Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristiana Raluca Scârlicea în Dosarul nr. 24.066/211/2014/a4 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 531D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât autoarea acesteia solicită modificarea textului de lege criticat, în sensul reglementării posibilităţii de a ataca cu recurs în casaţie încheierile definitive pronunţate în procedura camerei preliminare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 86/RC din 17 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 24.066/211/2014/a4, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cristiana Raluca Scârlicea în etapa verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie formulate cu privire la o încheiere prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie a dispus începerea judecăţii. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât sintagma „deciziile pronunţate de curţile de apel“ îngrădeşte dreptul de a ataca cu recurs în casaţie o încheiere definitivă pronunţată, în temeiul art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală, în soluţionarea căii de atac a contestaţiei, de un judecător de cameră preliminară de la tribunal. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casaţie nu vine în contradicţie cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este dată în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii, şi nu chestiuni de fapt. Consideră că instituţia recursului în casaţie nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să se prevaleze de garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil, să promoveze căile ordinare de atac şi să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie în materie penală. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autoarea excepţiei nu critică dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţin, ci pentru ceea ce nu conţin, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casaţie, solicitând, practic, o completare a textului. În subsidiar opinează că excepţia este neîntemeiată. Astfel, arată că legiuitorul infraconstituţional, atunci când a reglementat recursul în casaţie, a avut în vedere atât necesitatea de a îndrepta acele hotărâri definitive care sunt nelegale, cât şi imperativul de a asigura stabilitatea circuitului juridic. De aceea, s-a impus o limitare a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casaţie, precum şi a numărului de persoane care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Dispoziţiile de lege criticate sunt în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie, câtă vreme acestea nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină, adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept, nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. Potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora pot fi atacate cu recurs în casaţie numai anumite decizii judecătoreşti, sunt conforme cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte (Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013). 9. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale cu privire la alte dosare având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul că textul de lege criticat nu este de natură să încalce principiul liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, aceasta a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională. Ca urmare a deciziei mai sus menţionate, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 31 octombrie 2016. Având în vedere însă că, în cauză, a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra textului de lege criticat în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar din perspectiva unor critici diferite. 15. Astfel, prin Decizia nr. 330 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate pe motiv că nu permit exercitarea recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de tribunal în soluţionarea căii de atac a apelului. Cu prilejul menţionat, Curtea a reţinut că, în viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu mai judecă calea de atac a apelului, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate (paragraful 22). 16. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil (paragraful 24). 17. Curtea observă că, în prezenta cauză, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt criticate din perspectiva îngrădirii dreptului de a ataca cu recurs în casaţie o încheiere definitivă pronunţată, în temeiul art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală, în soluţionarea căii de atac a contestaţiei, de un judecător de cameră preliminară de la tribunal. 18. Aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, mai sus menţionată, în reglementarea anterioară - începând cu Codul de procedură penală din 1936 - recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile (paragraful 16). 19. Astfel, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, citată anterior, Curtea a observat că, spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile (paragraful 17). Referitor la persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă (paragraful 18). 20. În ceea ce priveşte obiectul recursului în casaţie - prin aceeaşi Decizie nr. 540 din 12 iulie 2016, menţionată anterior - Curtea a constatat că, acesta fiind o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărâri penale definitive. Dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală exceptează de la recursul în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel - ca instanţe de apel - prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs (paragraful 19). Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie (paragraful 20). 21. Pentru toate aceste considerente şi având în vedere faptul că în procedura de cameră preliminară nu se judecă fondul procesului penal, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală ar încălca accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, pe motiv că ar îngrădi dreptul de a ataca cu recurs în casaţie o încheiere definitivă pronunţată, în temeiul art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală, în soluţionarea căii de atac a contestaţiei, de un judecător de cameră preliminară de la tribunal. 22. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, Curtea a reţinut, în numeroase rânduri, că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, dar cu respectarea regulii consacrate de prevederile art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, citată anterior, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 417 din 15 iunie 2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data întocmirii prezentelor concluzii). Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, citată anterior). 23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristiana Raluca Scârlicea în Dosarul nr. 24.066/211/2014/a4 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
