se subliniază că Legea nr. 52/2020 cuprinde o soluţie legislativă care a fost constatată drept neconstituţională prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, pronunţată în cadrul controlului a priori de constituţionalitate. 43. Se susţine că instituirea unui anumit prag valoric al fluctuaţiei valutare, respectiv de 52,6%, reprezintă o încălcare a art. 44 şi 147 din Constituţie, precum şi a Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019. În acelaşi sens, se apreciază că pentru a interveni impreviziunea este necesar ca, pe lângă condiţia privind consistenţa valorică şi persistenţa temporală, să fie îndeplinită şi condiţia potrivit căreia debitorul să nu fi avut intenţia expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit. Se mai arată că nu poate fi considerată impreviziune situaţia în care obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Obligaţia lunară de achitare a ratelor de credit trebuie să reprezinte o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la momentul contractării. Or, ţinând cont că debitorii au contractat credite pentru o perioadă îndelungată, respectiv 20-30 de ani, analiza impreviziunii nu se poate raporta doar la ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Fiind o perioadă foarte scurtă, nu se poate concluziona că această creştere a ratelor raportată la dobânda variabilă este una ireversibilă. Prin urmare, reglementarea celor două prezumţii absolute de impreviziune este complet deficitară. 44. Prevederile legale criticate pornesc fie de la praguri valorice nefundamentate, fie de la împrejurarea executării, fără grija corelării acestora cu regimul de drept comun al impreviziunii (respectiv normele în vigoare la data încheierii contractelor). 45. De asemenea, raţiunea legii criticate este discutabilă în considerarea unor reglementări adoptate recent care asigură protecţia consumatorilor în cazul contractelor de credit în monedă străină. În acest sens, se face trimitere la art. 32 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori [prin care a fost transpusă în legislaţia naţională Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2004 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010], care în materia împrumuturilor în monedă străină prevede dreptul de conversie al contractului (în condiţiile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016). 46. În concluzie, se apelează la o serie de prezumţii şi ipoteze de impreviziune care nu sunt proprii acestui mecanism, ajungându-se la modificări substanţiale ale regimului juridic al unor instituţii de drept comun, fără grija reală a prezervării echilibrului şi pentru creditor, cu afectarea securităţii juridice. 47. Judecătoria Giurgiu - Secţia civilă, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă şi Judecătoria Constanţa - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 48. Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei. 49. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoria Galaţi - Secţia civilă şi Judecătoria Ploieşti apreciază că excepţia este întemeiată. 50. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 51. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 52. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 53. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare, îl constituie dispoziţiile articolului unic pct. 2 - 8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său. Având în vedere art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi data încheierii contractelor de credit, respectiv anii 2007 şi 2008, Curtea va reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)- (1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4): "(1^1) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). [...](3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.;" – Art. 5 alin. (3) şi (3^1): "(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară.(3^1) Pe perioada notificării, precum şi pe perioada soluţionării cererilor prevăzute la art. 7 şi 8, este interzisă înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului care a efectuat notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1), indiferent dacă înscrierea ar fi efectuată din iniţiativa creditorului sau a unei autorităţi centrale sau locale. Dispoziţiile prezentului alineat sunt aplicabile în mod corespunzător şi persoanelor şi procedurilor la care se referă art. 6 şi, respectiv, art. 8 alin. (5).“;" – Art. 7 alin. (4) şi (5^1): "(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat. [...](5^1) În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează că debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării.;" – Art. 8 alin. (5): „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător.“ 54. Autoarele excepţiei consideră că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) - (5) privind principiile statului de drept, separaţiei puterilor în stat, legalităţii, calităţii legii şi securităţii juridice, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 55. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate sunt asemănătoare cu cele formulate în cauza soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021. De asemenea, se observă că, prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016, criticate şi în cauza de faţă, sunt neconstituţionale. 56. Art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 au fost constatate neconstituţionale prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, motivat de faptul că nu respectă deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020), fiind, astfel, contrare art. 147 alin. (4) din Constituţie prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie. 57. Curtea a reţinut că prezumţia legală absolută instituită vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi s-a finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă, şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune. 58. Curtea a mai reţinut că art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 cuprinde un element de procedură şi unul de drept substanţial. Cel de procedură priveşte faptul că debitorul care apelează la procedura reglementată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu o poate face direct, ci prin depunerea unei notificări conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege. Această reglementare procedurală reprezintă o transpunere în plan normativ a paragrafului 44 din Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. În schimb, reglementarea de drept substanţial, şi anume prezumarea absolută a impreviziunii în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, conservă elementele de neconstituţionalitate reţinute în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, afectând art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 în ansamblul său. Potrivit Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, reţinerea impreviziunii pentru un creditor aflat în situaţia descrisă parcurge etapa notificării, a contestaţiei la notificare, a încheierii actului de dare în plată şi, în caz de neconformare a creditorului, etapa de stingere a datoriei izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, pentru etapa notificării, ipotezele de impreviziune sunt reglementate de art. 4 alin. (1^1)- (1^3) din Legea nr. 77/2016, acestora neputându-le fi alăturată o nouă ipoteză care vizează o eventuală consecinţă a impreviziunii (faptul că bunul imobil ipotecat a fost executat şi că executarea continuă pentru că datoria iniţială/accesoriile acesteia nu au fost acoperite). Aşadar, chiar dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitaţie publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de art. 4 alin. (1^1) - (1^3) din lege pentru a putea solicita stingerea datoriei. În condiţiile constatării neconstituţionalităţii tezei a doua a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea a constatat şi neconstituţionalitatea tezei a treia, pentru că aceasta devine restrictivă şi poate relativiza întreaga procedură prin introducerea unui dubiu, respectiv acela că numai art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător, nu şi celelalte dispoziţii cuprinse în art. 4. Rezultă că, în ipoteza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pentru a se reţine incidenţa impreviziunii, devin incidente alin. (1) lit. e) şi alin. (1^1) - (1^3) ale art. 4 din aceeaşi lege. 59. Prin urmare, raportat la cauza de faţă, având în vedere soluţia de neconstituţionalitate, precum şi data sesizării Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a douaşi a treia din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă. 60. Cu referire la lipsa solicitării avizului Băncii Naţionale a României în procesul de elaborare a Legii nr. 52/2020, în Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragrafele 50 şi 51, Curtea Constituţională a statuat, pe de o parte, că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală în sensul de a fi reglementată prin Constituţie - condiţie pe care Curtea a impus-o prin Decizia nr. 591 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 28 septembrie 2020, paragrafele 90-92, pentru ca solicitarea avizului să reprezinte un standard de constituţionalitate, iar, pe de altă parte, că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. De altfel, nici la adoptarea Legii nr. 77/2016, aşadar a legii de bază, nu a fost solicitat un astfel de aviz. Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004. 61. Cu referire la lipsa studiilor de impact al Legii nr. 52/2020, în Decizia nr. 345 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1260 din 28 decembrie 2022, paragrafele 28-30, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 94-98, lipsa unui studiu sau a unei analize de impact, prevăzut/prevăzută de o lege specială, respectiv Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, a dus la constatarea neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică. Curtea a stabilit expres că neîndeplinirea obligaţiei care incumba Guvernului şi Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea-cadru nr. 195/2006 de a realiza, respectiv de a adopta legea criticată pe baza analizelor de impact necesare se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligaţia respectării legilor (paragrafele 95 şi 98). Raportat însă la cauza soluţionată prin Decizia nr. 345 din 26 mai 2022, Curtea a constatat că aceasta diferă de situaţia reţinută în Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014. Astfel, această ultimă decizie a privit procesul de descentralizare bazat pe Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, care impunea obligaţii specifice autorităţilor statului implicate în transferul de competenţe administrative. Mai mult, în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea nu a fixat textul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. În consecinţă, având în vedere diferenţele relevate, Curtea a conchis că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. 62. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de motivare a soluţiilor normative adoptate prin Legea nr. 52/2020, în Decizia nr. 346 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1229 din 21 decembrie 2022, paragraful 27, Curtea a reţinut că, într-o jurisprudenţă constantă, a constatat că un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/ propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii (a fost menţionată, în acest sens, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 39). Totodată, caracterul neclar/ imprecis/imprevizibil al unui text nu poate fi o consecinţă directă a caracterului incomplet/neclar/discordant al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite, între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, paragrafele 36-38). 63. Cu referire la nesolicitarea avizului Consiliului Economic şi Social şi, respectiv, a avizului Consiliului Legislativ ca urmare a amendării, în cadrul procedurii legislative parlamentare, a propunerii legislative care a devenit Legea nr. 52/2020, în Decizia nr. 346 din 26 mai 2022, paragraful 26, Curtea a arătat că s-a pronunţat prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că avizul Consiliului Legislativ şi cel al Consiliului Economic şi Social au fost solicitate, astfel că nu a fost nesocotit principiul constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 38). Totodată, cu privire la faptul că, în cadrul procedurilor parlamentare, propunerea legislativă a fost modificată semnificativ, în condiţiile în care nu s-a cerut din nou avizul antereferit, Curtea a constatat, de asemenea, că nu este încălcat principiul obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare. O asemenea concluzie este susţinută de faptul că, pe de o parte, obligaţia solicitării acestor avize se referă la o fază anterioară dezbaterii parlamentare [a se vedea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1122 din 29 noiembrie 2004], iar, pe de altă parte, nu există obligaţia de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social ori de câte ori propunerea legislativă suferă diverse modificări în Camera de reflecţie sau în cea decizională. Art. 66 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 116 din Regulamentul Senatului sau art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/1993 prevăd competenţa Consiliului Legislativ de a aviza, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului. Însă ţine de opţiunea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond să formuleze o asemenea cerere, legea sau regulamentul parlamentar nefiind imperativ/imperativă. 64. Se observă că şi criticile de neconstituţionalitate intrinsecă aduse prevederilor din Legea nr. 77/2016, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, au fost examinate de către Curtea Constituţională. 65. Astfel, constituţionalitatea prevederilor art. 4 alin. (1^1)- (1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, a fost constatată prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragrafele 52-80. Curtea a reţinut, mai întâi, cu privire la problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune, că legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se, astfel, art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, Curtea a verificat dacă aceste prezumţii se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit. 66. Art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică diferenţa de curs valutar. Curtea a stabilit, în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă aceasta trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante. Reglementarea unei situaţii de intervenire a impreviziunii care valorifică o anumită diferenţă de curs valutar ce se cantonează în sfera riscului inerent, respectiv 20%, nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituţie şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune. Aşadar, diferenţele de curs valutar se pot circumscrie noţiunii de impreviziune, însă o diferenţă de curs valutar de 20% raportată la nivelul cursului din data contractării creditului nu poate constitui un caz de impreviziune. Prin urmare, legiuitorului i-a revenit sarcina ca în procesul de reexaminare a legii să identifice punctul de echilibru între dreptul de proprietate al debitorului şi cel al creditorului, pentru a stabili în mod corect situaţia în care intervine impreviziunea în cadrul contractului de credit, determinată de fluctuaţiile valutare. Pentru acest demers, legiuitorul a avut în vedere criteriile consistenţei valorice şi persistenţei temporale a fluctuaţiei. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar dintre valoarea monedei naţionale şi a celei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului şi (ii) persistenţa temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferenţa de curs valutar antereferită trebuie să se menţină. 67. Cu privire la consistenţa valorică a diferenţei de curs, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, Curtea a statuat că abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale, precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada îndelungată de derulare a contractului de credit. 68. În cauza soluţionată prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, Curtea a reţinut că o creştere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Este adevărat că, spre deosebire de contractele de credit încheiate pe perioade mai scurte, în privinţa celor încheiate pe perioade mai lungi o asemenea fluctuaţie se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal şi poate fi percepută drept un risc inerent contractului. Totuşi, o asemenea situaţie nu poate pune în discuţie constituţionalitatea legii, ci, mai degrabă, are rolul de a determina părţile contractului să identifice soluţii adaptate care să o prevină (încheierea contractelor de credit în monedă naţională/clauze de conversie a monedei creditului în monedă naţională/clauze de adaptare a contractului care să prevină invocarea impreviziunii/încheierea unor contracte de tranzacţie/novaţii). Trebuie subliniat faptul că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, pentru a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. 69. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi, astfel, să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar. 70. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, Curtea a reţinut că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% între cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar să se asigure că este o perioadă raţională care previne arbitrarul. 71. În continuare, Curtea a arătat că este irelevant faptul că sursa de inspiraţie a creşterii de 52,6% a cursului de schimb valutar a fost Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice (abrogat prin Regulamentul nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 18 decembrie 2012), ci ceea ce este important este ca fluctuaţia normată să reflecte un grad mare de abatere faţă de cursul valutar existent la momentul încheierii contractului de credit. Aceleaşi consideraţii se impun şi cu privire la perioada în care trebuie să se menţină această fluctuaţie. Mai mult, Curtea a apreciat că atât timp cât la evaluarea gradului de îndatorare a persoanei trebuia să se ţină seama de această fluctuaţie, însemna că, în sine, ea era de natură să perturbe relaţia dintre consumator şi profesionist pentru că plasa o sarcină excesivă în privinţa celui dintâi, iar capacitatea sa de rambursare a creditului era afectată. Cu alte cuvinte, se trece în registrul riscului supraadăugat. 72. Cu referire la stabilirea procentului care se subsumează riscului inerent şi a celui care intră în registrul riscului supraadăugat, Curtea a constatat că textul analizat nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ţine de riscul inerent, ci stabileşte, pur şi simplu, că, dacă se atinge o asemenea diferenţă valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului şi cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opţiunea de a da în plată imobilul ipotecat. 73. Totodată, arată în continuare Curtea, criticile vizând situaţia creditelor reeşalonate/restructurate aduc în discuţie o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care se modifică contractul iniţial în sensul prelungirii termenului de plată (reeşalonarea), cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii contractului de credit iniţial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând să se realizeze într-un interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă, în sensul că dacă (i) principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părţi, diminuându-se, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată şi dacă (ii) a fost stinsă obligaţia iniţială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor şi creditor, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esenţială a contractului iniţial încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte şi în privinţa datei la care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data încheierii actului care „restructurează“ capitalul. 74. Mai departe, relativ la criticile de neconstituţionalitate referitoare la faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea a menţionat că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, printr-o definiţie legală, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. Noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind întrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. 75. Cu referire la cea de-a doua prezumţie impusă de textele legale criticate, care valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, Curtea a reţinut că, întrucât obligaţia lunară de plată (rata lunară) constă din capital plus dobândă, o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ acesteia, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aşadar, creşterea ratei dobânzii/ratei lunare de plată are drept premisă variabilitatea ponderii dobânzii în rata lunară de plată. Cu alte cuvinte, pentru ca obligaţia lunară de plată (rata lunară) să crească cu 50%, este nevoie ca rata de dobândă variabilă să crească cel puţin cu 50%, indiferent de ponderea cuantumului dobânzii în corpul ratei. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situaţii. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar să se asigure că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, a conchis Curtea, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 76. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea a observat că acest text stabileşte că impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, şi reprezintă o consecinţă a prezumţiilor de impreviziune reglementate, fără a pune în discuţie aplicabilitatea art. 44 din Constituţie. Practic, criticile de neconstituţionalitate formulate vizează mai degrabă reglementările referitoare la instituirea celor două prezumţii de impreviziune. Curtea a mai reţinut că, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, nu a examinat un asemenea aspect - persoana în favoarea căreia sunt reglementate cazurile de impreviziune -, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 77. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea a observat că, în principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (două extrajudiciare şi două judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. Întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. Astfel, în cele două faze extrajudiciare, cele două părţi pot negocia atât adaptarea, cât şi încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenţia instanţei, fie creditorul nu mai formulează contestaţie, fie debitorul nu mai formulează acţiunea în stingerea creanţei, după caz. Optându-se pentru soluţia adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art. 4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care priveşte relaţia dintre debitor şi creditor, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii menţinerii utilităţii sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuţie obligaţia instanţei judecătoreşti de a aplica - în mod prioritar - soluţia adaptării contractului. 78. Învestirea instanţei nu se poate realiza decât prin contestaţie, ce are ca obiect verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate, sau printr-o cerere, ce are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Chiar dacă instanţa nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluţie pe care instanţa ar putea să o pronunţe, aceasta nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului. Din contră, odată stabilită existenţa impreviziunii conform art. 4 din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească trebuie să fie preocupată de menţinerea utilităţii sociale a contractului chiar prin aplicarea, în temeiul textului criticat, a dispoziţiilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 sau ale art. 1.271 din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit. Prin urmare, cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea a reţinut că dispunerea soluţiei de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligaţia legală de a da prioritate soluţiei de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluţie, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmăreşte încetarea contractului, dar numai ca o soluţie de ultimă instanţă. Astfel, această cerere, indiferent de existenţa sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluţie nu este posibilă, încetarea contractului. 79. Mai departe, Curtea a statuat că, întrucât pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de acesta, rezultă că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei. 80. Mai departe, Curtea a statuat că, în ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se întruneşte un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea sa dispunându-se doar în această situaţie. Stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească trebuie să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situaţia patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 65). Aşadar, sintagma imposibilitate vădită a continuării contractului de credit se raportează întotdeauna la drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit, instanţa judecătorească neputând realiza un inventar al situaţiei patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului. 81. Curtea a mai precizat că, în deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului, tocmai pentru că, în mod greşit, instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual. 82. Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al prevederilor art. 4 alin. (1^1)- (3) din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor. 83. Curtea a conchis că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabilesc în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 84. Cu privire la critica referitoare la pretinsa retroactivitate a prevederilor legale analizate în prezenta cauză, este relevant să se observe că, în Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 81, Curtea a făcut trimitere la considerentele conţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 115, prin care au fost analizate criticile de neconstituţionalitate aduse art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, în raport cu art. 15 alin. (2) din Constituţie. Curtea a statuat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, acestea se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Faptul că legea stabileşte criteriile în funcţie de care intervine impreviziunea nu înseamnă că prevederile sale sunt retroactive; de altfel, judecătorul cauzei însuşi are competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care apreciază impreviziunea în perioada 2016-2019. Înlocuirea unor criterii judiciare variabile şi subiective în sine cu criterii legale fixe şi obiective nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii. Impreviziunea a fost şi este reglementată de Codul civil (atât de cel din 1864, cât şi de cel din 2009), cu consecinţa fie a adaptării, fie a încetării contractului, prin urmare, modul de evaluare a sa (legală/judiciară) nu denotă o aplicare retroactivă a instituţiei în sine. De altfel, nici consecinţele intervenirii sale nu sunt novatoare faţă de regulile generale existente în materie (adaptarea/încetarea contractului). Prin urmare, a conchis Curtea în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie. 85. Mai departe, se observă că în ceea ce priveşte prevederile art. 5 alin. (3) şi (3^1), precum şi cele ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) din Legea nr. 77/2016, criticate în cauza de faţă, Curtea a constatat constituţionalitatea acestora prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragrafele 57-64. Astfel, referindu-se, mai întâi, la criticile aduse art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, Curtea a observat că Legea nr. 52/2020 nu a operat nicio modificare asupra art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, iar modificarea adusă art. 7 alin. (4) a vizat introducerea unei teze finale, potrivit căreia „De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat“. Reglementările criticate vizează suspendarea automată a oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului, iar constituţionalitatea lor a fost analizată prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 37-43 (în privinţa ambelor texte legale), precum şi prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 111-113 [în privinţa art. 7 alin. (4)]. 86. Referitor la cele două texte, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, Curtea a stabilit că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale contractuale iminente. 87. În continuare, Curtea a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea a reţinut că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. De asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), al art. 44 alin. (1) şi al art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea a observat că, din întregul arsenal de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât din natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cel mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau prin suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator, în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi. 88. În continuare, Curtea a reţinut că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar a unei largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească în continuare sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, a plecat de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. 89. De asemenea, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. 90. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. 91. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie dată acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. 92. Cu privire la art. 7 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 77/2016, Curtea a constatat că acest text este unul precizator, fără ca ipoteza sa normativă să dubleze art. 7 alin. (4) teza întâi din lege. Astfel, suspendarea executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută chiar de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în forma sa iniţială. Prin urmare, art. 7 alin. (4) teza a doua din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii. 93. În aceste condiţii, a arătat Curtea, art. 5 alin. (3^1) din Legea nr. 77/2016 nu este decât o consecinţă firească a art. 5 alin. (3), a art. 7 alin. (4) şi a art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, faptul depunerii notificării şi al desfăşurării procedurilor judiciare consecutive acesteia neputând antrena înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului. Curtea a subliniat că textul criticat este unul de strictă interpretare care se referă la datoria/penalităţile rezultată/rezultate din contractul de credit supus notificării, şi nu din alte acte/fapte juridice ale debitorului străine acestui contract. Având în vedere cele expuse, Curtea a conchis că prevederile art. 5 alin. (3) şi (3^1) şi ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 94. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016, în raport cu art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea a observat că acesta a format obiectul controlului a priori de constituţionalitate soluţionat prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 114-116, textul fiind constatat ca neconstituţional, însă legiuitorul l-a pus de acord cu exigenţele stabilite prin decizia antereferită a Curţii Constituţionale. Astfel, Curtea a statuat că textul criticat nu distingea între admiterea şi respingerea contestaţiei, însă pentru a produce efecte trebuie să vizeze prima situaţie, caz în care rata (compusă din principal şi dobândă) se plăteşte indiferent că debitorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă; în schimb, daunele-interese (sub forma daunelor moratorii) care s-ar datora parcurgerii procedurii Legii nr. 77/2016 vor putea fi pretinse numai în condiţiile relei-credinţe a debitorului. Desigur, daunele-interese (sub forma daunelor moratorii), care nu au legătură cu parcurgerea Legii nr. 77/2016, pot fi pretinse în acord cu prevederile contractului de credit. Or, textul criticat, astfel cum este formulat, afectează dreptul de proprietate al creditorului, care, deşi a câştigat procesul, prin admiterea contestaţiei sale, în condiţiile în care debitorul a fost de bună-credinţă, nu va mai putea pretinde debitul rămas de plată şi dobânzile contractuale aferente, aceste două elemente subsumându-se noţiunii de „bun“. Curtea a constatat că textul legal criticat încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 95. Curtea a arătat că redactarea actuală diferă în mod esenţial de cea constatată ca fiind neconstituţională, dispoziţia legală criticată fiind pusă în acord cu decizia Curţii Constituţionale. Noua reglementare se circumscrie ipotezei admiterii contestaţiei şi se referă exclusiv la penalităţile şi daunele-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării, nu şi la rata plătită de debitor. Astfel, dacă se probează că debitorul a fost de rea-credinţă, acesta datorează, în ipoteza admiterii contestaţiei, pe lângă rată (capital şi dobândă), penalităţi şi daune-interese; în schimb, dacă a fost de bună-credinţă, va datora doar rata (capital şi dobândă). Având în vedere cele expuse, Curtea a conchis că art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 96. În sfârşit, se observă că, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului Uniunii Europene, în Decizia nr. 166 din 24 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din 29 august 2022, paragraful 106, Curtea a reţinut că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă trebuie să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare, de către legea naţională, a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea, în cadrul controlului de constituţionalitate, a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi a unor întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. 97. Curtea reţine că aceste considerente sunt incidente şi în prezenta cauză, pentru că, în esenţă, autoarele prezentei excepţii solicită Curţii Constituţionale să constate ea însăşi că prevederile legale criticate în cauza de faţă sunt contrare jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia instanţa naţională de drept comun are plenitudine de competenţă în aprecierea asumării de către consumator a riscului valutar. 98. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în jurisprudenţa menţionată îşi păstrează în mod corespunzător valabilitatea şi în cauza de faţă. 99. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 13.693/236/2020 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia civilă, de Societatea Eurobank din Atena în Dosarul nr. 16.832/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10.258/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 28.932/4/2020 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam în Dosarul nr. 24.227/233/2020 al Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.086/281/2021 al Judecătoriei Ploieşti şi în Dosarul nr. 8.788/333/2020/a1 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, precum şi de Societatea Kruk România - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.511/212/2020/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1^1) - (1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) şi ale art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Eurobank din Atena în Dosarul nr. 16.832/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10.258/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 28.932/4/2020 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, precum şi de Societatea Kruk România - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.511/212/2020/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secţia civilă, Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, Judecătoriei Ploieşti, Tribunalului Vaslui – Secţia civilă şi Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 septembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva --------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
