Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Oana Diana Lola, Liviu Laurenţiu Lola şi de Societatea Eurodrum Com - S.R.L., cu sediul în Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 4.038/117/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 185 D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că norme juridice similare se regăsesc la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. Prin urmare, se susţine că textul de lege criticat nu prezintă caracter de noutate şi că asupra acestuia Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, făcându-se trimitere la considerentele reţinute în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută pretinsa încălcare, prin prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005, a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât prejudiciile mari, produse prin comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, justifică luarea unor măsuri de restrângere temporară a dreptului de proprietate privată, deoarece măsurile de siguranţă criticate sunt dispuse tocmai pentru a garanta proprietatea şi plata despăgubirilor, în condiţiile în care este pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare. Se subliniază faptul că instituirea sechestrului asigurător are caracter provizoriu. Se conchide că, astfel, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a constatat caracterul constituţional al instituirii sechestrului asigurător, arătând că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 12 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.038/117/2018, Tribunalul Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Oana Diana Lola, Liviu Laurenţiu Lola şi de Societatea Eurodrum Com - S.R.L., cu sediul în Cluj-Napoca, într-o cauză în care în privinţa autorilor excepţiei - care au calitatea de suspecţi, sub aspectul comiterii unor infracţiuni de evaziune fiscală - au fost dispuse măsuri asigurătorii, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, autorii arată că principiul egalităţii în drepturi presupune ca destinatarii legii să beneficieze de dispoziţiile legale criticate în condiţii egale; astfel, dacă o persoană care este urmărită penal şi care are calitatea de suspect beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, a fortiori, dreptul de proprietate al acesteia ar trebui să fie ocrotit în condiţii egale cu cele prevăzute în privinţa dreptului de proprietate al persoanelor care nu sunt urmărite penal. Se susţine, în acest sens, că dreptul de proprietate privată este compus din usus, fructus şi abusus şi că, în măsura în care se instituie în mod obligatoriu măsura asigurătorie a sechestrului, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005, chiar dacă aceasta nu afectează usus şi fructus, componente ale dreptului de proprietate privată, suspectului îi este afectată dispoziţia asupra bunului (abusus) sechestrat, în contradicţie cu faptul că acesta beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la soluţionarea definitivă a cauzei. Mai mult, se susţine că reglementarea unor situaţii în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie (spre exemplu, la art. 32 din Legea nr. 656/2002; la art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale; la art. 20 din Legea nr. 78/2000) este discriminatorie, întrucât creează pentru statul român o poziţie de superioritate în raport cu persoanele în privinţa cărora sunt dispuse astfel de măsuri. Pentru aceste motive, se apreciază că luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie facultativă, şi nu obligatorie, iar limitarea exercitării dreptului de proprietate privată ar trebui să intervină doar în cazuri temeinic justificate, spre exemplu, atunci când suspectul se sustrage de la urmărirea penală sau când acesta încearcă săşi înstrăineze bunurile. Se arată, totodată, că pentru respectarea principiului egalităţii în drepturi luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie suspusă analizei judecătorului sub aspectul oportunităţii şi temeiniciei. 6. Se susţine că, în caz contrar, controlul judecătoresc devine o formalitate, deoarece judecătorul învestit cu soluţionarea contestaţiei împotriva luării măsurilor asigurătorii este obligat să confirme obligativitatea dispunerii acestora, aspect ce încalcă prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil al persoanelor în privinţa cărora se dispun astfel de măsuri. Se arată că, pentru aceleaşi motive, textul criticat încalcă dreptul la un recurs efectiv. 7. De asemenea, se susţine că soluţia legislativă criticată nu permite exercitarea reală a dreptului la apărare, care este astfel lipsit de substanţă. 8. Mai mult, se arată că, în practică, există situaţii repetate în care organul care stabileşte caracterul penal al faptei, respectiv existenţa prejudiciului, este Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin organele teritoriale, prin emiterea referatului de inspecţie şi a deciziei de impunere. Ulterior se procedează la sesizarea organelor de urmărire penală, după care presupusul făptuitor este chemat pentru a i se comunica faptul că, în urma unor analize foarte sumare, a rezultat că este posibil ca el să fi comis o infracţiune de evaziune fiscală, moment în care i se aduce la cunoştinţă calitatea de suspect, fără să se fi efectuat vreun act de urmărire penală, ci doar pe baza lecturării actelor întocmite de organele fiscale. În aceste condiţii, în ziua imediat următoare, noul suspect este chemat să fie încunoştinţat despre luarea măsurilor asigurătorii şi, de asemenea, este rugat să depună toate actele contabile în apărarea sa. Prin urmare, măsura sechestrului asigurător este dispusă fără ca organele de urmărire penală să verifice dacă a fost comisă o eventuală faptă de evaziune fiscală. 9. Se susţine că, în aceste condiţii, exerciţiul dreptului de proprietate privată, prin dispunerea, în mod obligatoriu, a măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii unor infracţiuni de evaziune fiscală, este restrâns, cu încălcarea condiţiilor prevăzute la art. 53 din Constituţie. 10. Tribunalul Cluj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, arătând că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 contravin prevederilor art. 53 din Constituţie, fiind lipsite de precizie, claritate şi previzibilitate. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 10 din 14 ianuarie 2016, nr. 320 din 17 mai 2016 şi nr. 629 din 8 octombrie 2015. Se susţine că dispoziţiile legale criticate nu îndeplinesc cerinţele constituţionale de calitate a legii, întrucât sintagma „săvârşirea unei infracţiuni“ din cuprinsul acestora presupune existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare a făptuitorului pentru comiterea respectivei infracţiuni. Astfel, se susţine că o persoană care lecturează dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 înţelege din acestea că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie la finalul procesului penal, atunci când se constată, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că inculpatul a comis o infracţiune de evaziune fiscală. Însă, în realitate, conform dispoziţiilor legale criticate, în cazul existenţei unei acuzaţii de comitere a infracţiunii de evaziune fiscală, măsurile asigurătorii sunt dispuse, în mod obligatoriu, încă din faza urmăririi penale. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care au următorul cuprins: „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“ 15. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare, ale art. 44 alin. (2) cu privire la dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate în prezenta cauză au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, Decizia nr. 96 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 18 iulie 2018, şi Decizia nr. 303 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 30 octombrie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 17. Prin Decizia nr. 303 din 9 iunie 2020, precitată, paragrafele 14-22, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, acestea se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, măsurile asigurătorii se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere) îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragraful 15). 18. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală stabilesc obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu are desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. 19. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai constatat alte cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător, de exemplu, la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor (în prezent, art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019), conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate. În fine, Curtea a constatat că norma juridică a cărei neconstituţionalitate este invocată obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată. 20. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiţie, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, precitată, paragraful 30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială. 21. Totodată, Curtea a constatat că persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. 22. Referitor la sensul sintagmei „s-a săvârşit o infracţiune“ din cuprinsul textului criticat, Curtea a reţinut că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005, în ansamblul prevederilor legale ce reglementează măsurile asigurătorii, Curtea constată că, în contextul analizat, noţiunea de „infracţiune“ este folosită de legiuitor în sens larg, prin aceasta înţelegându-se „faptă prevăzută de legea penală“. Acest din urmă sens rezultă, în mod direct, din natura şi modalitatea de reglementare a măsurilor asigurătorii, care, potrivit art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, sunt măsuri ce pot fi dispuse de organele judiciare pe parcursul procesului penal, anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Aşa fiind, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu pot avea în vedere decât constatarea de către organele judiciare a săvârşirii unei fapte dintre cele incriminate prin actul normativ anterior menţionat, anterior pronunţării unei hotărâri de condamnare. 23. Totodată, prin Decizia nr. 96 din 1 martie 2018, precitată, paragrafele 21 şi 22, Curtea a constatat, cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată, că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului de proprietate avut asupra bunurilor supuse măsurii. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa anterior invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Oana Diana Lola, Liviu Laurenţiu Lola şi de Societatea Eurodrum Com - S.R.L., cu sediul în Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 4.038/117/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
