Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 736/1/2021
┌─────────────┬────────────────────────┐
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia I │
│Mitea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I │
│Stegaru │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Curelea │civilă │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 736/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător LauraMihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 7.079/303/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimaţii-pârâţi persoane fizice au depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept. 6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 28 mai 2020, în Dosarul nr. 7.079/303/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), în sensul de a se stabili dacă, în situaţia în care titularul care beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la întocmirea documentaţiei necesare şi de obligare a comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la emiterea titlului de proprietate asupra unui teren determinat ca suprafaţă şi amplasament, a înstrăinat drepturile litigioase care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii anterior emiterii titlului de proprietate şi punerii în posesie, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 sau are dreptul la emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie asupra terenului. II. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 8. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare ART. 1 "(1) Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură. (...)(3) În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4) (...)." ART. 3 "În înţelesul prezentei legi, expresiile şi termenii de mai jos au următoarele semnificaţii: (...)6. restituirea în natură - restituirea imobilului preluat în mod abuziv; în ceea ce priveşte terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament; (...)" ART. 4 "Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărâriipilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi." 9. Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ART. 27 "(1) Punerea în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate celor îndreptăţiţi nu pot avea loc decât numai după ce s-au făcut în teren delimitările necesare pentru măsurători, stabilirea vecinătăţilor pe temeiul schiţei, amplasamentului stabilit şi întocmirea documentelor constatatoare prealabile. (...)" 10. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ART. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. (...)" 11. Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017 "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stabileşte că: În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moştenitorilor acestuia sau al terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare." III. Expunerea succintă a procesului 12. Procesul dintre părţi a debutat la data de 27 octombrie 2017, în Dosarul nr. 20.053/303/2017 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti. 13. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, cesionarii A, B, C, D, E, F şi G (cesionari) au solicitat obligarea Subcomisiei de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti, a Comisiei de fond funciar a municipiului Bucureşti (comisii de fond funciar) şi a Agenţiei Domeniilor Statului să finalizeze procedura de executare a Sentinţei civile irevocabile nr. 5.704 din 18 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 8.648/300/2007, în sensul refacerii procesului-verbal de delimitare din 6 aprilie 2011 şi a Planului de situaţie al terenului în suprafaţă de 63.128 mp situat în sectorul 6 Bucureşti, validate de comisia municipală de fond funciar prin Hotărârea nr. 1.338 din 27 octombrie 2011 (emisă în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile), în acord cu dispoziţiile Deciziei civile nr. 376 din 10 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi ale Sentinţei civile nr. 3.490 din 13 aprilie 2017 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă, precum şi obligarea comisiilor de fond funciar la validarea înscrisurilor refăcute. 14. În motivarea cererii, cesionarii au arătat că au calitatea de succesori cu titlu particular ai cedentului X care le-a transmis, în timpul vieţii, drepturile stabilite prin Sentinţa civilă nr. 5.704 din 18 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului la data de 2 februarie 2010 (prin care a fost admisă, în parte, cererea cedentului, a fost anulată, în parte, Hotărârea nr. xxx din 20 aprilie 2006 a Comisiei de fond funciar a municipiului Bucureşti, respectiv punctul 10 al acesteia, şi s-a dispus ca Subcomisia de fond funciar a sectorului 2 Bucureşti să înainteze documentaţia necesară reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 63.128 mp, pe amplasamentul situat în sectorul 6 Bucureşti, către Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti, iar această din urmă comisie să elibereze titlul de proprietate pentru terenul în suprafaţa menţionată). 15. La data de 12 ianuarie 2016, între X, în calitate de creditor al obligaţiei de întreţinere, pe de o parte, şi cesionarii C, D, E, F şi G, în calitate de debitori ai obligaţiei de întreţinere, pe de altă parte, a fost autentificat un contract de întreţinere, prin care au fost transmise drepturile litigioase rezultate din hotărârea irevocabilă, iar la data de 2 aprilie 2016 a fost autentificat un contract intitulat Tranzacţie între debitorii obligaţiei de întreţinere şi copiii decedatului, A şi B, prin efectul căruia drepturile transmise prin contractul de întreţinere au fost redistribuite între toate părţile din tranzacţie, cu consecinţa că reclamanţii A, B şi numita H au dobândit, în calitate de cesionari, cote-părţi din drepturile transmise iniţial de X în timpul vieţii sale, prin încheierea contractului de întreţinere. 16. În executarea Sentinţei civile nr. 5.704 din 18 iunie 2009, Comisia municipală de fond funciar a emis Hotărârea nr. 1.200 din 31 ianuarie 2011, prin care a dispus să se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 63.128 mp situat în sectorul 6 Bucureşti, în favoarea cedentului X, iar Subcomisia de fond funciar a sectorului 2 Bucureşti a fost obligată să înainteze întreaga documentaţie comisiei municipale, în vederea întocmirii procesului-verbal de delimitare a suprafeţei prevăzute la art. 1. Hotărârea a fost comunicată şi Agenţiei Domeniilor Statului, în a cărei administrare se afla terenul în cauză, în vederea încheierii protocolului de predarepreluare a terenului. 17. Ulterior, Comisia municipală de fond funciar a adoptat Hotărârea nr. 1.328 din 27 octombrie 2011, prin care a dispus validarea procesului-verbal de delimitare şi a planului de situaţie al terenului în suprafaţă de 63.128 mp situat în sectorul 6 Bucureşti şi, totodată, comunicarea acestei hotărâri către Agenţia Domeniilor Statului în vederea rezilierii contractului de concesiune încheiat cu privire la acest teren şi, respectiv, în vederea predării terenului Subcomisiei de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti. Hotărârea a fost comunicată, de asemenea, Subcomisiei locale de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti, în vederea punerii în posesie a cedentului, precum şi Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti, pentru emiterea titlului de proprietate în favoarea acestuia. 18. Cesionarii învederează că la finalul anului 2011 comisiile de fond funciar au stopat în mod nejustificat procedura de executare a Sentinţei civile nr. 5.704 din 18 iunie 2009, fără să fie înregistrate la acel moment litigii referitoare la amplasamentul terenului atribuit în compensare, litigii care însă au debutat în anul 2014, declanşate fiind de terţe persoane care l-au chemat în judecată pe cedentul X, alături de autorităţi publice cu atribuţii în materia fondului funciar, acestea pretinzând un drept de proprietate originar cu privire la o parte din terenul atribuit cedentului în baza Sentinţei civile nr. 5.704 din 18 iunie 2009, finalizate prin pronunţarea hotărârilor judecătoreşti indicate în petitul cererii de chemare în judecată, în acord cu care solicită finalizarea executării silite a sentinţei arătate. 19. Pârâta Agenţia Domeniilor Statului a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, faţă de dispoziţiile exprese stabilite de Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare. 20. Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, arătând că, anterior încheierii contractului de întreţinere, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, prin ale cărei dispoziţii s-a statuat cu privire la îndreptăţirea cesionarilor, în calitate de beneficiari ai drepturilor litigioase ce decurg din Sentinţa civilă nr. 5.704 din 18 iunie 2009, transmise de către cedentul X prin contractul de întreţinere şi, ulterior, prin tranzacţie, şi că aceştia nu mai pot beneficia de restituirea în natură a terenului, ci doar de măsura reparatorie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013. 21. Pârâta Subcomisia de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a susţinut că nu are calitatea de a dispune măsurile solicitate de reclamanţi, deoarece singura autoritate competentă este Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti. De asemenea a arătat că singura măsură reparatorie care se poate acorda reclamanţilor este compensarea prin puncte, potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013. 22. Pârâta Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională. 23. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte capetele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată şi excepţia prematurităţii capătului 3 al cererii de chemare în judecată. A susţinut şi că etapele parcurse cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea defunctului cedent X anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu mai sunt de actualitate, caz în care cererea defunctului, în accepţiunea acestui act normativ, se încadrează în categoria cererilor nesoluţionate, care cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 teza întâi din lege. 24. Prin cererea reconvenţională, Comisia municipală de fond funciar Bucureşti a solicitat să se constate că reclamanţii nu mai pot beneficia de restituirea în natură a suprafeţei de teren, având dreptul doar la măsura reparatorie constând în compensarea prin puncte, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013. 25. La termenul de judecată din 6 februarie 2018, instanţa a invocat excepţia lipsei de interes pentru motivul existenţei unui titlu executoriu. 26. Prin Încheierea din 20 martie 2018, instanţa a dispus introducerea în cauză, în temeiul art. 78 din Codul de procedură civilă, a numitei H. 27. Prin Sentinţa civilă nr. 3.171 din 27 aprilie 2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta Agenţia Domeniilor Statului, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Subcomisia de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti, cu privire la capetele 1 şi 2 de cerere; a respins, ca neîntemeiată, excepţia prematurităţii capătului 3 de cerere şi excepţia prematurităţii cererii, a admis excepţia lipsei de interes a cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti, a respins ca fiind rămasă fără obiect excepţia lipsei de interes a cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Subcomisia de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti, a respins ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Subcomisia de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti, a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti. 28. Prin aceeaşi sentinţă, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi a dispus disjungerea acestei cereri, fiind format, astfel, Dosarul înregistrat cu nr. 7.079/303/2018, în care s-a formulat sesizarea pendinte. 29. Prin Sentinţa civilă nr. 4.861 din 26 iunie 2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea prin care Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti a solicitat să se constate că pârâţii cesionari nu au dreptul la restituirea în natură a terenului, ci doar la măsura reparatorie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013. 30. Instanţa a reţinut, în considerarea Sentinţei civile nr. 5.704 din 18 iunie 2009 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti (prin care reclamanta Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti a fost obligată să elibereze titlul de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 63.128 mp pe amplasamentul situat în Bucureşti, sector 6, în favoarea cedentului X), că procedura instituită prin Legea nr. 18/1991 a fost finalizată în ceea ce priveşte cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de cedent, astfel că nu poate fi primită apărarea comisiei potrivit căreia respectiva cerere s-ar încadra în categoria cererilor nesoluţionate prevăzute de art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013. 31. S-a reţinut că interpretarea contrară ar permite legiuitorului să adopte acte normative care ar justifica neexecutarea unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi transformarea acesteia în mod unilateral, ceea ce nu este permis, precum şi faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, neexecutarea într-un termen rezonabil de către autorităţi, fără o justificare valabilă, a unei hotărâri definitive constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă şi a dreptului la respectarea bunurilor (Cauza Şandor împotriva României, Hotărârea din 24 martie 2005, definitivă la 24 iunie 2005, pct. 23-37, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.048 din 25 noiembrie 2005). 32. Prima instanţă a statuat că în cauză nu sunt incidente nici dezlegările date prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017 (Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016), în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013, întrucât, spre deosebire de ipoteza avută în vedere de instanţa supremă, în prezenta cauză, cesionarii, în calitate de succesori ai cedentului X, beneficiază, în considerarea Sentinţei civile nr. 5.704 din 18 iunie 2009, de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât nu îşi apără dreptul de a dobândi bunuri, ci dreptul suficient de bine determinat şi stabilit prin hotărârea judecătorească menţionată anterior, care le-a fost transmis pe cale convenţională, anume dreptul de a li se restitui prin echivalent terenul în suprafaţă de 63.128 mp pe amplasamentul menţionat. 33. Reţinând şi că singurul motiv pentru care nu a fost emis titlul de proprietate este culpa statului în neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, instanţa a constatat că nu sunt incidente speţei nici prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 invocate de reclamantă, astfel încât a respins, ca neîntemeiată, cererea. 34. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti, criticând soluţia instanţei de fond pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă la data de 11 martie 2019 cu nr. 7.079/303/2018. 35. În motivarea apelului, comisia a susţinut că este greşită interpretarea instanţei de fond potrivit căreia pronunţarea Sentinţei civile nr. 5.704 din 18 iunie 2009 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti ar semnifica finalizarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 de către cedent, ca, de altminteri, şi constatarea potrivit căreia, în considerarea acestei hotărâri, cesionarii ar fi dobândit un bun actual, în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, întrucât, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, cedentului nu i-au fost eliberate nici procesul-verbal de punere în posesie şi nici titlul de proprietate pentru terenul indicat în sentinţă. 36. Comisia a mai arătat că neexecutarea sentinţei civile menţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu îi este imputabilă, existând impedimente obiective care au împiedicat finalizarea executării (declanşarea de către terţe persoane a unor litigii în legătură cu acelaşi teren). 37. În considerarea circumstanţelor de fapt ale litigiului, comisia a susţinut că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 165/2013, precum şi dezlegările date, în interpretarea art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din acest act normativ, prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, cesionarii fiind îndreptăţiţi doar la măsura reparatorie constând în compensarea prin puncte, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013. 38. A solicitat instanţei să aibă în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014 (Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014). 39. Prin Încheierea din 11 octombrie 2019, tribunalul a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior expusă. 40. În şedinţa publică din 26 mai 2020, instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii 41. Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. 42. Astfel, tribunalul, legal învestit cu soluţionarea apelului împotriva unei sentinţe pronunţate asupra unei cereri în materia dreptului funciar, judecă pricina în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. 43. Cauza care face obiectul judecăţii în apel se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, învestit să o soluţioneze. 44. Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept o va pronunţa în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte. Sesizarea de faţă pune în discuţie o chestiune de drept de a cărei lămurire poate depinde soluţionarea fondului cauzei, deoarece soluţionarea apelului şi, implicit, a acţiunii introductive este indisolubil legată de determinarea sferei de incidenţă a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) raportat la art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013. 45. De asemenea sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept şi a celei care impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept. Chestiunea de drept semnalată este nouă, întrucât îşi are izvorul într-un act normativ de dată recentă şi nu a fost soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 46. Tribunalul a avut în vedere faptul că ipoteza din sesizarea pendinte este diferită de ipoteza reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la pronunţarea Deciziei nr. 42 din 21 noiembrie 2016. 47. Din considerentele acestei decizii rezultă că instanţa supremă s-a raportat la situaţia în care, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate, în baza cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar, au cesionat unor terţe persoane drepturile ce decurg din hotărâri ale comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. 48. Din analiza circumstanţelor specifice litigiului în soluţionarea căruia a fost formulată sesizarea soluţionată anterior reiese că prin hotărârile comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor ce au stat la baza perfectării contractelor de cesiune s-a procedat la validarea propunerii comisiei locale de fond funciar sub aspectul îndreptăţirii persoanelor care au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, în limita suprafeţei de teren agricol de până la 10 ha de familie, şi cărora li s-a aplicat cota de reducere potrivit art. 14 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), respectiv de a beneficia fie de reconstituirea în natură a dreptului, fie de acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii. 49. În baza unor contracte de cesiune, titularii drepturilor cuvenite în temeiul legilor fondului funciar au înstrăinat aceste drepturi, rezultate din hotărâri ale comisiei judeţene de fond funciar, însă până la data apariţiei Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptăţite, după caz, cedentul sau cesionarul, nu au fost puse în posesie cu vreo suprafaţă de teren şi nu li s-au eliberat titlurile de proprietate pentru terenul reconstituit pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament şi nici nu li s-au acordat despăgubiri în sistemul acestor legi speciale de reparaţie. 50. Solicitările de punere în posesie şi de eliberare a titlurilor de proprietate pe raza altor localităţi sau din rezerva Agenţiei Domeniilor Statului au fost efectuate ulterior înstrăinării drepturilor de către cesionar, fără a fi finalizate până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. 51. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, relativ la cererile care fac obiectul noului act normativ, că acestea sunt explicitate în cuprinsul art. 3 pct. 1, textul făcând referire, printre altele, şi la cererile formulate în temeiul prevederilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000, Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), şi Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), aflate în curs de soluţionare la entităţile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 52. De asemenea s-a reţinut că semnificaţia expresiei „entitate învestită de lege“ este clarificată în cuprinsul art. 3 pct. 4 lit. c) şi d) din noul act normativ, care identifică structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea figurând şi comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti, constituite în temeiul aceluiaşi act normativ. 53. S-a reţinut, totodată, că problema de drept semnalată reclamă şi examinarea modului de soluţionare a cererilor de către entităţile învestite de lege, în conformitate cu procedura reglementată de actul normativ sub imperiul căruia au fost formulate, având în vedere faptul că stabilirea dreptului de proprietate, potrivit legilor fondului funciar, se realizează după o procedură specială, care cuprinde o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie, urmată de o procedură judiciară eventuală şi subsidiară. 54. De asemenea, instanţa supremă a reţinut că actele emise pentru finalizarea procedurilor derulate în baza legilor fondului funciar au o natură complexă, conferită, pe de o parte, de caracterul administrativ al autorităţii emitente şi de procedura specială, administrativă, de emitere a actului, iar, pe de altă parte, de caracterul drepturilor care decurg din lege, derivând din dreptul de proprietate, acestea fiind apte a produce consecinţe juridice. 55. Cu privire la natura juridică a titlului de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991, Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997, a stabilit că acesta este un act administrativ, în baza căruia se creează raporturi juridice civile vizând dreptul de proprietate. 56. În acest context al analizei se poate concluziona că finalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate şi soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar se realizează la momentul emiterii titlului de proprietate, în cazul restituirii în natură a terenului preluat abuziv, sau, după caz, a deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. 57. În sesizarea pendinte se are în vedere ipoteza în care titularul care beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a comisiei locale de fond funciar la întocmirea documentaţiei necesare şi de obligare a comisiei judeţene la emiterea titlului de proprietate asupra unui teren determinat ca suprafaţă şi amplasament a înstrăinat drepturile litigioase care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii anterior emiterii titlului de proprietate şi punerii în posesie, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. 58. În atare situaţie, se pune problema dacă cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 sau are dreptul la emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie asupra terenului, conform hotărârii judecătoreşti irevocabile de reconstituire a dreptului de proprietate. 59. Tribunalul a apreciat că problema de drept pusă în discuţie prezintă gradul de dificultate necesar pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, deoarece rezolvarea de principiu a acesteia nu se poate deduce cu uşurinţă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013, art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie. 60. S-a susţinut că interpretarea normelor legale menţionate pune în discuţie două rezolvări diametral opuse ale chestiunii de drept, una rezultată din interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, care a oferit o rezolvare de principiu inclusiv situaţiei cesionarilor de drepturi izvorâte din Legea nr. 18/1991, iar cealaltă întemeiată pe protecţia dreptului de proprietate conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, protecţia dreptului la un proces echitabil, conferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi pe raţionamentul Curţii Constituţionale expus în deciziile pronunţate asupra constituţionalităţii altor prevederi cuprinse în Legea nr. 165/2013, în cazul în care titularul dreptului beneficiază de o hotărâre judecătorească de stabilire a calităţii de persoană îndreptăţită la reconstituire, a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015). V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 61. Prin notele scrise depuse la dosar, intimaţii-pârâţi persoane fizice au susţinut necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând, în esenţă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de lege, iar o dezlegare se impune având în vedere gradul de dificultate al problemei de drept, întrucât sunt posibile două interpretări diametral opuse. 62. Intimata-pârâtă Subcomisia de fond funciar a sectorului 6 Bucureşti a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, cu problema de drept pusă în discuţie de tribunal. 63. Apelanta-reclamantă Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti a susţinut că în speţă este aplicabilă Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016. 64. După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimaţii-pârâţi persoane fizice au depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au arătat că, în măsura în care sesizarea va fi considerată admisibilă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale supuse interpretării, cesionarul al cărui autor beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a comisiei locale de fond funciar la întocmirea documentaţiei necesare şi de obligare a comisiei judeţene de fond funciar la emiterea titlului de proprietate asupra unui teren, determinat ca suprafaţă şi amplasament prin dispozitivul hotărârii, are dreptul la emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie asupra terenului. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 65. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 7.079/303/2018 nu şi-a exprimat opinia asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 66. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi puncte de vedere teoretice, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale. 67. Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că în situaţia în care titularul care beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a comisiei locale de fond funciar la stabilirea dreptului de proprietate privată asupra unui teren determinat ca suprafaţă şi amplasament a înstrăinat drepturi litigioase ce i s-au stabilit anterior emiterii titlului de proprietate şi punerii în posesie, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul este persoană îndreptăţită la emiterea titlului de proprietate şi la punerea în posesie asupra terenului. 68. Dând eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat cât priveşte calitatea de persoană îndreptăţită a titularului la restituirea în natură a terenului asupra căruia poartă dreptul său, cesionarul nu poate obţine decât aceleaşi drepturi precum autorul său, cedentul, nemaiexistând posibilitatea rediscutării modalităţii de restituire a bunului, în pofida noii legi adoptate în materie, Legea nr. 165/2013. 69. Conform art. 1.566 alin. (1) şi art. 1.568 alin. (1) din Codul civil, cesionarul este continuatorul în drepturi al cedentului, care are dreptul la emiterea acestui titlu de proprietate, faţă de existenţa hotărârii judecătoreşti irevocabile de obligare a comisiei locale la întocmirea documentaţiei şi emiterea titlului de proprietate asupra unui teren determinat ca suprafaţă şi amplasament. Aşadar, cesionarul beneficiază de un drept actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. 70. S-a apreciat că, în cauză, nu este aplicabilă Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, deoarece ipotezele avute în vedere în cele două situaţii sunt diferite. 71. În opinia contrară, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013 pentru un contract de cesiune de drepturi încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi, cu argumentul că, în cauză, hotărârea definitivă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor - dobânditori cu titlu oneros ai dreptului izvorât din formularea notificării, ci doar îndreptăţirea acestora la primirea măsurilor reparatorii; dreptul acestora de a beneficia de despăgubiri neplafonate ori de un anume imobil atribuit în compensare, precis determinat, nu era definitiv consolidat în patrimoniul reclamanţilor la data intrării în vigoare a legii. 72. S-a argumentat şi că, prin hotărâre judecătorească, în sarcina comisiilor de fond funciar se instituie o obligaţie de a face, executorie, şi nu un drept de proprietate în beneficiul persoanei îndreptăţite. Printr-o astfel de hotărâre judecătorească nu se emite un titlu de proprietate în beneficiul titularului originar sau al moştenitorilor acestuia. 73. Convenţia nu oferă o protecţie noţiunii de drept de proprietate care se află în curs de reconstituire, ci doar dreptului de proprietate pentru care statul a emis un certificat (titlu de proprietate), care atestă recunoaşterea acestui drept. 74. Unele instanţe au exprimat opinia că problema de drept sesizată nu ridică dificultăţi de interpretare, cu atât mai mult cu cât instanţa supremă a mai fost învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept asemănătoare, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţând Decizia nr. 23 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 23 septembrie 2019, considerentele de la paragraful 44 din decizie fiind relevante. 75. De asemenea s-a opinat că nu se pun în discuţie două rezolvări diametral opuse ale chestiunii de drept, una rezultată din interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, şi cea întemeiată pe protecţia dreptului de proprietate conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în condiţiile în care premisa raţionamentului juridic prezentat în cuprinsul deciziei menţionate nu a vizat existenţa unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a calităţii de persoană îndreptăţită şi stabilirea modalităţii de reparare, chestiune sesizată inclusiv de către instanţa de trimitere. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 76. În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în numeroase cazuri asupra conformităţii prevederilor art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 cu imperativele cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care instituie principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia celei penale şi contravenţionale mai favorabile, art. 16, care consacră principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 44, care garantează dreptul de proprietate privată, dar şi prin raportare la prevederile art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. 77. Curtea Constituţională s-a pronunţat constant, în jurisprudenţa sa, în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, edificatoare fiind, în acest sens: Decizia nr. 200 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 19 iunie 2014; Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014; Decizia nr. 205 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014; Decizia nr. 321 din 10 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 5 august 2014; Decizia nr. 600 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 8 ianuarie 2015; Decizia nr. 110 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016 etc. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 78. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că sesizarea pendinte nu are ca scop lămurirea unei chestiuni de drept reale, pe cale de interpretare a normelor de drept invocate în cuprinsul său, ci rezolvarea punctuală a problemelor de drept ivite în cauza dedusă judecăţii în ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept respective în raport cu circumstanţele factuale particulare ale litigiului, fapt care nu este permis, întrucât ar echivala cu statuarea asupra modalităţii de soluţionare a apelului. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 79. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 80. Conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 81. Pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei, legiuitorul, în cuprinsul textului normativ enunţat, a instituit mai multe condiţii de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 82. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, anume în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, titularul sesizării, învestit cu soluţionarea apelului, care urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. 83. Condiţia privind existenţa unei chestiuni de drept, în înţelesul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în sensul că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală şi cu un grad ridicat de dificultate, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile), impune evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare, pentru a statua dacă acesta a fost folosit în scopul pentru care a fost conceput, anume transformarea jurisprudenţei interne într-una predictibilă. 84. Când întrebarea face referire la texte de lege sau la conţinutul unui act normativ în vigoare, instanţa supremă a statuat, constant, că se impune ca respectiva chestiune de drept a cărei dezlegare se cere prin sesizare să nu fie ipotetică şi să decurgă, în mod necesar, din interpretarea conţinutului normelor de drept, iar nu din aplicarea respectivelor norme de drept la circumstanţele particulare ale unei speţe date (în acest sens, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; nr. 23 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 24 mai 2021 etc.). 85. În privinţa interpretării normelor de drept prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa supremă a statuat, de asemenea, că mecanismele de unificare concepute de legiuitor pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii nu pot fi folosite în acest scop, având în vedere, pe de o parte, că exclusivitatea interpretării normelor convenţionale este atribuită Curţii Europene a Drepturilor Omului prin prevederile art. 32 din Convenţie şi, pe de altă parte, faptul că aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică internă a statelor membre decurge din prevederile art. 46 din Convenţie, prioritatea reglementării internaţionale mai favorabile privitoare la drepturile fundamentale ale omului fiind stabilită prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cazul identificării unor neconcordanţe între legile interne şi pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte (în acest sens, deciziile Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 1 din 16 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012; nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, şi nr. 29 din 9 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 14 ianuarie 2021, respectiv Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 37 din 16 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019 etc.). 86. Rezultă că instanţa supremă, în cadrul mecanismului de unificare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi chemată să dezlege ea însăşi litigiul, prin identificarea legii care ar fi aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în considerarea circumstanţelor particulare ale cauzei date, prin lege înţelegând atât normele de drept intern, cât şi normele convenţionale, astfel cum acestea din urmă sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, mai apoi, prin interpretarea legii astfel identificate şi prin aplicarea acesteia, în vederea evidenţierii modalităţii de soluţionare a cauzei, întrucât atributul aplicării legii intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată de drept comun (în acest sens, pentru exemplificare, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 31 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017; nr. 23 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 23 septembrie 2019 etc.). Verificându-se, din această perspectivă, cerinţa legată de învestirea cu o chestiune de drept reală, se constată următoarele: 87. Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 în considerarea circumstanţelor particulare ale litigiului, circumstanţe care relevă faptul că cesionarul a dobândit, ulterior intrării în vigoare a legii, drepturi litigioase pe care cedentul le obţinuse printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată anterior intrării în vigoare a acestei legi, în considerarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în accepţiunea Legii nr. 18/1991. Prin hotărârea judecătorească irevocabilă (neexecutată de entitatea învestită de lege până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013), instanţa de judecată a stabilit îndreptăţirea cedentului la măsura reparatorie constând în restituirea în natură (prin reconstituirea dreptului de proprietate) asupra unui anumit teren, determinat ca suprafaţă şi amplasament, şi deopotrivă, îndreptăţirea cedentului la eliberarea titlului de proprietate pentru respectivul teren. 88. Prin art. 4 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a rezolvat conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a acestui act normativ, statuând cu privire la cererile formulate şi depuse de persoanele îndreptăţite, în termen legal, la entităţile învestite cu soluţionarea acestora şi, respectiv, cu privire la cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv cărora le sunt aplicabile prevederile acestui act normativ. 89. Domeniul de aplicare al normei de drept prevăzute de art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013, potrivit căreia: „Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi (...)“, în corelare cu norma de drept prevăzută de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, conform căreia: „În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4)“, şi cu observarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, a fost lămurit prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016. 90. Astfel, prin decizia amintită s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, că în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moştenitorilor acestuia sau al terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013. 91. În cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere a susţinut că obiectul prezentei sesizări este diferit de cel al sesizării soluţionate prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, deosebirea constând în aceea că, în procesul pendinte, chestiunea litigioasă vizează însăşi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 raportului juridic dedus judecăţii. 92. În argumentarea îndeplinirii condiţiei relative la gradul de dificultate, instanţa de trimitere a arătat că rezolvarea problemei de drept ce face obiectul sesizării prealabile nu se poate deduce cu uşurinţă în urma analizării normelor de drept indicate în sesizare, deoarece interpretarea coroborată a acestor norme ar impune două rezolvări diametral opuse, una care ar rezulta din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, iar alta din aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie, respectiv din aplicarea raţionamentului Curţii Constituţionale expus în deciziile pronunţate asupra constituţionalităţii altor norme de drept prevăzute de Legea nr. 165/2013, prin care s-a statuat asupra situaţiei titularului dreptului la măsuri reparatorii care beneficiază de o hotărâre judecătorească de stabilire a calităţii de persoană îndreptăţită la reconstituire, a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate (fiind indicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 686 din 26 noiembrie 2014). 93. Pornind de la aceste explicaţii, în verificarea condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, în înţelesul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, este necesar a se observa obiectul cererii de chemare în judecată formulate de partea reclamantă, apărările părţii pârâte, soluţia pronunţată de prima instanţă şi raţionamentul judiciar pe care aceasta s-a sprijinit, precum şi criticile de nelegalitate care fac obiectul motivelor de apel formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de dispoziţiile art. 477 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului. 94. Examinarea succintă a circumstanţelor litigiului evidenţiază că partea reclamantă, comisia municipală de fond funciar, invocând dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013, a solicitat să se constate, în temeiul art. 35 din Codul de procedură civilă, că partea pârâtă, cesionară de drepturi litigioase, este îndreptăţită doar la măsura reparatorie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013, şi nu la măsura reparatorie constând în restituirea în natură a terenului, în considerarea faptului că aceasta a dobândit drepturile litigioase de la cedent ulterior intrării în vigoare a actului normativ şi mai înainte de punerea în posesie a cedentului, în calitate de persoană îndreptăţită, cu terenul atribuit prin hotărâre judecătorească şi de eliberarea titlului de proprietate. 95. Partea pârâtă a contestat aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013, susţinând că procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru soluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de cedent a fost finalizată în data de 2 februarie 2010, când a fost pronunţată hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a statuat asupra dreptului cedentului la restituirea în natură a unui teren situat pe un alt amplasament, identificat prin hotărâre, precum şi asupra dreptului său la eliberarea procesului-verbal de punere în posesie şi a titlului de proprietate pentru terenul indicat în hotărârea judecătorească. 96. În considerarea drepturilor dobândite de la cedent prin actele de înstrăinare încheiate cu acesta, partea pârâtă, cesionară, a susţinut că este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului atribuit cedentului în compensare, pretinzând, totodată, că atât timp cât drepturile cedentului său au fost confirmate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a cărei neexecutare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 este imputabilă părţii reclamante, este şi titulara unui bun actual aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. 97. Prima instanţă a respins cererea, reţinând că procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru soluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de cedent a fost epuizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din data de 2 februarie 2010, motiv pentru care raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 şi nici dezlegările date acestor norme de drept prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016. 98. În considerarea circumstanţelor particulare ale speţei, prima instanţă a reţinut şi că partea pârâtă, în calitate de succesoare a cedentului, are dobândit în patrimoniu un bun aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât îşi apără un drept suficient de bine determinat, care a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, şi pe care l-a obţinut pe cale convenţională, anume dreptul la restituirea în natură a terenului având suprafaţa şi amplasamentul identificate prin respectiva hotărâre judecătorească, hotărâre a cărei neexecutare de către comisia de fond funciar, într-un termen rezonabil şi fără o justificare valabilă, constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi, deopotrivă, a dreptului la respectarea bunurilor, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. 99. Prin apel, comisia municipală de fond funciar a contestat că procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 ar fi fost finalizată de cedent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, apreciind că o astfel de concluzie nu poate fi reţinută cât timp cedentului nu i-a fost emis proces-verbal de punere în posesie şi nici titlul de proprietate pentru terenul atribuit prin hotărârea judecătorească irevocabilă invocată, în apărare, de partea pârâtă. Ca atare, a solicitat încadrarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de cesionar în procedura Legii nr. 18/1991 în categoria cererilor nesoluţionate la care face referire art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 şi, în consecinţă, aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 şi a dezlegărilor date, în interpretarea şi aplicarea acestor norme de drept, prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016. 100. Comisia municipală de fond funciar a contestat prin apel, totodată, că neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile i-ar fi imputabilă, în considerarea demersurilor pe care le-a făcut pentru a se conforma acesteia (emiterea, potrivit competenţelor ce îi sunt conferite prin lege, a mai multor hotărâri, în scopul îndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin dispozitivul hotărârii) şi a impedimentelor intervenite pe parcursul derulării procedurii execuţionale (declanşarea mai multor litigii de terţe persoane care au pretins că sunt îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate pentru acelaşi teren), susţinând că în cauză s-a reţinut, greşit, incidenţa dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. 101. Circumstanţele cauzei evidenţiază identitatea dintre chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită instanţei supreme şi problemele de drept identificate, analizate şi dezlegate de prima instanţă în cadrul raţionamentului judiciar pe care aceasta şi-a sprijinit soluţia pronunţată asupra pretenţiei deduse judecăţii, probleme care sunt reiterate, în integralitate, prin apelul declarat în cauză şi care face obiectul analizei instanţei de trimitere. 102. Or, raţionamentul juridic expus de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată evidenţiază, cu claritate, faptul că inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 a fost reţinută în considerarea efectelor pe care hotărârea judecătorească irevocabilă din data de 2 februarie 2010 le-a produs asupra cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de cedent şi asupra drepturilor dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (şi care au fost transmise cesionarilor), şi nu în interpretarea normelor de drept a căror lămurire, in abstracto, se cere prin sesizare. 103. Anume, în evaluarea efectelor hotărârii judecătoreşti irevocabile şi în considerarea caracterului culpabil al neexecutării acesteia de către entitatea învestită în acest scop, prima instanţă a statuat, pe de o parte, cu privire la faptul finalizării procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 de către cedent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi, pe de altă parte, cu privire la faptul inexistenţei unei cereri nesoluţionate de entitatea deţinătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, apte să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 4 teza întâi din acest act normativ, astfel cum acestea au fost lămurite prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016. 104. Rezultă că referirea din cuprinsul sesizării prealabile la existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ca o circumstanţă particulară a litigiului, care a justificat concluzia privind existenţa unei chestiuni de drept diferite de cea care a făcut obiectul sesizării prealabile anterioare (prin care s-a solicitat instanţei supreme interpretarea aceloraşi norme de drept) şi, deopotrivă, concluzia privind necesitatea declanşării, încă o dată, a mecanismului prevăzut de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu presupune interpretarea normelor de drept invocate în sesizare, astfel cum pretinde instanţa de trimitere, ci stabilirea efectelor hotărârii judecătoreşti irevocabile din data de 2 februarie 2010 asupra cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de cedent, în raport cu etapele procedurale impuse prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991. 105. Atare evaluare, care vizează un mijloc de probă administrat în cauză, în acord cu normele dreptului intern ori convenţionale şi cu principiile degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ori din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se realizează însă de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei, în considerarea prerogativelor acordate acesteia de a examina probele, fiind subsumată conceptului de aplicare a legii, şi nu de interpretare a acesteia. 106. Aşa fiind, constatând că, prin finalitatea urmărită, sesizarea pendinte nu urmăreşte lămurirea unei chestiuni de drept reale, pe cale de interpretare a normelor de drept invocate în cuprinsul său, ci are ca scop rezolvarea punctuală a problemelor de drept ivite în cauza dedusă judecăţii în ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept respective în raport cu circumstanţele factuale particulare ale litigiului, fapt care nu este permis întrucât ar echivala cu statuarea asupra modalităţii de soluţionare a apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu a existat o justificare pertinentă pentru declanşarea mecanismului de unificare prevăzut de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. 107. Pentru considerentele arătate, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 7.079/303/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul de a se stabili dacă, în situaţia în care titularul care beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la întocmirea documentaţiei necesare şi de obligare a comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la emiterea titlului de proprietate asupra unui teren determinat ca suprafaţă şi amplasament, a înstrăinat drepturile litigioase care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii anterior emiterii titlului de proprietate şi punerii în posesie, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 sau are dreptul la emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie asupra terenului. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2021. PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE LAURA-MIHAELA IVANOVICI Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
