Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. c) şi ale art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gîscă Mihai Valentin în Dosarul nr. 16.629/236/2015 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.785D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile criticate, solicită menţinerea acesteia şi respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 6 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 16.629/236/2015, Judecătoria Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. c) şi ale art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Gîscă Mihai Valentin, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că în cauza sa dispoziţiile criticate au fost interpretate în sensul că pot fi audiate în calitate de martori şi organele de urmărire penală. Susţine că sintagma „organe de ordine publică şi siguranţă naţională“ nu este definită. Posibilitatea audierii, în calitate de martori, în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, a organelor de cercetare penală ale Poliţiei judiciare, care au întocmit şi procese-verbale de constatare, încalcă dreptul la un proces echitabil. 6. Judecătoria Giurgiu - Secţia penală, făcând referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 198 din 7 aprilie 2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul arată că principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti nu exclude participarea la procesul penal şi la realizarea actului de justiţie şi a altor persoane decât instanţele de judecată (organe de cercetare penală, procuror, martori, expert, interpret etc.), în scopul sprijinirii activităţii instanţei de aflare a adevărului în vederea soluţionării cauzei. Prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Astfel, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Guvernul apreciază că dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi alin. (4) raportat la art. 61 din Codul de procedură penală nu aduc atingere art. 21 din Constituţie, deoarece audierea în calitate de martori a persoanelor care au întocmit procesele-verbale menţionate de dispoziţiile art. 61 şi art. 62 din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, câtă vreme asupra acuzaţiei în materie penală aduse autorului excepţiei se va pronunţa, în mod public şi într-un termen rezonabil, o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, inculpatul beneficiind de toate drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege. Audierea acestor martori este supusă rigorilor prevăzute de art. 120 şi art. 121 din Codul de procedură penală. În final, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 198 din 7 aprilie 2016. 9. Avocatul Poporului susţine că, datorită importanţei acestei categorii de persoane în cadrul procesului penal, legiuitorul a reglementat limitat sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor, dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală completându-se reciproc. În ceea ce priveşte lipsa de previzibilitate a normei criticate, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală îndeplinesc cerinţele instituite de Constituţie în acest sens. Astfel, legiuitorul şi-a exercitat întocmai obligaţia pozitivă prin reglementarea clară şi precisă a noţiunii de martor, a persoanelor care pot avea această calitate, dar şi a condiţiilor în care o persoană poate deveni martor într-un proces penal. Posibilitatea ca organele de constatare care au întocmit procese-verbale să fie audiate în calitate de martori nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Această reglementare apare ca firească în contextul în care calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, avocat, mediator ori reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi respectiva calitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal, Avocatul Poporului apreciază că acestea nu contravin art. 126 din Constituţie, instanţa de judecată fiind cea care, apreciind probatoriul administrat în faza urmăririi penale, pronunţă hotărârea judecătorească. De altfel, critica autorului vizează modul în care s-a făcut aplicarea legii, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituţionalitate de competenţa Curţii Constituţionale. Apreciază că aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. c) şi ale art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală: „(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: [...] c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.“; – Art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală: „Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.“ 13. Autorul excepţiei susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016 şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, răspunzând unor critici similare, a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. 15. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că, potrivit art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar potrivit art. 114 alin. (4) din acelaşi cod, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ. În continuare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Curtea a observat că, potrivit alin. (5) al art. 61, procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. Totodată, art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală dispune în sensul că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. 16. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. 17. Totodată, Curtea Constituţională, plecând de la cele statuate de instanţa europeană, a reţinut că noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41). 18. Plecând de la aceste premise, Curtea Constituţională a reţinut că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Curtea a observat că, în esenţă, procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudenţa de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg, Curtea Constituţională a apreciat că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală poate constitui „mărturie în acuzare“, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de „martori“ în sensul Convenţiei. 19. Având în vedere aceste aspecte, Curtea Constituţională a constatat că posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 din Codul de procedură penală, se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia organele de cercetare penală au fost audiate ca martori, Curtea a constatat că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, în realitate, priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“. 21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 22. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia organele de ordine publică şi cele de siguranţă naţională nu sunt definite de Codul de procedură penală, ceea ce determină lipsa de claritate a acestor noţiuni, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional, în acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, a constatat că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a acestora. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 23. Având în vedere aceste aspecte, în ceea ce priveşte „organele de siguranţă naţională“, Curtea reţine că Legea nr. 51/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, reglementa, potrivit titlului său, siguranţa naţională a României. Ulterior, prin Legea nr. 255/2013, sintagma „siguranţă naţională“ a fost înlocuită cu cea de „securitate naţională“, atât în titlul, cât şi în cuprinsul Legii nr. 51/1991. Totodată, se observă că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate. 24. În ceea ce priveşte organele de ordine publică, Curtea constată că identificarea acestora se poate realiza plecând de la atribuţiile şi competenţele în materie de ordine publică ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituţii/organe. În acest sens, se poate observa, de exemplu, că, potrivit art. 1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, „Poliţia Română (...) este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind (...), respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii“, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1175 din 13 decembrie 2004, „Jandarmeria Română este instituţia specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor, care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice (...)“, potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 29 iunie 2001, „Poliţia de Frontieră Română face parte din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi este instituţia specializată a statului care exercită atribuţiile ce îi revin cu privire la (...) respectarea ordinii şi liniştii publice în zona de competenţă, în condiţiile legii“, iar, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 8 mai 2014, „Poliţia locală se înfiinţează în scopul exercitării atribuţiilor privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii: a) ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor;“. 25. Aşa fiind, Curtea constată că, din coroborarea prevederilor legale criticate cu dispoziţiile din actele normative care reglementează atribuţiile şi competenţele în materie de ordine publică şi siguranţă naţională ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituţii/organe, se poate stabili cu claritate şi previzibilitate sfera de cuprindere a sintagmelor „organele de ordine publică“ şi „organele de siguranţă naţională“, critica autorului excepţiei nefiind întemeiată. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gîscă Mihai Valentin în Dosarul nr. 16.629/236/2015 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. c) şi ale art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
