Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.192/1/2024
┌───────────────┬──────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Mariana │Înaltei Curţi de │
│Constantinescu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen Elena │- preşedintele Secţiei│
│Popoiag │I civile │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- preşedintele delegat│
│Marian Budă │al Secţiei a II-a │
│ │civile │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- pentru preşedintele │
│Ionel Barbă │Secţiei de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia │
│Constanda │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Denisa Livia │- judecător la Secţia │
│Băldean │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Diana Florea │- judecător la Secţia │
│Burgazli │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihai Andrei │- judecător la Secţia │
│Negoescu-Gândac│I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Liviu Eugen │- judecător la Secţia │
│Făget │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mărioara Isailă│- judecător la Secţia │
│ │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia │
│Poliţeanu │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cosmin Horia │- judecător la Secţia │
│Mihăianu │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia │
│Sandu-Necula │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Mîneran│- judecător la Secţia │
│ │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Liliana Vişan │de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Cristian Daniel│de contencios │
│Oana │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Ştefania Dragoe│de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Ionel Florea │de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Cristinel Grosu│de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.192/1/2024, la care a fost ataşat Dosarul nr. 1.193/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările formulate de Tribunalul Alba - Secţia I civilă, în dosarele nr. 2.450/203/2022 şi nr. 1.005/203/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizărilor 7. Tribunalul Alba - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 18 aprilie 2024, în Dosarul nr. 2.450/203/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă: - criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea penalităţilor de întârziere prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate şi avute în vedere la reducerea penalităţii în cadrul contestaţiei la executare formulate cu privire la oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligaţia de a face şi chiar dacă nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vor putea fi reduse şi atunci când debitorul execută parţial obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă mai pot fi executate în situaţia în care creditorul însuşi deţine un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului." 8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 mai 2024, cu nr. 1.192/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 7 octombrie 2024. 9. La aceeaşi dată a fost înregistrat şi Dosarul nr. 1.193/1/2024, având ca obiect o sesizare identică formulată de aceeaşi instanţă, într-o altă cauză, respectiv în Dosarul nr. 1.005/203/2022 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă. 10. Având în vedere identitatea de obiect a celor două acte de sesizare s-a dispus ataşarea Dosarului nr. 1.193/1/2024 la sesizarea înregistrată iniţial în Dosarul nr. 1.192/1/2024 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 37 alin. (2) din Regulament. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 11. Codul de procedură civilă: "ART. 906 (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. (2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6) Încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun." III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării 12. Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 14 noiembrie 2022, cu nr. 2.450/203/2022, contestatorii au solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 712 din Codul de procedură civilă: anularea Încheierii nr. 132 din 18 octombrie 2022, emisă în Dosarul execuţional nr. xxx/2022, sau, în subsidiar, anularea parţială a acestei încheieri de stabilire a cheltuielilor de executare silită, în sensul diminuării onorariului executorului judecătoresc, în limitele legale; anularea tuturor actelor şi formelor de executare şi suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare; înlăturarea/reducerea penalităţii de 1.000 lei pe zi de întârziere, în baza art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. 13. Prin Sentinţa nr. 265 din 5 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.450/203/2022, Judecătoria Câmpeni a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare, reţinând în considerente că toate actele de executare au avut la bază titlul executoriu reprezentat de o sentinţă a Judecătoriei Câmpeni, executorie la data de 21 iulie 2022, pronunţată într-un litigiu purtat între intimată şi contestatorul din prezenta cauză, prin care acesta din urmă a fost obligat să achite intimatei suma de 134.000 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 23.09.2021-3.02.2022, stabilite prin Încheierea nr. 1.121 din 3 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 788/203/2019. 14. Prima instanţă a reţinut că, în lipsa executării obligaţiei, este de prisos analiza motivelor temeinice care au justificat întârzierea executării, cele două condiţii fiind cumulative. Faptul că ar fi pus contestatorii la dispoziţia intimatei un alt traseu de trecere la fel de comod şi ar fi iniţiat un proces civil pentru schimbarea servituţii de trecere nu poate reprezenta o executare a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Sentinţa nr. 1.334 din 29 octombrie 2009, pronunţată de Judecătoria Câmpeni în Dosarul nr. 699/203/2009. 15. Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, debitorii contestatori au susţinut că în mod nelegal prima instanţă a respins cererea de înlăturare/reducere a penalităţii, cu privire la o servitute de trecere pe o suprafaţă de 92 mp teren, aflat în judeţul Alba, învederând că obstacolul sau impedimentul întâmpinat în executarea obligaţiei de a face este unul absolut şi peste care nu se poate trece, care împiedică total, fără vreo altă posibilitate, executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, deoarece pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ar trebui să se procedeze la demolarea Căminului Cultural al Comunei B. 16. Apelanţii-contestatori au mai arătat că pe rolul Judecătoriei Câmpeni se află Dosarul nr. 1.979/203/2021, care are ca obiect cererea prin care au solicitat schimbarea locului de exercitare a servituţii de trecere. 17. Aceeaşi situaţie de fapt şi de drept se regăseşte şi în Dosarul nr. 1.005/203/2022 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă, în care a fost formulată sesizarea ataşată ce face obiectul Dosarului nr. 1.193/1/2024 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 18. Astfel, prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 4 mai 2022, cu nr. 1.005/203/2022, aceiaşi contestatori au solicitat instanţei, în temeiul art. 712 din Codul de procedură civilă, în contradictoriu cu aceeaşi intimată, să dispună: anularea Încheierii nr. 36 din 11 aprilie 2022, emisă în Dosarul execuţional nr. xx/2022, sau, în subsidiar, anularea parţială a acestei încheieri de stabilire a cheltuielilor de executare silită, în sensul diminuării onorariului executorului judecătoresc, în limitele legale; anularea tuturor actelor şi formelor de executare şi suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare; înlăturarea/reducerea penalităţii de 1.000 lei pe zi de întârziere, în baza art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. 19. Prin Sentinţa nr. 1.031 din 14 decembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.005/203/2022, Judecătoria Câmpeni a respins contestaţia la executare, reţinând că printr-o sentinţă a Judecătoriei Câmpeni s-a constatat ca nefiind îndeplinită obligaţia de a face stabilită prin Sentinţa nr. 1.334 din 29 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 699/203/2009 al Judecătoriei Câmpeni, fiind obligată debitoarea să achite creditoarei suma de 202.000 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 5.03.2021-22.09.2021. 20. Totodată, instanţa a reţinut că debitoarea nu a dovedit că şi-ar fi îndeplinit obligaţia şi nici nu a probat existenţa unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării, respectiv eliberarea servituţii de trecere spre imobilul care asigură acces la locuinţa creditoarei, iar formularea unei acţiuni în justiţie având ca obiect schimbarea servituţii de trecere nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei stabilite printr-o hotărâre definitivă. 21. Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, debitorii contestatori au susţinut că, în mod nelegal, prima instanţă a respins cererea de înlăturare/reducere a penalităţii, pentru o servitute de trecere pe o suprafaţă de 92 mp teren, aflat în judeţul Alba, învederând că obstacolul sau impedimentul întâmpinat în executarea obligaţiei de a face este unul absolut şi peste care nu se poate trece, ce împiedică total, fără vreo altă posibilitate, executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, deoarece pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ar trebui să se procedeze la demolarea Căminului Cultural al Comunei B. 22. Apelanţii-contestatori au mai arătat că pe rolul Judecătoriei Câmpeni se află Dosarul nr. 1.979/203/2021, care are ca obiect cererea prin care au solicitat schimbarea locului de exercitare a servituţii de trecere. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 23. Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Alba învestit să soluţioneze cauza. 24. Cele două litigii au început după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, contestaţiile la executare silită fiind înregistrate pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 7 noiembrie 2022, respectiv 4 mai 2022, iar cererile de executare silită au fost formulate la 15 septembrie 2022, respectiv 9 martie 2022. 25. Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, deoarece: - textul de lege prevede alternativ că penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă sunt îndeplinite cumulativ aceleaşi condiţii, şi anume: debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, fără a face distincţie după cum obligaţia a fost integral sau parţial executată; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează cuantumul, respectiv procentul penalităţilor de întârziere diferenţiat, după cum este vorba despre obligaţia de a face care nu este evaluabilă în bani (situaţie în care penalitatea poate fi de la 100 lei până la 1.000 lei pe zi de întârziere) sau de obligaţia de a face care are un obiect evaluabil în bani (situaţie în care penalitatea poate fi de la 0,1% până la 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei), în sensul că nu prevede posibilitatea reducerii penalităţii în situaţia în care prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă a fost stabilită o penalitate ce depăşeşte cuantumul/procentul maxim prevăzut şi nici posibilitatea modificării penalităţii atunci când a fost greşit stabilită prin raportare la o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, deşi este vorba despre o obligaţie de a face evaluabilă în bani, sau invers; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 904 din Codul de procedură civilă şi art. 1.528 din Codul civil, în sensul că nu face nicio referire la conduita creditorului pe parcursul executării silite, respectiv dacă creditorul a fost autorizat el însuşi să îndeplinească pe cheltuiala debitorului obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât acest text de lege prevede posibilitatea de a formula contestaţie la executare silită doar împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, împotriva oricărui act de executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii. Or, încheierile pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă nu se încadrează în categoria celor care ar putea fi atacate pe calea contestaţiei la executare silită în condiţiile dreptului comun; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, respectiv al unei încheieri definitive [pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă] şi nu prevede posibilitatea ca debitorul să invoce pe calea contestaţiei la executare [formulate în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă] motive de fapt/de drept în legătură cu admisibilitatea procedurii reglementate de art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motive de nelegalitate a încheierii respective, nici posibilitatea de a contesta criteriile avute în vedere la stabilirea penalităţilor de întârziere, de a contesta modul greşit de stabilire a penalităţilor prin raportare la o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, deşi este vorba despre o obligaţie evaluabilă în bani, sau invers. 26. Chestiunea de drept sesizată este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi controversate, deoarece debitorul nu are la dispoziţie o altă cale ordinară de atac împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă, în afara contestaţiei la executare speciale, în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. 27. Instanţa de trimitere a arătat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare/de aplicare a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, întrucât: - în cauză se pune problema inadmisibilităţii procedurii de executare în condiţiile art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din moment ce creditorul a fost autorizat el însuşi să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia stabilită în sarcina debitorului (fiind pronunţată în acest sens Sentinţa nr. 605 din 29 mai 2012 în Dosarul nr. 695/203/2012 al Judecătoriei Câmpeni); – în cauză se pune problema legalităţii încheierii pronunţate în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât, deşi este vorba despre o obligaţie de a face al cărei obiect este evaluabil în bani (eliberarea traseului unei servituţi prin demolarea unor construcţii), penalităţile au fost stabilite prin raportare la o obligaţie neevaluabilă în bani, iar o astfel de inadmisibilitate poate fi constatată de către instanţă din oficiu; – pe calea contestaţiei la executare silită formulate, debitorii solicită înlăturarea penalităţilor de întârziere, invocând un obstacol şi un interes public major, respectiv faptul că pentru executarea obligaţiei de a face stabilite în sarcina lor ar trebui să se demoleze Căminul Cultural al Comunei B.; – pe calea contestaţiei la executare silită formulate, debitorii solicită reducerea penalităţilor de întârziere, raportat la conduita creditorului (care nu locuieşte efectiv în comuna B. şi nu foloseşte decât foarte rar acea servitute de trecere), raportat la suprafaţa redusă de teren afectată servituţii (92 mp), precum şi la faptul că debitorul a pus la dispoziţie creditorului un alt traseu pentru a permite accesul la imobilul în care nu locuieşte permanent. 28. Chestiunea de drept în discuţie este nouă, nefiind identificată o practică judiciară conturată a instanţelor naţionale în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. 29. În urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 30. Apelanţii-contestatori au apreciat admisibilă şi oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la prevederile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. 31. Intimata a considerat ca fiind inadmisibilă sesizarea, susţinând că nu este o chestiune de noutate, raportat la practica judiciară a Tribunalului Alba. 32. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 33. Instanţa de trimitere a reţinut că, în virtutea principiului legalităţii căii de atac, consacrat expres prin art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, contestaţia la executare prevăzută de art. 906 alin. (5) din acelaşi cod este singura cale de atac pe care debitorul o are la dispoziţie în cadrul procedurii de executare silită a unei obligaţii de a face. 34. Această contestaţie la executare are un caracter special, în sensul că se poate solicita doar reducerea ori înlăturarea penalităţii aplicate debitorului, iar admisibilitatea ei este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: debitorul a executat obligaţia de a face prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 35. Calea de atac nu poate fi considerată efectivă, iar dreptul la apărare al debitorului este iluzoriu, întrucât art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea: - reducerii penalităţii, în cazul executării parţiale a obligaţiei de către debitor; – analizării cuantumului penalităţii, în cazul în care a fost greşit stabilită cu nerespectarea limitelor prevăzute de art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sau prin raportare la o obligaţie de a face al cărei obiect este neevaluabil în bani, deşi este vorba despre o obligaţie al cărei obiect este evaluabil în bani, sau invers [în speţă, obligaţia de a face este evaluabilă în bani - eliberarea traseului unei servituţi prin demolarea unor construcţii, însă penalitatea a fost stabilită potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă]; – analizării criteriilor avute în vedere la stabilirea penalităţii aplicate debitorului şi reducerea acesteia potrivit principiului proporţionalităţii, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi de conduita creditorului; – înlăturării penalităţii, în cazul în care creditorul însuşi a fost autorizat să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina acestuia. 36. În reglementarea actuală, în condiţiile în care încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (2), (3) din Codul de procedură civilă nu sunt supuse niciunei căi de atac, iar, potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul poate solicita sine die fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi, respectiv după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia, opinia instanţei de trimitere este în sensul că penalităţile aplicate debitorului îşi pierd efectul cominatoriu (constrângător), iar scopul procedurii este deturnat de la cel prevăzut de lege, în sensul că executarea penalităţilor (în condiţiile în care debitorul nu are nicio cale pentru a contesta criteriile de stabilire şi cuantumul acestora) devine mult mai avantajoasă pentru creditor, care nu mai justifică practic un interes pentru executarea propriu-zisă a obligaţiei de a face prevăzute în titlul executoriu, ci preferă îndestularea din sumele stabilite definitiv prin încheierea executorie pronunţată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire fără just temei a creditorului. 37. În concret, în cauzele de faţă, ca urmare a executării penalităţilor definitive stabilite, creditoarea încasează la fiecare 3 luni o sumă exorbitantă, astfel că instanţa de sesizare apreciază că se impune interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă printr-o hotărâre prealabilă, în sensul în care să permită posibilitatea: - reducerii penalităţii şi în cazul executării parţiale a obligaţiei de către debitor; – analizării cuantumului penalităţii, în cazul în care a fost greşit stabilită cu nerespectarea limitelor prevăzute de art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sau prin raportare la o obligaţie de a face al cărei obiect este neevaluabil în bani, deşi este vorba despre o obligaţie al cărei obiect este evaluabil în bani, sau invers; – analizării criteriilor avute în vedere la stabilirea penalităţii aplicate debitorului şi reducerea acesteia potrivit principiului proporţionalităţii, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi de conduita creditorului; – înlăturării penalităţii, în cazul în care creditorul însuşi a fost autorizat să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina acestuia. 38. Instanţa de sesizare a mai arătat, cu titlu de aspecte apreciate a fi relevante, că, în cauză, se pune problema aplicării în timp a prevederilor actualului Cod de procedură civilă şi admisibilitatea procedurii reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă, având în vedere că la baza executării silite stă o hotărâre judecătorească pronunţată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie 39. Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost formulate puncte de vedere argumentate şi au fost transmise hotărâri judecătoreşti cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de faţă, au rezultat următoarele aspecte: 40. Cu privire la prima întrebare din sesizare, într-o opinie s-a apreciat că în cadrul contestaţiei la executare formulate împotriva executării silite demarate în temeiul oricăreia dintre încheierile pronunţate în procedura prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi analizate la reducerea penalităţii criteriile avute în vedere de instanţa care a pronunţat încheierea prevăzută de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 41. În sensul acestei opinii a fost identificată practică judiciară, fiind exprimate totodată şi puncte de vedere teoretice de către judecători. 42. În a doua opinie, regăsită doar în punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, s-a apreciat că toate criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea penalităţilor prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate şi avute în vedere la reducerea penalităţilor în cadrul contestaţiei la executare cu privire la oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, doar dacă debitorul a executat obligaţia de a face şi dacă a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 43. Într-o a treia opinie, de asemenea exprimată doar la nivel teoretic, nefiind identificată practică judiciară, s-a apreciat că aceste criterii pot fi avute în vedere chiar dacă debitorul nu a executat obligaţia de a face şi nici nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, dat fiind faptul că încheierile pronunţate în condiţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt definitive, iar în cadrul contestaţiei la executare este necesar ca debitorului să i se permită să invoce apărări care ţin de nelegalitatea executării silite şi din această perspectivă. 44. Cu privire la cea de a doua întrebare, într-o opinie, s-a apreciat că inclusiv în ipoteza în care debitorul execută în parte obligaţia de a face, însă face dovada unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării, poate obţine reducerea penalităţilor, întrucât textul de lege nu face distincţia între executarea integrală sau parţială. 45. În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere teoretice de către judecători, fără a se identifica practică judiciară. 46. În a doua opinie, s-a apreciat că penalitatea stabilită prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă va putea fi redusă doar în situaţia în care debitorul execută integral obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, întrucât executarea parţială a obligaţiei echivalează cu neatingerea scopului instituit prin stabilirea penalităţilor (sumei definitive), respectiv constrângerea debitorului să îşi execute obligaţia stabilită printr-un titlu executoriu. 47. În sprijinul acestei opinii au fost transmise atât hotărâri judecătoreşti, cu titlu de practică judiciară, cât şi puncte de vedere teoretice ale judecătorilor. 48. Referitor la ultima întrebare, într-o primă opinie, s-a considerat că debitorul nu poate fi obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cazul în care obligaţia de a face nu presupune faptul său personal. 49. S-a motivat că, din moment ce nu pot fi aplicate penalităţi în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă în cazul obligaţiilor de a face care nu presupun faptul personal al debitorului, reiese că nu pot fi incidente nici dispoziţiile art. 906 alin. (5) din acelaşi cod privind reducerea penalităţilor. 50. În sensul acestei opinii a fost identificată practică judiciară şi au fost exprimate puncte de vedere teoretice de către judecători. 51. În a doua opinie, susţinută doar prin puncte de vedere exprimate la nivel teoretic de judecători, s-a apreciat că penalităţile stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă pot fi executate în situaţia în care creditorul însuşi deţine un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului, dacă nu au fost înlăturate pe calea contestaţiei la executare prevăzute de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, întrucât legea nu face nicio distincţie. 52. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi 53. Prin opinia juridică transmisă de Institutul Naţional al Magistraturii s-a arătat, în esenţă, că reducerea penalităţilor în conformitate cu procedura reglementată de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu se poate realiza în raport cu acele criterii care au fost avute în vedere la aplicarea penalităţilor prin încheierea prevăzută de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dacă debitorul nu a executat obligaţia de a face care implică faptul său personal sau nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării. Totodată, reducerea penalităţilor, în conformitate cu procedura reglementată de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nu ar putea avea loc atunci când debitorul a executat parţial obligaţia, fiind indiferent dacă acesta dovedeşte existenţa unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării parţiale a obligaţiei. Cât priveşte cea de a treia întrebare, s-a apreciat că aceasta este inadmisibilă, întrucât nu ridică o problemă de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. 54. Prin opinia juridică transmisă de cadrele didactice ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara s-a arătat, în sinteză, cu privire la prima întrebare din sesizare, că modul în care instanţa a stabilit penalităţile de întârziere poate fi analizat în cadrul contestaţiei la executare, deoarece este calea reglementată de legiuitor pentru a fi reduse sau înlăturate penalităţile stabilite. Faptul că art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă permite reducerea sau înlăturarea penalităţilor nu contrazice principiile stabilite în alin. (2) şi (4) ale aceluiaşi articol, ci oferă instanţei de executare posibilitatea de a ajusta penalităţile în funcţie de comportamentul efectiv al debitorului. A fost exprimată şi opinia potrivit căreia criteriile avute în vedere de către instanţa de executare în procedura prevăzută de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie avute în vedere la judecarea contestaţiei la executare formulate în baza art. 906 alin. (5) din acelaşi cod, aceste criterii făcând parte din considerentele titlului executoriu împotriva căruia contestaţia este formulată, însă ele nu vor mai putea fi cenzurate sau reinterpretate de instanţa învestită să soluţioneze contestaţia la executare, aceste criterii şi consecinţele lor intrând în autoritatea de lucru judecat a încheierii prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 55. În ceea ce priveşte a doua întrebare s-a apreciat că penalităţile vor putea fi reduse dacă debitorul execută parţial obligaţia şi, în plus, dovedeşte motivele temeinice care au justificat întârzierea parţială, deoarece odată executată obligaţia nu se mai justifică plata integrală a penalităţilor. 56. Cât priveşte ultima întrebare, aceasta ridică o falsă problemă prin raportare la domeniul de aplicare a penalităţilor vizate de art. 906 din Codul de procedură civilă, deoarece aplicarea acestora se face pentru executarea unei obligaţii de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, ceea ce exclude posibilitatea ca obligaţia stabilită în sarcina debitorului să fie executată de către creditor. 57. În opinia specialiştilor Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca utilizarea contestaţiei la executare reglementate de dispoziţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă este posibilă în următoarele situaţii: - pentru a cenzura criteriile în baza cărora instanţa de executare a stabilit prin încheiere definitivă cuantumul penalităţilor pe zi de întârziere în temeiul alin. (2) al art. 906 din Codul de procedură civilă, chiar dacă obiectul contestaţiei îl constituie încheierea dată în temeiul alin. (4) al aceluiaşi articol, prin care s-a stabilit cuantumul final al acestor penalităţi, însă doar dacă debitorul a executat cel puţin parţial obligaţia de a face stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, dovedind motivele temeinice care au determinat întârzierea în executare; – pentru a reduce cuantumul penalităţilor şi în caz de executare doar parţială a obligaţiei de a face, făcându-se dovada motivelor temeinice care au stat la baza executării parţiale cu întârziere; – pentru a înlătura penalităţile stabilite prin încheierile de la alin. (2) şi (4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă, în cazul în care creditorul a fost autorizat să îndeplinească obligaţia pe cheltuiala debitorului. 58. Prin opinia de specialitate transmisă de Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă: - penalitatea nu poate fi înlăturată sau redusă dacă debitorul nu face dovada cumulativă a executării obligaţiei de a face şi a existenţei unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi reduse şi atunci când debitorul execută parţial obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării obligaţiei; – încheierea prin care creditorul a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului nu este de natură să conducă de drept la o încetare a efectelor încheierilor prin care au fost stabilite penalităţile de întârziere, pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 59. Dispoziţiile art. 906 din Codul de procedură civilă au făcut obiectul controlului de constituţionalitate în numeroase rânduri, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017; Decizia nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017; Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017; Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019; Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019; Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 5 noiembrie 2020, sau Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 2 martie 2021, decizii prin care s-a statuat în sensul constituţionalităţii reglementării criticate. 60. Prin Decizia nr. 395 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 18 octombrie 2023, Curtea Constituţională a arătat că, de altfel, în sensul celor statuate prin jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional sunt şi cele reţinute prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023. 61. Prezintă relevanţă şi considerentele expuse de Curtea Constituţională în Decizia nr. 665 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 14 februarie 2020, prin care, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au reţinut la paragrafele 25 şi 26 următoarele: "25. Prin urmare, din examinarea reglementării cuprinse în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă rezultă faptul că posibilitatea înlăturării ori reducerii penalităţii, pe calea contestaţiei la executare, pentru debitorul care execută integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi care dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, este un beneficiu acordat de legiuitor debitorului de bună-credinţă. Acest beneficiu nu constituie, însă, un drept fundamental al debitorului, ci reprezintă un mijloc de constrângere la îndemâna creditorului în faza executării silite, dreptul protejat de lege fiind titlul executoriu al creditorului, care se bucură de autoritate de lucru judecat.26. Curtea subliniază, totodată, că o executare silită satisface cerinţa de a fi în acord cu standardele Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu prevederile dreptului intern numai în măsura în care este conformă cu titlul executoriu, efectivă, integrală şi realizată cu celeritate. Integralitatea desemnează caracteristica executării silite de a fi condus la realizarea completă a întregii creanţe a creditorului şi de a-l fi repus pe acesta în situaţia în care s-ar fi aflat dacă debitorul şi-ar fi executat, în mod benevol, la scadenţă şi integral, obligaţia, fără să mai fi fost nevoie, astfel, de iniţierea procedurii executării silite de către creditor." X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 62. Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate mai multe decizii relevante ce au vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 din Codul de procedură civilă. 63. Astfel, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi“. Se cuvine subliniat că respectiva decizie a interpretat, în interesul legii, prevederile art. 906 alin. (4), în forma anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. 64. Prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?“. 65. Prin Decizia nr. 30 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 28 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv dacă dispoziţia modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică şi cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită“. 66. Prin Decizia nr. 39 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 27 iulie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se stabilească dacă creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi şi în ipoteza în care debitorul execută obligaţia în mai puţin de 3 luni de la data comunicării încheierii pronunţate în baza alin. (2) sau (3) a art. 906 din Codul de procedură civilă“. 67. Prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizările conexate formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi, în consecinţă, a stabilit că: „În măsura în care debitorul a executat obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar şi pe parcursul soluţionării cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obţine stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.“ Au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă verificarea motivelor temeinice care au condus la neexecutarea obligaţiei de a face intuitu personae ar putea fi realizată direct în cadrul litigiului purtat asupra sumei finale acordate cu titlul de penalitate în condiţiile în care obligaţia a fost îndeplinită în timpul litigiului, cu mult peste intervalul celor 3 luni pentru care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate sau aceste motive temeinice pot fi invocate şi, respectiv, analizate doar pe calea unei contestaţii la executare, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ori dispoziţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă se opun stabilirii sumei definitive cu titlu de penalitate în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care, la momentul promovării cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (stabilirea sumei definitive pentru neîndeplinirea obligaţiei de a face intuitu personae stabilite printr-un titlu executoriu), obligaţia nu era îndeplinită şi nici în intervalul celor 3 luni pentru care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate, însă ulterior, în timpul litigiului, a fost îndeplinită această obligaţie de către debitor“. 68. Prin Decizia nr. 37 din 15 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 19 iulie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi, în consecinţă, a stabilit că: „Este posibilă fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului, cu titlu de penalităţi, pentru un interval de timp mai mare de 3 luni, dar compus numai din termene de câte 3 luni.“ A fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind următoarea chestiune de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se poate stabili suma definitivă datorată cu titlu de penalităţi în ipoteza stingerii obligaţiei ulterior sesizării instanţei cu cererea de stabilire a sumei definitive şi după trecerea unui interval de cel puţin trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor?“, avându-se în vedere că a fost dezlegată prin decizia precitată la paragraful anterior. XI. Raportul asupra chestiunii de drept 69. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării 70. Se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă contestaţia la executare reglementată prin acest text normativ poate fi utilizată în următoarele situaţii: a) pentru a cenzura criteriile în baza cărora instanţa de executare a stabilit, prin încheiere definitivă, cuantumul penalităţilor pe zi de întârziere în temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligaţia de a face şi chiar dacă nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării; b) pentru a reduce cuantumul penalităţilor, în caz de executare parţială a obligaţiei de a face, făcându-se dovada motivelor temeinice care au stat la baza executării parţiale cu întârziere; c) pentru a înlătura penalităţile stabilite prin încheierile de la alin. (2) şi (4) ale aceluiaşi articol, în cazul în care creditorul a fost autorizat să îndeplinească el însuşi obligaţia stabilită prin titlul originar, pe cheltuiala debitorului. 71. Pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esenţiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, de natură să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare printr-o rezolvare de principiu, este legal condiţionată, prin textele de lege care asigură cadrul legal al deschiderii acestei proceduri, respectiv art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă. 72. În raport cu art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 73. Analiza normei juridice anterior evocate permite concluzia potrivit căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt întrunite, concomitent, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze pendinte, o judecată în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal; c) acest complet să fi fost legal învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă; d) în cursul judecăţii, să se ivească o chestiune de drept esenţială, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) această chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 74. Examinarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor în care poate fi declanşat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul prezentelor sesizări, nu toate cerinţele esenţiale enunţate se verifică. 75. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul celor două încheieri de sesizare, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Alba - Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva unor sentinţe pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Câmpeni în soluţionarea unor contestaţii la executare, formulate de aceiaşi debitori, cu referire la acelaşi titlu executoriu originar, în temeiul art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Cauzele care fac obiectul judecăţii în apel se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului, conform art. 95 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 94 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât procesul are natura juridică a unui litigiu în materia executării silite a obligaţiilor, ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, judecătoriei, ca instanţă de executare, iar în apel tribunalului. 76. În concluzie, se verifică condiţiile referitoare la existenţa unei cauze în curs de soluţionare, aflată în competenţa legală a unui complet de judecată al instanţei de trimitere (Tribunalul Alba), învestită să judece litigiul în ultimă instanţă; hotărârile pronunţate sunt definitive, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă. 77. Cu referire la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea în fond a cauzei respective, se constată că legiuitorul a instituit o dublă condiţie: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei în fond. 78. Condiţia care vizează existenţa unei chestiuni de drept având, în mod obligatoriu, anumite caracteristici şi supuse interpretării în anumite condiţii procedurale este de esenţa mecanismului de unificare a practicii judiciare, constând în pronunţarea unei hotărâri prealabile cu valoare de principiu şi obligatorie pentru instanţe. Cu toate acestea, legea de procedură nu defineşte noţiunea „chestiune de drept“, revenind astfel doctrinei şi jurisprudenţei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de a stabili conţinutul acesteia. 79. În acest sens, printr-o jurisprudenţă bine conturată în timp, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în sensul că prin această condiţie a legii este vizată o chestiune de drept veritabilă, susceptibilă de a genera interpretări diferite ale unui text de lege, fie din cauză că acest text este îndoielnic, neclar sau lacunar, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că el nu ar mai fi în vigoare. Pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau sferă de aplicare sunt discutabile (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016). 80. Totodată, relativ la această condiţie, a existenţei unei chestiuni de drept, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a precizat că problema de drept care necesită cu pregnanţă să fie lămurită trebuie să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia de interpretare realizată prin mijlocirea instanţei supreme, într-un dublu scop: acela al unei rezolvări de principiu şi acela al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020). 81. Întrucât de chestiunea de drept enunţată în cuprinsul actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept depinde rezolvarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie nu doar reală, ci şi una importantă şi să se regăsească în soluţia care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii, indiferent dacă acţiunea urmează să fie admisă sau respinsă (M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Teoria generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 603). 82. Prin urmare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării, prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual ori complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării efective a unei cauze pendinte, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, precitată; Decizia nr. 39 din 23 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 11 noiembrie 2019). 83. Aşa fiind, chestiunea de drept, în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, este absolut necesar să rezulte din interpretarea diferită sau contradictorie a unei anumite dispoziţii a legii, iar nu din aplicarea acesteia la circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii. Simpla dilemă a instanţei de judecată cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială, reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42). 84. În concluzie, se poate reţine că sintagma „chestiune de drept“ are un conţinut semantic complex, menit să identifice, în esenţă, o problemă de drept reală, autentică, esenţială şi dificilă, generată de existenţa unor texte normative îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei dedusă judecăţii. 85. Împrejurarea că ar putea fi vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării, câtă vreme, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea acestei instituţii, a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influenţa, soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii (în acest sens, a se vedea, spre exemplu: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020; Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1172 din 7 decembrie 2022). 86. Verificându-se, în contextul acestor considerente doctrinare şi jurisprudenţiale, cerinţa referitoare la învestirea instanţei supreme cu o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că ea nu a fost demonstrată, în cazul prezentelor sesizări, cu privire la niciuna dintre cele trei întrebări formulate. Asupra celei dintâi întrebări - „criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea penalităţilor de întârziere prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate şi avute în vedere la reducerea penalităţii în cadrul contestaţiei la executare formulate cu privire la oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligaţia de a face şi chiar dacă nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării“. 87. Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, într-o ipoteză dată, aceea în care, prin încheieri pronunţate succesiv în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rămase definitive şi executorii prin respingerea apelului debitorilor, s-a recunoscut în favoarea creditoarei dreptul la plata unor penalităţi definitive de întârziere, fixate pentru intervale de timp de câte 3 luni în care debitorii nu au executat obligaţia de a face stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în anul 2009. 88. În procedura de executare silită a încheierii prin care a fost fixată penalitatea definitivă, debitorii formulează contestaţie la executare, prin care solicită anularea tuturor actelor şi formelor de executare din dosarul execuţional, pentru următoarele motive: executorul judecătoresc urmăreşte punerea în executare a titlului executoriu în raport cu un terţ, unitatea administrativ-teritorială neavând calitatea de debitor; se află în imposibilitate obiectivă de executare a obligaţiei de a face stabilită prin titlul originar, în speţă, eliberarea traseului servituţii de trecere recunoscut în favoarea creditoarei, pe terenul afectat de servitute existând edificată o construcţie cu destinaţia „Căminul Cultural al Comunei B.“. Pentru ipoteza în care instanţa va aprecia că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlăturarea penalităţii de întârziere, debitorul solicită reducerea acesteia la un cuantum rezonabil, având în vedere că penalitatea este stabilită pentru o servitute de trecere care vizează doar 92 mp teren, că obstacolul sau impedimentul întâmpinat de către contestator în executarea propriei obligaţii de a face şi care nu ar fi putut fi adusă la îndeplinire prin altă persoană este unul absolut şi peste care nu se poate trece, că pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti soluţia ar fi demolarea unei construcţii de interes public. 89. În primă instanţă, contestaţia la executare este respinsă ca neîntemeiată, instanţa reţinând, în esenţă, că nu a fost făcută dovada executării obligaţiei stabilite prin titlul executoriu originar, or, în lipsa executării obligaţiei de a face, este de prisos analiza motivelor temeinice care au împiedicat executarea, fiind necesar ca cele două condiţii să fie întrunite cumulativ. Faptul că ar fi pus debitorul la dispoziţia creditoarei un alt traseu de trecere şi ar fi iniţiat un proces civil pentru schimbarea servituţii de trecere nu poate reprezenta o executare a obligaţiei de a face, stabilită printr-un titlu executoriu (o hotărâre judecătorească) cu mai mult de 10 ani în urmă. 90. Împotriva sentinţei prin care contestaţia este respinsă în primă instanţă, contestatorii au declarat apel, reiterând motivele contestaţiei la executare. Învederează că obstacolul sau impedimentul întâmpinat în executarea obligaţiei de a face este unul absolut, peste care nu se poate trece, de natură a împiedica total, fără vreo altă posibilitate, executarea obligaţiei de a face stabilite prin titlul executoriu. Mai mult, penalitatea stabilită pe zi de întârziere (1.000 lei) în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă este „nejustificat de mare“, având în vedere traseul servituţii de trecere, posibilitatea creditoarei de a ajunge la drumul public printr-un alt loc, frecvenţa utilizării respectivului traseu. 91. Instanţa de apel, din oficiu, a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, considerând că acest text normativ nu s-ar corela cu prevederile art. 906 alin. (2) şi (3), art. 904, art. 712 alin. (1), art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 1.528 din Codul civil, iar prin această lipsă de „corelare“ calea de atac nu este una efectivă şi dreptul la apărare al debitorului este unul iluzoriu. Se arată că art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea reducerii penalităţii, în cazul executării parţiale a obligaţiei de către debitor; nu prevede posibilitatea analizării cuantumului penalităţii, în cazul în care a fost greşit stabilit, cu nerespectarea limitelor prevăzute de art. 906 alin. (2), (3) din Codul de procedură civilă sau prin raportare la o obligaţie de a face al cărei obiect este neevaluabil în bani, deşi este vorba despre o obligaţie al cărei obiect este evaluabil în bani sau invers [în speţă, obligaţia de a face este evaluabilă în bani - eliberarea traseului unei servituţi prin demolarea unor construcţii, însă penalitatea a fost stabilită potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă]; nu prevede posibilitatea analizării criteriilor avute în vedere la stabilirea penalităţii aplicate debitorului în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi nici posibilitatea reducerii acesteia, potrivit principiului proporţionalităţii, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi de conduita creditorului; nu prevede posibilitatea înlăturării penalităţii, în cazul în care creditorul însuşi a fost autorizat să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina acestuia. Prin urmare, se solicită instanţei supreme să ofere o interpretare extensivă conţinutului normei în discuţie, care să permită o analiză a legalităţii penalităţii de întârziere stabilite prin încheierile definitive pronunţate pe temeiul art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă şi posibilitatea înlăturării/reducerii acesteia, în ipotezele enunţate, acoperind astfel pretinsele „lacune şi necorelări legislative“ şi oferind debitorului - titular al contestaţiei la executare - o cale de atac efectivă. 92. Exprimând un punct de vedere cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării, în raport cu circumstanţele cauzei, instanţa de trimitere apreciază că prin art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă a fost reglementată „o contestaţie la executare cu un caracter special“, în sensul că ea permite „doar“ reducerea ori înlăturarea penalităţii aplicate debitorului, iar admisibilitatea ei este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii cumulative, respectiv executarea obligaţiei de a face/a nu face şi existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării acesteia. 93. Raţionamentul juridic al instanţei de trimitere nu pune în evidenţă vreo dificultate de interpretare a textului de lege supus dezbaterii, dedusă din caracterul lacunar, neclar ori îndoielnic al acestuia, şi nici vreo contradicţie între dispoziţiile normei şi alte prevederi legale, de natură să îi confere un caracter îndoielnic, sub aspectul limitelor aplicării; nu există nicio referire la potenţialul de dificultate al chestiunii de drept în discuţie ori la caracterul controversat al acesteia. Or, pentru a fi justificată declanşarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată prin actul de sesizare să fie susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere să le expună în cuprinsul încheierii de sesizare, demonstrând astfel aptitudinea problemei de drept de a genera în viitor o jurisprudenţă neunitară. 94. Cu toate acestea, evocând, în cuprinsul prezentelor sesizări, situaţii conjuncturale, unele dintre ele ipotetice (stabilirea penalităţii cu depăşirea limitelor legii; calificarea greşită a obligaţiei ca fiind una neevaluabilă în bani; obţinerea unui nou titlu executoriu, care îndreptăţeşte creditorul să execute el însuşi obligaţia, pe cheltuiala debitorului; executarea parţială a obligaţiei), instanţa de trimitere apreciază că „se impune interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul în care să permită“ acestei contestaţii la executare verificarea legalităţii încheierilor pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cenzurarea şi reinterpretarea criteriilor avute în vedere de către instanţa de executare în procedura de stabilire a penalităţii pe zi de întârziere, prevăzută de art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă. 95. În realitate, prin cele două sesizări se constată că, aşa cum este reglementată contestaţia la executare exercitată în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ea este ineficientă, lipsind debitorul de o cale de atac efectivă. Prin urmare, ceea ce se doreşte este ca instanţa supremă, prin mecanismul hotărârii prealabile, să interpreteze art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă într-o manieră care să recunoască contestaţiei la executare un rol reformator, o funcţie procesuală de control şi de cenzură a încheierilor pronunţate în temeiul art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă. 96. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi acela al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi utilizat pentru îmbunătăţirea legislaţiei ori pentru adaptarea soluţiei legislative deja prevăzute de legiuitor într-o manieră care ar contrazice atât textul normativ în discuţie, cât şi conţinutul normei, pentru că s-ar produce o deturnare de la competenţele recunoscute instanţei supreme şi de la scopul în realizarea căruia acest mecanism procedural a fost reglementat, în esenţă, acela al unificării practicii judiciare. 97. Raţionamentul judiciar aparţine judecătorului cauzei şi acesta impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete. Interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin exclusiv instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu instanţei supreme, sesizată în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a ei unei situaţii de fapt concrete. 98. Textul normativ în dezbatere, art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, este redactat cu suficientă claritate şi precizie, el nu are un caracter lacunar sau îndoielnic, nefiind semnalată, de altfel, prin cele două sesizări ale instanţei de trimitere, existenţa unei dificultăţi reale în interpretarea acestuia. 99. Astfel, utilizând metoda primordială de interpretare a unei norme juridice, aceea gramaticală, precum şi metoda sistematică, se poate ajunge cu uşurinţă la o interpretare declarativă, literală, impusă de concluzia că între formularea literară a normei şi conţinutul său real există o concordanţă deplină. Aşa fiind, norma nu poate fi aplicată extensiv, pentru a include alte situaţii, necuprinse în ipoteza acesteia. 100. Instanţa de trimitere reţine ea însăşi că, potrivit art. 905 alin. (5) din Codul de procedură civilă, penalitatea definitivă fixată prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 905 alin. (4) din acelaşi cod va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, numai dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul originar şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Acest text de lege recunoaşte, cu suficientă claritate, posibilitatea înlăturării penalităţii în totul ori doar a reducerii acesteia, într-o măsură pe care, în concret, o va stabili instanţa de executare, sub o dublă condiţie: 1) debitorul să îşi fi executat integral obligaţia ce îi revenea; 2) debitorul să dovedească existenţa unor motive temeinice care au condus la întârzierea executării. Cele două cerinţe pretinse pentru admisibilitatea contestaţiei la executare formulate în temeiul art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă sunt obligatorii şi cumulative, astfel că, în absenţa oricăreia dintre ele, înlăturarea sau reducerea penalităţilor nu este legal posibilă. 101. Mai mult decât atât, prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă au făcut obiect al controlului de constituţionalitate, în repetate rânduri, în acest sens fiind deciziile precitate, prin care Curtea Constituţională a statuat în sensul constituţionalităţii reglementării criticate. Astfel, constatând conformitatea art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă cu Legea fundamentală, prin Decizia nr. 665 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 14 februarie 2020, Curtea reţine, în cuprinsul paragrafului 19, că „pentru a fi admisibilă contestaţia la executare, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii, şi anume: obligaţia prevăzută în titlul executoriu să fie executată integral la data formulării contestaţiei, iar debitorul trebuie să facă dovada unor motive temeinice care l-au împiedicat să acţioneze, conducând la întârzierea executării. Aprecierea caracterului temeinic al motivelor care au justificat întârzierea executării este lăsată la latitudinea instanţei de executare care urmează a se pronunţa, în acest sens, în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze.“ Totodată, la paragraful 25 se arată că „din examinarea reglementării cuprinse în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă rezultă faptul că posibilitatea înlăturării ori reducerii penalităţii, pe calea contestaţiei la executare, pentru debitorul care execută integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi care dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, este un beneficiu acordat de legiuitor debitorului de bună-credinţă. Acest beneficiu nu constituie, însă, un drept fundamental al debitorului, ci reprezintă un mijloc de constrângere la îndemâna creditorului în faza executării silite, dreptul protejat de lege fiind titlul executoriu al creditorului, care se bucură de autoritate de lucru judecat“. Curtea Constituţională subliniază, totodată, la paragraful 26 al acestei decizii că „o executare silită satisface cerinţa de a fi în acord cu standardele Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu prevederile dreptului intern numai în măsura în care este conformă cu titlul executoriu, efectivă, integrală şi realizată cu celeritate. Integralitatea desemnează caracteristica executării silite de a fi condus la realizarea completă a întregii creanţe a creditorului şi de a-l fi repus pe acesta în situaţia în care s-ar fi aflat dacă debitorul şi-ar fi executat, în mod benevol, la scadenţă şi integral, obligaţia, fără să mai fi fost nevoie, astfel, de iniţierea procedurii executării silite de către creditor“. 102. Cu referire la inexistenţa unei căi efective de atac, în procedura reglementată prin art. 906 din Codul de procedură civilă, în jurisprudenţa sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019), instanţa de contencios constituţional a statuat la paragraful 19 că „accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.“ În ceea ce priveşte art. 906 din Codul de procedură civilă, „Curtea a statuat că finalitatea soluţiei legislative criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces“ (paragraful 16 din Decizia nr. 12 din 31 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iunie 2023). 103. Relevantă apare a fi, în contextul prezentelor sesizări, şi Decizia nr. 395 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 18 octombrie 2023, paragraful 19: „(...) Curtea observă însă că autorul excepţiei vizează neconstituţionalitatea frazei «dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării», cuprinsă în alin. (5) al art. 906 din Codul de procedură civilă, din perspectiva instituirii celor două condiţii cumulative de a căror îndeplinire este condiţionată înlăturarea ori reducerea penalităţii pe calea contestaţiei la executare. Acesta apreciază că o atare reglementare elimină posibilitatea exercitării unei căi efective de atac în situaţia în care debitorul se află în imposibilitatea absolută şi obiectivă de a executa obligaţia. Or, critica având un atare obiect vizează o problemă de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare, care urmează să aprecieze în ce măsură situaţia prezentată de debitor se încadrează în ipoteza de incidenţă a normei, iar nu o problemă de neconstituţionalitate a normei, susceptibilă de a fi sancţionată de Curtea Constituţională.“ 104. În acord cu cele statuate anterior prin jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, precum şi prin deciziile de interpretare a legii, pronunţate cu forţă obligatorie, prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, instanţa supremă a reţinut că mecanismul reglementat de art. 906 din Codul de procedură civilă presupune două etape: în cursul celei dintâi, instanţa de executare stabileşte, la cererea creditorului, o penalitate pe zi de întârziere, în considerarea criteriilor indicate la alin. (2) sau (3) - în măsura în care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu a executat obligaţia de a face sau de a nu face -, iar într-o etapă subsecventă, fixează, tot la cererea creditorului, suma definitivă ce i se datorează cu titlu de penalitate, printr-o operaţiune matematică, ce presupune înmulţirea sumei stabilite în cadrul etapei precedente cu titlu de penalitate pe zi de întârziere cu numărul de zile regăsit în intervalul celor 3 luni - dacă, în termen de 3 luni de la comunicarea încheierii de aplicare a penalităţii, debitorul nu şi-a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu originar; o asemenea cerere poate fi reiterată după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat, în cuprinsul deciziei menţionate: „118. (...) faptul că dispoziţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă îngăduie reducerea sau chiar înlăturarea penalităţii definitive demonstrează că nu latura punitivă este esenţială în mecanismul penalităţilor, ci cea cominatorie, atât timp cât o asemenea măsură poate fi adoptată atunci când debitorul şi-a executat obligaţia şi, în plus, a dovedit motivele temeinice care au justificat întârzierea în executare. 119. Funcţia punitivă a penalităţilor este derivată din cea cominatorie, căreia i se ataşează; ea nu funcţionează autonom, deoarece pedepsirea debitorului nu este un scop în sine, astfel încât fixarea penalităţilor poate avea loc numai în cazul în care persistă şi rolul cominatoriu al procedurii.“ 105. Cu referire explicită la prevederile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, prin decizia precitată, la paragrafele 132-134, se arată textual: „132. (...) soluţia de respingere a cererii de fixare a penalităţilor în cazul executării obligaţiei nu este condiţionată de invocarea, de către debitor, a unui motiv temeinic care să justifice întârzierea în executare. Un astfel de motiv devine relevant numai dacă executarea obligaţiei are loc ulterior fixării penalităţilor, atunci când în discuţie este aplicarea art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. 133. Reglementarea procedurii descrise în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă în subsecvenţa celei vizând stabilirea definitivă a penalităţilor, prevăzută de art. 906 alin. (4) din cod, reflectă viziunea legiuitorului, care are în vedere o nouă procedură de executare silită - de data aceasta a unei noi obligaţii (de plată a sumei definitive), în baza unui nou titlu executoriu (încheierea pronunţată de instanţa care a fixat penalitatea definitivă) -, plasată ulterior procedurii de executare silită a titlului originar. 134. În cadrul acestei noi executări silite, debitorul poate obţine înlăturarea sau reducerea penalităţii pe calea contestaţiei la executare, dacă dovedeşte nu doar executarea obligaţiei prevăzute în titlul iniţial, ci, în plus, şi motivele temeinice care au justificat întârzierea executării.“ 106. Prin urmare, o jurisprudenţă constantă şi obligatorie pentru instanţe relevă, cu îndestulătoare claritate, că în cadrul procedurii reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanţa fixează (printr-o încheiere executorie, susceptibilă de a fi atacată cu apel) cuantumul penalităţilor care au fost aplicate debitorului prin încheierile pronunţate anterior, conform art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă. 107. Încheierea pronunţată în baza art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă are valoarea unui nou titlu executoriu, un titlu diferit de cel pus în executare iniţial, în considerarea căruia creditorul va iniţia o procedură de executare silită nouă, în scopul încasării penalităţilor fixate definitiv, pentru intervale de timp de câte 3 luni. Contestaţia la executare reglementată de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă este îndreptată, aşadar, nu împotriva titlului executoriu, ci împotriva executării silite declanşate în temeiul încheierii de fixare a penalităţilor definitive prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Ea priveşte o nouă executare silită, derivată din aceea a titlului executoriu originar, şi este recunoscută în favoarea debitorului pentru a obţine înlăturarea sau reducerea obligaţiei de plată a penalităţilor, în considerarea motivelor prevăzute de alin. (5) al art. 906 din Codul de procedură civilă, cele care pot justifica întârzierea executării, apreciate în concret, de către instanţa de executare. 108. Dacă premisa necesară şi suficientă pentru ca instanţa de executare să poată fixa penalitatea definitivă în conformitate cu art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă constă în trecerea unui termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, timp în care debitorul nu execută obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlul originar, iar executarea de către debitor a obligaţiei, în cadrul acestei proceduri, constituie o împrejurare suficientă pentru ca cererea de stabilire a penalităţii definitive să fie respinsă (supra, Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 123), premisa necesară pentru ca instanţa de executare să poată înlătura/reduce penalitatea definitivă fixată prin noul titlu executoriu, a cărui executare silită a fost încuviinţată, constă în executarea obligaţiei de a face sau de a nu face stabilită în sarcina debitorului, executare ulterioară rămânerii definitive a încheierii de fixare a penalităţilor reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 109. Într-adevăr, atât încheierea de aplicare a penalităţilor, cât şi aceea de fixare a lor sunt pronunţate la capătul unei proceduri contencioase, având autoritate de lucru judecat, astfel că înlăturarea sau redimensionarea cuantumului penalităţilor trebuie privită ca fiind una excepţională, recunoscută de legiuitor exclusiv în favoarea debitorului, în considerarea executării titlului originar, iar nu a caracterului nelegal al penalităţii, contestaţia la executare prevăzută de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă neavând o funcţie de control şi de cenzură a încheierilor pronunţate în condiţiile art. 906 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă. 110. Anterior, au fost evocate funcţiile penalităţii de întârziere, astfel cum s-a statuat în privinţa acestora prin jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, subliniat fiind rolul preponderent cominatoriu al întregii proceduri reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă, al cărei scop nu este sancţionarea debitorului, ci determinarea acestuia la a se conforma obligaţiei de a face sau de a nu face care implică pentru aducerea ei la îndeplinire contribuţia proprie a debitorului. 111. Aşa fiind, atunci când efectul de disuadare asupra debitorului s-a produs, acesta cedând şi aducându-şi la îndeplinire obligaţia, legiuitorul permite ca funcţia punitivă să poată fi anulată, prin dreptul conferit debitorului de a obţine înlăturarea/reducerea penalităţii, în cadrul procesual al unei contestaţii la executare, care vizează executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti definitive - încheierea pronunţată în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Exonerarea debitorului poate interveni numai atunci când întârzierea în executarea obligaţiei a avut cauze scuzabile, apte să o justifice în mod convingător. 112. În acest context legislativ şi jurisprudenţial, aparţine exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei la executare competenţa de a aprecia dacă, în circumstanţele concrete dovedite ale cauzei, se impune, în mod excepţional, exonerarea totală sau parţială a debitorului de la plata penalităţilor, rezultat al unui context factual particular, care să evidenţieze atât executarea de către debitor a obligaţiei care implică contribuţia sa personală, cât şi dovedirea unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării (împrejurări care pot justifica întârzierea, au aptitudinea să înlăture vinovăţia debitorului, dar care nu sunt mai presus de voinţa acestuia, nu constituie impedimente absolute pentru executarea obligaţiei, în condiţiile în care aceasta se produce, prin ipoteză, după declanşarea executării silite a încheierii de fixare a penalităţilor). 113. Totodată, elementele prezentelor sesizări nu pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între soluţionarea pe fond a cauzelor aflate pe rolul instanţei de trimitere şi chestiunea de drept dedusă interpretării prin cea dintâi întrebare, în raport cu motivele contestaţiei la executare, hotărârea primei instanţe a fondului şi motivele de apel ale contestatorilor, astfel cum au fost acestea evidenţiate anterior. Se constată că problema inadmisibilităţii procedurii de executare în condiţiile art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă (din moment ce creditorul a fost autorizat el însuşi să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia stabilită în sarcina debitorului), precum şi aceea a legalităţii încheierii pronunţate în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă (întrucât, deşi este vorba despre o obligaţie de a face al cărei obiect este evaluabil, penalităţile au fost stabilite prin raportare la o obligaţie neevaluabilă în bani) sunt chestiuni pe care părţile nu le-au invocat pe parcursul procesului şi ele nu au fost invocate şi supuse unor dezbateri contradictorii nici din oficiu de către instanţă. Prin urmare, apar a fi situaţii ipotetice, menţionate în argumentarea admisibilităţii prezentelor sesizări, fără legătură cu soluţionarea cauzelor aflate pe rol. 114. Atât timp cât prin hotărârea de primă instanţă contestaţia la executare fost respinsă, constatându-se că nu s-a făcut dovada îndeplinirii uneia dintre condiţiile legale de admisibilitate a contestaţiei, aceea referitoare la executarea obligaţiei de a face stabilită în sarcina debitorului prin titlul originar, iar această împrejurare nu a fost contestată prin motivele apelului, o apreciere a motivelor care pot justifica o executare cu întârziere este implicit exclusă, iar aplicabilitatea sau inaplicabilitatea aceloraşi criterii avute în vedere la stabilirea penalităţilor de întârziere, prin încheierile pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, rămâne fără relevanţă. 115. Faţă de cele arătate, soluţionarea apelului nu depinde de o statuare cu privire la criteriile pentru care se pot înlătura/reduce penalităţile potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul întrebării formulate prin actul de sesizare, şi nu a fost demonstrată o dificultate reală de interpretare a acestor dispoziţii legale şi de aplicare a acestora, de natură să impună o dezlegare de principiu. Or, în lipsa unei reale dificultăţi a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmăreşte, practic, determinarea modalităţii de aplicare în circumstanţele particulare ale unei speţe a textului normativ în discuţie, cu scopul de a se identifica soluţia care trebuie adoptată, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la obţinerea unei interpretări care să confere contestaţiei la executare o funcţie de control şi cenzură a încheierilor pronunţate conform alin. (1)-(4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate. 116. Nu este, aşadar, îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă privind existenţa unei chestiuni de drept reale, dificile, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea în fond a cauzei, care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu, preîntâmpinând astfel generalizarea unei practici judiciare neunitare. În privinţa celei de a doua probleme - „penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vor putea fi reduse şi atunci când debitorul execută parţial obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării“. 117. Întrebarea formulată vizează cea dintâi condiţie impusă prin art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, aceea a executării obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului şi are în vedere situaţia particulară în care o astfel de obligaţie ar fi fost executată parţial, iar debitorul dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării obligaţiei. 118. Nici cu privire la această întrebare nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate care impune existenţa unei legături de dependenţă între soluţionarea pe fond a cauzelor aflate pe rolul instanţei de apel şi răspunsul la întrebare, în condiţiile în care, prin contestaţia la executare, iar apoi prin motivele apelului, se invocă, explicit, existenţa unor motive obiective absolute care au împiedicat debitorul să execute obligaţia de a face intuitu personae, astfel cum a fost ea stabilită prin titlul originar, nicidecum o executare parţială a acestei obligaţii. Prin urmare, soluţia de respingere a contestaţiei la executare prin hotărârea primei instanţe a fondului nu a avut în vedere o astfel de împrejurare, iar soluţionarea apelului nu este nici ea condiţionată de o dezlegare dată acestei chestiuni de drept, câtă vreme circumstanţele de fapt ale cauzei au rămas neschimbate, iar ipoteza cauzelor aflate pe rol este aceea a unei neexecutări totale a obligaţiei de a face. 119. Instanţa de trimitere are în vedere tot situaţia particulară în care o obligaţie ce poate fi executată de creditor pe seama debitorului a fost calificată (în aprecierea proprie, nu şi în aprecierea contestatorilor) în mod greşit ca fiind una care necesită în mod esenţial fapta debitorului însă, atât timp cât legiuitorul, în mod evident, nu a conferit acestei contestaţii la executare o funcţie de control şi cenzură a încheierilor de stabilire şi de fixare a penalităţii prevăzute de art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă, o reformare a încheierii de fixare a penalităţii nu este legal posibilă, sub niciun motiv. Desigur, atunci când titlul cuprinde obligaţii diferite care implică deopotrivă faptul personal al debitorului, executarea numai a uneia poate da loc unei înlăturări sau reduceri a penalităţii aplicate pentru neexecutarea respectivei obligaţii, dar aici nu se pune problema unei executări parţiale a obligaţiei, ci de executarea integrală a unei obligaţii din titlul executoriu, care cuprinde şi alte obligaţii care implică faptul personal al debitorului (este adevărat că uneori exprimarea titlului executoriu poate fi mai puţin riguroasă, cuprinzând într-o formulare generală obligaţii distincte). 120. Or, atât timp cât nu sunt create premisele îndeplinirii uneia dintre obligaţiile impuse imperativ prin textul normativ în discuţie, cea care reprezintă premisa necesară a reducerii/înlăturării penalităţii - executarea întocmai a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu originar, având în vedere şi răspunsul oferit celei dintâi întrebări, cu privire la funcţiile contestaţiei la executare, condiţia de admisibilitate a sesizării nu poate fi identificată. În privinţa celei de a treia probleme - „penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă mai pot fi executate în situaţia în care creditorul însuşi deţine un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului.“ 121. În contextul acestei întrebări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că executarea silită a obligaţiilor de a face şi de a nu face se realizează diferit, după cum acestea implică sau nu pentru aducerea lor la îndeplinire contribuţia personală a debitorului. 122. Obligaţia de a face care implică pentru aducerea ei la îndeplinire faptul personal al debitorului nu poate fi executată silit decât prin recurgerea la mecanismul penalităţilor, ca instrument cominatoriu menit a disuada pe debitor să se conformeze titlului executoriu, potrivit procedurii reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă. 123. Obligaţia de a face care nu implică pentru aducerea ei la îndeplinire contribuţia proprie a debitorului poate fi executată silit cu respectarea procedurii reglementate de art. 903-905 din Codul de procedură civilă, prin autorizarea creditorului să o aducă la îndeplinire el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. 124. Aşa fiind, în timp ce obligaţiile care implică pentru aducerea lor la îndeplinire faptul personal al debitorului nu pot fi executate silit decât cu respectarea procedurii reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă, cele care nu reclamă pentru aducerea lor la îndeplinire contribuţia proprie a debitorului pot fi executate silit doar cu respectarea procedurii reglementate de art. 903-905 din Codul de procedură civilă. 125. Ipoteza adusă în discuţie prin cea de-a treia chestiune de drept ce se solicită a fi dezlegată evocă o situaţie particulară în care, privitor la aceeaşi obligaţie de a face, s-a dispus, prin încheiere, atât autorizarea creditorului de a o aduce el însuşi la îndeplinire personal sau prin intermediul altei persoane, pe cheltuiala debitorului, măsură ce nu putea fi luată decât ca urmare a considerării obligaţiei ca fiind una pentru a cărei executare nu este necesară contribuţia proprie a debitorului, cât şi, printr-o altă încheiere, obligarea debitorului la plata de penalităţi, ceea ce nu poate fi decât rezultatul calificării ei ca fiind una care implică pentru aducerea ei la îndeplinire faptul personal al debitorului. 126. Or, contestaţia la executare cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa de trimitere vizează executarea silită a unui titlu executoriu emis în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, premisa necesară obţinerii unui astfel de titlu fiind aceea a existenţei unui titlu executoriu originar care obligă debitorul la executarea unei obligaţii de a face/a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, ceea ce exclude posibilitatea ca obligaţia stabilită în sarcina debitorului să fie executată de către creditor. 127. Existenţa unei alte hotărâri judecătoreşti definitive prin care, privitor la aceeaşi obligaţie de a face, s-a dispus, prin încheiere, atât autorizarea creditorului de a o aduce el însuşi la îndeplinire personal sau prin intermediul altei persoane, pe cheltuiala debitorului, pune în evidenţă, indiscutabil, o contradicţie juridică a celor două hotărâri pronunţate, care nu îşi găseşte însă rezolvarea într-o anumită modalitate de interpretare a art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, text normativ cu o sferă de aplicare diferită, care reglementează, aşa cum s-a arătat, dreptul debitorului de a obţine înlăturarea sau reducerea penalităţilor pe calea contestaţiei la executare, atunci când execută obligaţia care nu poate fi îndeplinită decât prin contribuţia sa proprie şi dovedeşte un motiv temeinic care să justifice întârzierea în executare. 128. Nu se poate considera că încheierea prin care a fost autorizat creditorul să aducă la îndeplinire obligaţia, el însuşi sau prin alte persoane, reprezintă o retractare a încheierii de stabilire a penalităţilor sau o cauză de neexecutare a acesteia. Eventuale contradicţii interne între cele două hotărâri ar putea fi corectate numai prin mijloacele oferite de Codul de procedură civilă în acest scop, cele care permit sancţionarea unei încălcări a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. 129. În consecinţă, argumentele referitoare la necorelarea dispoziţiilor art. 905 alin. (5) din Codul de procedură civilă cu art. 1.528 din Codul civil şi cu art. 904 din Codul de procedură civilă nu pot fi acceptate, deoarece prevederile din urmă se referă la o obligaţie care nu este susceptibilă de a fi executată exclusiv prin faptul personal al debitorului, de aceea creditorul o poate executa el însuşi, în timp ce art. 906 din Codul de procedură civilă reglementează o procedură specifică pentru situaţiile în care obligaţiile de a face sau de a nu face nu pot fi îndeplinite decât personal de către debitor, iar penalităţile stabilite în acest context sunt destinate să asigure conformarea debitorului. 130. Nu poate fi acceptat nici argumentul referitor la o necorelare cu prevederile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru că nu se pune problema verificării legalităţii încheierii de stabilire a penalităţilor, nici criteriile avute în vedere de instanţa de judecată, atât timp cât reducerea sau înlăturarea penalităţilor are în vedere fapte ulterioare încheierii de stabilire a penalităţilor, care sunt determinate de conduita debitorului, conform celor anterior enunţate, în cuprinsul prezentelor considerente. 131. Prin urmare, nu suntem în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, în înţelesul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă. 132. În considerarea argumentelor expuse, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat, întrucât nu sunt întrunite condiţiile legale referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, în legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, care să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia unei interpretări prin mijlocirea instanţei supreme. 133. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Alba - Secţia I civilă, în dosarele nr. 2.450/203/2022 şi nr. 1.005/203/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă: - criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea penalităţilor de întârziere prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate şi avute în vedere la reducerea penalităţii în cadrul contestaţiei la executare formulate cu privire la oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligaţia de a face şi chiar dacă nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vor putea fi reduse şi atunci când debitorul execută parţial obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă mai pot fi executate în situaţia în care creditorul însuşi deţine un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului." Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2024. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE MARIANA CONSTANTINESCU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Repana -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
