Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ovidiu Puţura în Dosarul nr. 2.415/2/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.965D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care se solicită admiterea acesteia. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că dispoziţiile criticate preiau, în linii generale, conţinutul infracţiunii de dare de mită din Codul penal anterior, astfel că la nivelul tipicităţii infracţiunii nu sunt modificări proprii, din perspectiva conţinutului infracţiunii. Sintagmele criticate de autorul excepţiei, din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii, au fost explicitate atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină, astfel că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate aduse acestora. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 7 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.415/2/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ovidiu Puţura, într-o cauză penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că legea penală nu defineşte noţiunile de „promisiune“, „oferire“, „dare“, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiei criticate. Făcând referire la dispoziţiile art. 1.164, art. 1.165, art. 1.325 şi art. 1.327 din Codul civil, autorul excepţiei apreciază că există o noţiune legală a termenului „promisiune“, dedusă din dispoziţiile Codului civil, atât sub aspectul naşterii, dar mai ales al condiţiilor de existenţă, de validitate, al efectelor, al modalităţilor şi al stingerii ei. Astfel, noţiunea de „promisiune“ este neconstituţională în măsura în care nu se referă la terminologia legală prevăzută de legislaţia civilă. În ceea ce priveşte noţiunea de „oferire“, plecând de la invocarea unor dispoziţii din Codul civil, autorul excepţiei apreciază că se impune constatarea neconstituţionalităţii acesteia în măsura în care nu se referă la terminologia prevăzută de legislaţia civilă. În continuare face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi nr. 390 din 2 iulie 2014. 6. Totodată, sintagma „în condiţiile art. 289“ este o sintagmă generală care se referă la condiţia principală a art. 289 din Codul penal, respectiv la situaţia în care funcţionarul public pretinde, primeşte sau acceptă. Astfel, existenţa infracţiunii de dare de mită este subsecventă modului de acţiune al funcţionarului şi reprezintă reacţia mituitorului în condiţiile respective. Susţine că sintagma „în legătură cu“ trebuie interpretată ca având sensul de „în scopul“ sau „pentru ca să“. Apreciază că esenţa infracţiunii de dare de mită este obţinerea unui folos de către mituitor. Este evident că nimeni nu dă mită decât dacă urmăreşte un interes, un scop, ce se realizează prin acţiunea ce urmează să fie făcută de funcţionarul public. Gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite de legiuitor trebuie să fie unul ridicat dată fiind natura normelor penale pentru care sancţiunea nerespectării este aplicarea unei pedepse privative de libertate, adică afectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la libertate. Având în vedere cele expuse, apreciază că, în mod evident, textul de lege criticat nu este neechivoc, nefiind îndeplinite cerinţele de calitate a legilor, ceea ce contravine principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 7. De asemenea, autorul excepţiei susţine că neclaritatea textului de lege şi imprevizibilitatea acestuia afectează dreptul persoanelor de a beneficia de un proces echitabil garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de vreme ce norma criticată poate fi interpretată cu o marjă largă de apreciere, iar aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul legislativ penal. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât formularea normei penale criticate nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, actuala incriminare a infracţiunii de dare de mită îşi are deplină corespondenţă, din perspectiva modului de reglementare a elementului material al infracţiunii, în art. 255 din Codul penal din 1969, fiind vorba despre aceleaşi acţiuni prevăzute alternativ ca verbum regens. Cerinţa esenţială ca acţiunile ce constituie element material al infracţiunii să fie săvârşite „în condiţiile arătate în art. 289“ reprezintă, de asemenea, o reformulare mai concisă a celei folosite de legiuitor în Codul penal anterior („în modurile şi scopurile arătate în art. 254“), nefiind de natură a schimba concluzia că sub aspectul elementelor sale constitutive infracţiunea de dare de mită nu a suferit modificări. Desigur, modificările aduse infracţiunii de luare de mită au efecte şi în ce priveşte infracţiunea de dare de mită, la care aceasta face trimitere, însă această împrejurare nu are relevanţă din perspectiva excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Or, dincolo de faptul că până în prezent nu s-a exprimat vreo îndoială cu privire la claritatea, accesibilitatea şi previzibilitatea acestui text de lege, deşi el există şi se aplică ca atare de o lungă perioadă de timp, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că interpretarea noţiunilor puse sub semnul întrebării de către inculpat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză rezultă cu prisosinţă din jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate sub imperiul Codului penal anterior, astfel încât nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate ar fi neclare, imprecise şi imprevizibile, iar subiecţii cărora li se adresează ar fi în imposibilitate de a-şi conforma conduita normei incriminatoare din art. 290 alin. (1) din Codul penal în vigoare. În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016 (paragrafele 59-64) care îşi păstrează valabilitatea mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că textele constituţionale consacră principiul respectării obligatorii a legii, dar, pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Susţine că previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Astfel, în cazul analizat, textul de lege sancţionează promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în condiţiile arătate în art. 289 din Codul penal. Textul enumeră în mod clar şi distinct actele interzise, neputându-se susţine în mod rezonabil că destinatarul normei juridice nu cunoaşte înţelesul noţiunilor de „promisiune“, „oferire“ sau „dare“ de bani sau alte foloase. Noţiunile menţionate ca atare nu sunt de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul acestora şi a-şi putea adapta conduita exigenţelor legii; sensul dat de legiuitor este cel de drept comun, înţelegerea comună a termenilor fiind cea care oferă substanţa sintagmelor pretins neconstituţionale. De asemenea, doctrina juridică a oferit definiţii termenilor utilizaţi în text. Astfel, prin „promisiune“ se înţelege angajamentul, făgăduiala, obligaţia pe care şi-o asumă persoana faţă de un funcţionar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase dacă va acţiona sau nu va acţiona în sensul urmărit şi dorit de acea persoană; prin „oferire“ se înţelege activitatea de prezentare funcţionarului public a banilor sau folosului pe care acesta urmează să îl primească, în scopurile precizate prin textul incriminator, infracţiunea de dare de mită subzistând chiar dacă oferta nu este acceptată; sintagma „a da bani“ sau alte foloase presupune a preda efectiv, a remite funcţionarului public banii sau foloasele. Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reuşit, adică nu l-a determinat pe funcţionarul public să ia mită, întrucât infracţiunea se consumă odată cu acţiunea de predare, înmânare a avantajului material. 11. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că textul legal criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material. Elementul material al dării de mită în varianta tip poate fi realizat prin una dintre următoarele acţiuni, prevăzute alternativ de textul de incriminare şi clarificate în literatura de specialitate, precum şi printr-o îndelungată practică judiciară: promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289. Actuala incriminare a infracţiunii de dare de mită îşi are corespondenţă în art. 255 din vechiul Cod penal, în ceea ce priveşte modul de reglementare a elementului material al infracţiunii, singura modificare constând în extinderea ariei de incriminare, în sensul că, potrivit noii reglementări, poate constitui infracţiunea de dare de mită şi promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unui funcţionar public după ce acesta a realizat actul în care este concretizată prestaţia sa, ca o mulţumire, recunoştinţă pentru activitatea desfăşurată. Cu excepţia acestor modificări, celelalte dispoziţii din norma de incriminare veche continuă să rămână valabile, astfel că dezvoltările teoretice şi practica judiciară în materie rămân de actualitate. Ca atare, Avocatul Poporului apreciază că elementele infracţiunii care incriminează darea de mită nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 290 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 15. Autorul excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (1), potrivit căruia cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea şi în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea sunt invocate art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal. 17. Totodată, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 18. Plecând de la aceste statuări de principiu, Curtea observă că, în Codul penal din 1969, infracţiunea de dare de mită era reglementată de dispoziţiile art. 255, care la alin. 1 dispuneau în sensul că „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“. Totodată, Curtea reţine că în noua reglementare infracţiunea de dare de mită este reglementată de dispoziţiile art. 290, care la alin. (1) dispun în sensul că „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani“. Astfel, Curtea constată că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de dare de mită este acelaşi în cele două reglementări succesive, acesta realizându-se prin trei modalităţi alternative, „promisiunea“, „oferirea“, „darea“ de bani ori alte foloase. Această reglementare este criticată de autorul excepţiei din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate. 19. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că toate cele trei sintagme criticate au beneficiat de o interpretare constantă, atât în practica judiciară, cât şi în doctrină. Astfel, s-a statuat că prin „promisiune“ se înţelege angajamentul, făgăduiala, obligaţia pe care şi-o asumă o persoană faţă de un funcţionar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase, dacă va acţiona sau nu va acţiona în sensul urmărit şi dorit de acea persoană. Promisiunea presupune un act unilateral al mituitorului, ea neimplicând neapărat actul corelativ al acceptării de către funcţionarul public. Mijloacele prin care se face promisiunea sunt multiple. Aceasta se poate face verbal, în scris, precum şi în orice alt mod; ea trebuie însă să ajungă la cunoştinţa destinatarului (funcţionarului public sau persoanei care exercită atribuţii similare în varianta atenuată), neavând relevanţă, aşa cum s-a menţionat, dacă acesta o acceptă sau o respinge. De exemplu, în practică s-a constatat săvârşirea infracţiunii de dare de mită, în modalitatea promisiunii, în sarcina inculpatului care a promis unui agent de poliţie o sumă de bani pentru ca acesta din urmă să rezolve favorabil un dosar de cercetare penală privind rudele inculpatului (Decizia nr. 1.315 din 9 aprilie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). 20. Prin „oferire“ se înţelege activitatea de prezentare funcţionarului public a banilor sau folosului pe care acesta urmează să îl primească, în scopurile precizate prin textul incriminator, infracţiunea de dare de mită subzistând chiar dacă oferta nu este acceptată. Modurile în care oferta ajunge la funcţionarul public nu au relevanţă atât timp cât ea a ajuns la cunoştinţa acestuia. În acelaşi timp, pentru existenţa infracţiunii se cere ca oferta să fie precisă, neechivocă, să se concretizeze într-o acţiune efectivă şi reală. Nu este necesar ca oferta să fie inteligibilă pentru oricine, ci numai pentru persoana funcţionarului, care, cunoscând circumstanţele, este în situaţia de a-i putea înţelege semnificaţia. 21. În doctrină s-a precizat, de asemenea, că oferta presupune prezentarea, arătarea banilor sau a altor foloase pe care funcţionarul urmează să le primească în schimbul serviciilor sale şi aceasta o deosebeşte esenţial de promisiune, care este şi rămâne o simplă făgăduială făcută funcţionarului pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Promisiunea de bani sau alte foloase reprezintă mai puţin decât oferta, fiind absorbită de aceasta. Prin natura ei, oferta presupune promisiunea, pe care o absoarbe şi o depăşeşte, cele două activităţi suprapunânduse, fiind simultane. Ceea ce caracterizează oferta este prezentarea banilor sau foloaselor ce constituie obiectul mitei ori posibilitatea ca aceştia/acestea să fie imediat remise. Prin urmare, oferta nu este afectată de vreun termen. Spre deosebire de ofertă, promisiunea priveşte sume de bani sau foloase viitoare. 22. În ceea ce priveşte „darea“ de bani sau alte foloase, doctrina a precizat că aceasta presupune a preda efectiv, a remite funcţionarului public banii sau foloasele. Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reuşit, adică nu l-a determinat pe funcţionarul public să ia mita, întrucât infracţiunea se consumă odată cu acţiunea de predare, înmânare a avantajului material. Nu prezintă importanţă dacă banii sau foloasele au fost date din proprie iniţiativă sau cedând solicitărilor funcţionarilor publici ori dacă au fost date direct sau indirect (prin intermediar). 23. Infracţiunea de dare de mită subzistă chiar dacă nu s-a realizat actul pentru care s-au dat banii sau foloasele, infracţiunea consumându-se odată cu activitatea de predare, de înmânare a banilor sau a altor foloase, neprezentând importanţă nici dacă darea a avut loc în mod efectiv. 24. Aşa fiind, Curtea constată că sintagmele criticate de autorul excepţiei pentru lipsa de claritate şi previzibilitate nu reprezintă opţiuni legislative recente, ci acestea se regăseau şi anterior în legislaţia penală, fiind subiectul unui proces de formare a unei jurisprudenţe constante şi neechivoce. Curtea a statuat că, în condiţiile în care noţiunile utilizate în cuprinsul Codului penal se regăseau şi în norma penală anterioară, dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materie dezvoltate sub imperiul Codului penal din 1969 îşi păstrează valabilitatea şi sub noul Cod penal (a se vedea Decizia nr. 856 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 13 aprilie 2018, paragraful 18). 25. Faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de dare de mită - „promisiunea“, „oferirea“, „darea“ de bani ori alte foloase - care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 26. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia sintagma „în condiţiile art. 289“ este o sintagmă generală care este lipsită de claritate şi previzibilitate, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. În noua reglementare, „promisiunea“, „oferirea“, „darea“ de bani ori alte foloase nu mai sunt condiţionate, ca în vechea reglementare, de scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, ci se săvârşesc în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. 27. Astfel, diferenţa între cele două reglementări rezidă în faptul că, potrivit Codului penal, se incriminează şi fapta celui care oferă un folos funcţionarului public după îndeplinirea actului. În doctrină s-a precizat că, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde infracţiunea de dare de mită exista numai dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase se comitea anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcţionarul public a actului în vederea căruia mituitorul a acţionat sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, potrivit actualei reglementări, fapta trebuie săvârşită în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celui mituit. Aceasta înseamnă că activitatea mituitorului nu este condiţionată de momentul când persoana a cărei mituire se încearcă îndeplineşte atribuţiile de serviciu. Astfel, fapta constituie dare de mită atât atunci când promisiunea sau oferirea are loc anterior îndeplinirii actului de către funcţionarul public, cât şi atunci când darea bunurilor sau foloaselor are loc după îndeplinirea actului, indiferent dacă a intervenit o înţelegere anterioară comiterii actului sau nu. De asemenea, fapta constituie infracţiunea de dare de mită în cazul remiterii ulterioare îndeplinirii actului, indiferent dacă actul îndeplinit de funcţionarul public este conform sau contrar atribuţiilor de serviciu. 28. Referitor la acest aspect, Curtea reţine, că în jurisprudenţa sa, a statuat că intră în competenţa legiuitorului realizarea politicii penale a statului. În virtutea acestei competenţe derivate din art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul trebuie să se supună exigenţelor şi principiilor Legii fundamentale. Legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor anterior menţionate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, sau Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015). Or, în cauză nu se ridică aspecte de ordin constituţional, ci de cenzurarea opţiunii legislative în realizarea politicii penale a statului, ipoteză în care nu se poate angaja competenţa Curţii Constituţionale. Astfel, din critica autorului se observă că acesta solicită Curţii ca prin decizia ce o va pronunţa să se stabilească faptul că sintagma „în legătură cu“ trebuie interpretată ca având sensul de „în scopul“ sau „pentru ca să“, cu alte cuvinte să se revină la vechea modalitate de reglementare a infracţiunii de dare de mită, fără a se arăta însă în ce mod noua reglementare contravine Legii fundamentale. 29. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia sintagma „în legătură cu“ trebuie interpretată în corelaţie cu acţiunile subsecvente ale funcţionarului public mituit, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Infracţiunea de dare de mită este o infracţiune de pericol, urmarea imediată a săvârşirii sale fiind producerea unei stări de pericol în sensul creării posibilităţii unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public. Astfel, legătura de cauzalitate trebuie să existe în ceea ce priveşte activitatea infracţională şi urmarea imediată, în sensul că activitatea de promitere, oferire sau dare de bani sau alte foloase a creat o stare de pericol pentru activitatea instituţiilor publice sau a altor persoane juridice. Legătura de cauzalitate nu va fi analizată prin corelarea activităţii de promitere, oferire sau dare de bani sau alte foloase cu activitatea funcţionarului public de pretindere ori primire de bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase. 30. Astfel, pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este irelevantă modalitatea în care funcţionarul public mituit înţelege să se comporte, acceptarea sau refuzul acestuia, lipsa de fermitate a acestuia în respingerea ofertei, promisiunii. Promptitudinea şi fermitatea refuzului nu pot angaja niciun fel de efect juridic, nici măcar în privinţa ameliorării răspunderii penale referitor la infracţiunea de dare de mită. 31. Aşa cum anterior s-a menţionat, atât doctrina, cât şi practica sunt unanime în a aprecia că existenţa infracţiunii de dare de mită nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită. În practica judiciară s-a subliniat că pentru existenţa infracţiunii de dare de mită nu este necesar ca oferirea de bani sau de alte foloase necuvenite să fi fost urmată sau nu de acceptare sau de executare, fiind suficient faptul oferirii de bani ori de alte foloase. De asemenea nu este necesar ca scopul urmărit, respectiv îndeplinirea/neîndeplinirea/întârzierea îndeplinirii de către funcţionar a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau săvârşirea unui act contrar acestor îndatoriri, să fi fost realizat (Decizia nr. 181 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). 32. Aşa fiind, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare modul de reglementare a infracţiunii de dare de mită, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu sunt încălcate cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate ale legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Puţura în Dosarul nr. 2.415/2/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 290 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
