Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, excepţie ridicată de Societatea Nord Est Parteners - S.R.L. în Dosarul nr. 37.121/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.218D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei, domnul consilier juridic Tudor Pricop, având delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autoarea excepţiei a depus la dosar concluzii scrise, prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând criticile formulate în notele scrise aflate la dosar. 4. Reprezentantul Ministerului Public reţine, pentru început, că argumentele expuse în şedinţa publică vizează aspecte de fond ale litigiului de competenţa instanţei de judecată, astfel încât apreciază că, sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Totodată, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010 şi respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii ale art. 19 din Legea nr. 171/2010. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 11 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 37.121/245/2016, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate „a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice raportat la art. 4, art. 16, art. 20, art. 44 din Constituţia României“. Excepţia a fost ridicată de Societatea Nord Est Parteners - S.R.L. în soluţionarea unei plângeri contravenţionale formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei silvice. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 171/2010 reglementează trei pedepse pentru aceeaşi faptă, respectiv sancţiunea pecuniară, sancţiunea confiscării materialului lemnos şi confiscarea mijlocului de transport şi, din această perspectivă, apreciază că normele criticate sunt contrare prevederilor art. 44 din Constituţie. Totodată, susţine că norma prevede sancţiuni diferite pentru persoanele juridice în raport cu persoanele fizice, pentru aceeaşi faptă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. Şi, totodată, susţine că, în elaborarea Legii nr. 171/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016, care o modifică şi completează, nu s-au respectat dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi ale art. 50 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 7. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reţine că sancţiunea pecuniară este stabilită clar în prevederile legale şi este consecinţa conduitei ilicite a făptuitorului, iar sancţiunea trebuie dozată în aşa fel încât să îmbine caracterul punitiv cu cel preventiv şi educativ. În ceea ce priveşte sancţiunea complementară a confiscării, instanţa reţine că, potrivit art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sunt supuse confiscării bunurile destinate şi folosite la săvârşirea contravenţiilor. Or, materialul lemnos transportat fără aviz întocmit legal se încadrează în această categorie. Reţine că art. 19 din Legea nr. 171/2010 instituie obligativitatea aplicării măsurii confiscării materialului lemnos în cazul în care se constată că acesta nu corespunde din punct de vedere cantitativ şi/sau calitativ ori din punctul de vedere al speciei cu datele înscrise în avizul de însoţire. Confiscarea bunurilor constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea privată a statului a bunurilor ce au legătură cu săvârşirea contravenţiei, o astfel de măsură fiind în concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale potrivit cărora proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 105 din 11 martie 2003 şi nr. 685 din 10 octombrie 2006. Instanţa are în vedere şi faptul că aplicarea sancţiunii confiscării nu contravine nici art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, totodată, dispoziţiile criticate întrunesc cerinţele pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevăzute de Constituţie, fără a se aduce atingere principiului proporţionalităţii. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile „art. 19 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice raportat la art. 4, art. 16, art. 20, art. 44 din Constituţia României“. Prin notele scrise, autoarea excepţiei solicită sesizarea Curţii Constituţionale „pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii Legii nr. 171/2010 şi în mod special a art. 19, art. 22 şi art. 23“, iar în motivare face referire la art. 19 din Legea nr. 171/2010, „modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016“, în special cu privire la art. 19 alin. (1) lit. e) şi d) din Legea nr. 171/2010 şi art. 23 din acelaşi act normativ. Totodată, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cauza civilă având ca obiect soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei silvice nr. 0364463 din 19 octombrie 2016, prin care s-a constatat săvârşirea, la data de 28 septembrie 2016, ora 12,00, a faptei de „vânzare material lemnos fără avizul de însoţire prevăzut în normele privind circulaţia materialelor lemnoase“, prin încălcarea prevederilor „art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 171/2010“, şi prin care s-a dispus, în temeiul aceloraşi norme legale precitate, aplicarea amenzii contravenţionale în cuantum de 10.000 lei şi confiscarea valorică a materialului lemnos comercializat. Curtea constată însă că, deşi agentul constatator reţine în cuprinsul procesului-verbal de constatare ca fiind încălcate, prin săvârşirea faptei contravenţionale, dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 171/2010, din descrierea faptei [„vânzare material lemnos fără avizul de însoţire prevăzut în normele privind circulaţia materialelor lemnoase“], realizată de acesta în acelaşi act constatator, rezultă că fapta constatată este reglementată în cuprinsul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010. În aceste condiţii, având în vedere cele arătate şi ţinând cont de motivele de neconstituţionalitate formulate de autoare, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. h) şi ale art. 23 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 23 iulie 2010, în forma modificată prin art. I pct. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 20 septembrie 2016. Curtea are însă în vedere că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. În aceste condiţii, Curtea reţine că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile de lege criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece acestea reprezintă temeiul juridic al procesului-verbal de constatare a contravenţiei silvice atacat prin formularea de către autoarea excepţiei a plângerii contravenţionale în cadrul căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 19 alin. (1) lit. h): „(1) Constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei până la 10.000 lei şi confiscarea materialelor lemnoase în cauză următoarele fapte: [...] h) vânzarea şi/sau cumpărarea materialelor lemnoase fără provenienţă legală sau fără avizele de însoţire valabile ori documentele echivalente acestora, prevăzute de normele referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund;“; – Art. 23: „În cazul în care contravenientul este persoană juridică, cuantumul pentru amenda contravenţională aplicabilă se stabileşte în intervalul determinat prin majorarea de 5 ori a nivelului minim, respectiv maxim al amenzii prevăzute pentru persoane fizice pentru aceeaşi faptă, cu excepţia acelora prevăzute numai pentru persoane juridice.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 4, art. 16, art. 20 şi art. 44 din Legea fundamentală şi, totodată, face referire la prevederile art. 36 alin. (1) şi ale art. 50 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016, în raport cu susţinerile autoarei excepţiei, Curtea reţine că a pronunţat Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, sunt neconstituţionale. 14. În considerentele deciziei sus-menţionate, Curtea a reţinut că sancţiunile aplicabile pentru săvârşirea contravenţiilor silvice sunt: a) sancţiunea contravenţională principală - amenda; b) sancţiunea contravenţională complementară - reţinerea sau confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea contravenţiei silvice şi/sau retragerea autorizaţiei/atestatului/acordului, după caz. În concret, cât priveşte contravenţiile silvice referitoare la expedierea şi/sau transportul materialelor lemnoase, reglementate în art. 19 alin. (1), (2), (2^1) şi (3) din Legea nr. 171/2010, acestea se sancţionează, potrivit dispoziţiilor precitate, cu amendă şi/sau reţinerea în vederea stabilirii provenienţei şi/sau confiscarea materialelor lemnoase în cauză. Curtea a constatat, totodată, că, în mod imperativ, alin. (13) al art. 19 din Legea nr. 171/2010 stabileşte că, alături de sancţiunea principală a amenzii şi sancţiunea complementară a confiscării materialelor lemnoase, se aplică şi sancţiunea complementară a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund. 15. În continuare, Curtea a reţinut că, în materia reglementării regimului juridic al contravenţiilor, art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, stabileşte cadrul sancţionator general, alin. (2) reglementând sancţiunile contravenţionale principale (avertismentul, amenda contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii), iar alin. (3), sancţiunile contravenţionale complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii operatorului economic, retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială), în acelaşi timp reglementându-se şi posibilitatea impunerii de noi sancţiuni contravenţionale principale şi complementare prin legi speciale (alin. 4). Sancţiunile enumerate anterior sunt sancţiuni specifice dreptului contravenţional, aplicabile subiectului de drept care încalcă norma juridică de drept contravenţional printro conduită contrară acesteia. Totodată, Curtea a reţinut că sancţiunile contravenţionale, principale şi complementare, nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ, şi reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul făptuitorului. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal. În acest sens, Curtea a reţinut principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale, principiul proporţionalităţii sancţiunilor contravenţionale şi principiul unicităţii aplicării sancţiunilor contravenţionale (non bis in idem). Potrivit principiului proporţionalităţii, toate sancţiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcţie de gravitatea faptei. Curtea a observat că acest din urmă principiu îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora „Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.“, iar „Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei“. Principiul proporţionalităţii este apropiat principiului oportunităţii, acesta din urmă fiind necesar a fi respectat în aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare în vederea atingerii scopului represiv şi preventiv al sancţiunii contravenţionale. Totodată, Curtea a reţinut că aplicarea sancţiunilor contravenţionale are loc cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, referitoare la limitele sancţiunilor, respectiv proporţionalitatea sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, ţinându-se seama de împrejurările în care fapta a fost comisă, de modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi urmarea produsă, circumstanţele personale ale contravenientului, precum şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal de constatare şi sancţionare. Cu alte cuvinte, la stabilirea proporţionalităţii sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, agentul constatator care aplică sancţiunea trebuie să analizeze criteriile generale prevăzute în art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, precum şi alte criterii speciale, dacă este cazul. În caz contrar, în măsura în care regula proporţionalităţii este încălcată, instanţa va adapta sancţiunea la cerinţele prevăzute de lege. 16. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, de principiu, proporţionalitatea în aplicarea sancţiunii complementare a confiscării are în vedere natura şi gravitatea faptei. Atunci când însă se întruneşte conţinutul constitutiv al unei contravenţii, iar actul normativ impune, printr-o reglementare cu caracter imperativ, aplicarea măsurii confiscării în momentul constatării săvârşirii faptei - astfel cum prevede art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, agentul constatator, neavând la îndemână o marjă de apreciere, va trebui să aplice această măsură indiferent de circumstanţele faptei, cu toate că, şi în acest caz, rămâne incident principiul proporţionalităţii sancţiunii complementare raportat la natura şi gravitatea faptei. 17. Aşa încât, faţă de cadrul sancţionator general şi principiile aplicabile în materia reglementării regimului juridic al contravenţiilor, având în vedere reperele jurisprudenţiale reţinute în paragraful 33 al Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, Curtea a constatat că, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, sancţiunea complementară a confiscării este obligatorie, caracterul obligatoriu al măsurii confiscării este necesar a fi subsumat celui al proporţionalităţii, în mod special având în vedere faptul că sancţiunea confiscării constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală. Cu alte cuvinte, şi în această ipoteză este necesar ca agentul constatator să analizeze proporţionalitatea sancţiunii complementare pentru a evita aplicarea în mod rigid a legii, în acest sens fiind necesar să interpreteze normele incidente în funcţie de scopul urmărit de legiuitor şi, de asemenea, să analizeze gravitatea faptei înainte de a dispune confiscarea anumitor bunuri folosite de contravenient în desfăşurarea activităţii ilicite. 18. Curtea a constatat însă că domeniul silvic este reglementat prin acte normative speciale, adoptate în vederea protecţiei fondului forestier naţional, astfel că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, norma specială, respectiv dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, derogă de la norma generală, respectiv prevederile art. 5 alin. (5) şi (6) şi ale art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, norma specială fiind de strictă interpretare şi aplicare. 19. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în aplicarea sancţiunii complementare a confiscării potrivit legii speciale, dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 nu vor putea fi completate cu norme aparţinând cadrului sancţionator general în materie contravenţională, astfel încât, în consecinţă, în lipsa reglementării în cuprinsul normei speciale a unor criterii de individualizare, măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală urmează a fi aplicată de drept, în condiţiile în care confiscarea reprezintă mai mult decât o limitare a dreptului de proprietate privată, şi anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului. 20. Reamintind jurisprudenţa sa în materie, în paragrafele 36-39 ale Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, Curtea a reiterat că proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii. Pe de altă parte, Curtea a observat că, în Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, a statuat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, „Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de stabilire a caracterului contravenţional al unor fapte contrare ordinii publice, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Ca urmare, legiuitorul trebuie să se asigure că prin regulile şi sancţiunile astfel instituite nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetăţenilor, de care aceştia beneficiază potrivit principiului universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituţie“, astfel că „în situaţia restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, justificată de imperativul apărării valorilor mai sus menţionate, măsura adoptată trebuie să respecte condiţiile expres prevăzute de art. 53 alin. (2) teza a doua din Legea fundamentală, respectiv «să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii»“. 21. În completare, Curtea a făcut referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunţată în Cauza Raimondo împotriva Italiei, paragraful 30, în care instanţa de la Strasbourg a statuat că o măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, dar ea nu intră sub incidenţa celei de a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ci ţine de paragraful 2, care reglementează folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. În speţă, confiscarea efectuată a avut ca scop să prevină ca reclamantul sau asociaţia de răufăcători din care se presupunea că acesta face parte să folosească bunurile confiscate la săvârşirea altor infracţiuni. Într-o altă cauză, instanţa europeană a reţinut că reclamantul contesta o confiscare ce purta asupra unui bun care a fost folosit în scopuri ilicite, astfel că ea a decis că măsura incriminată urmărea a evita ca vehiculul reclamantului să mai poată fi utilizat la comiterea altor infracţiuni în prejudiciul colectivităţii (Hotărârea din 10 aprilie 2003, pronunţată în Cauza Yildirim împotriva Italiei). Calificarea unei măsuri luate de autorităţile naţionale ca fiind o privare de proprietate se apreciază nu numai în raport cu dispoziţiile legale interne în vigoare, ci şi în raport cu efectul real pe care acea măsură îl produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat (Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 41). Totodată, în Hotărârea din 26 februarie 2009, pronunţată în Cauza Grifhorst împotriva Franţei, instanţa europeană a abordat problema confiscării administrative din perspectiva unei contravenţii vamale. În contextul cauzei, Curtea a considerat că „sancţiunea trebuia să corespundă gravităţii încălcării constatate, şi anume neîndeplinirea obligaţiei de declarare, iar nu gravităţii eventualei încălcări neconstatate, în acest stadiu, corespunzătoare unei infracţiuni de spălare de bani sau de evaziune fiscală“. Curtea a luat apoi act de modificarea redactării reglementării în cauză, în urma avizului motivat al Comisiei. Pe baza noului text, confiscarea nu mai era automată şi nu mai putea fi pronunţată decât dacă existau indicii sau motive plauzibile pentru a crede că persoana vizată comisese alte încălcări ale Codului vamal. Curtea a constatat că noul sistem permite păstrarea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, în timp ce un cumul al confiscării şi amenzii era disproporţionat faţă de încălcarea comisă. În cauză, la nivel de principiu, Curtea a statuat că statele au dreptul să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor (domeniu în care este inclusă şi confiscarea) în conformitate cu interesul general, însă trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. În Cauza Moon împotriva Franţei (Hotărârea din 9 iulie 2009) s-a ridicat aceeaşi problemă ca şi în speţa precedentă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, întrucât cumularea confiscării şi a amenzii se ridica la 125% din suma nedeclarată, ea era, în consecinţă, disproporţionată. Cauza Gabric împotriva Croaţiei (Hotărârea din 5 februarie 2009) a privit, de asemenea, nedeclararea valutei la vamă, faptă sancţionată contravenţional. În cauză, Curtea a reţinut că, pe lângă amendă, confiscarea integrală a sumei de bani a fost disproporţionată şi a impus reclamantei o sarcină excesivă. Curtea Europeană a reţinut că măsura confiscării, deşi implică privarea de bunuri, este inclusă în noţiunea de control al utilizării proprietăţii, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În aceste condiţii, Curtea a statuat că trebuie să existe un just echilibru între cerinţele interesului public şi protecţia dreptului de proprietate al reclamantei. În Cauza Gogitidze şi alţii împotriva Georgiei (Hotărârea din 12 mai 2015), Curtea a reiterat jurisprudenţa sa potrivit căreia orice ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul de proprietate al cetăţenilor poate fi justificată doar dacă serveşte un interes public (sau general) legitim. Deoarece autorităţile naţionale îşi cunosc direct societatea şi interesele ei, ele sunt în principiu într-o poziţie mai bună decât judecătorul internaţional pentru a decide ce este „în interes public“. Aşadar, ele trebuie să facă evaluarea iniţială cu privire la problemele de interes public care justifică ingerinţe în dreptul de proprietate. Statele au o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte măsurile generale de strategie politică, economică sau socială, iar Curtea respectă alegerile de politică legislativă ale statelor, cu condiţia ca acestea să nu fie „evident lipsite de fundament rezonabil“. În concluzie, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confiscarea implică o „privare de proprietate“, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. „Iar o măsură de confiscare a unor bunuri introduse fraudulos pe teritoriul unui stat poate să apară legitimă, prin raportare la dispoziţiile art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă statul în cauză a respectat condiţia explicit impusă de text, anume menţinerea unui just echilibru între propriile sale interese şi cele ale proprietarului, cu luarea în considerare a gradului culpei acestuia şi a prudenţei de care trebuie să dea dovadă în asemenea împrejurări“ (Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunţată în Cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 54). 22. În aceste condiţii, în acord cu jurisprudenţa anterior citată, Curtea a constatat că măsura confiscării constituie o privare de proprietate, aşadar, o preluare completă şi definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său, iar nu o limitare a dreptului de proprietate. Din această perspectivă, Curtea a analizat dacă privarea de proprietate, prin aplicarea obligatorie a sancţiunii contravenţionale complementare a confiscării mijlocului de transport, în temeiul art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, în lipsa reglementării unor criterii de individualizare a măsurii, are un scop legitim, este o măsură adecvată, este necesară şi asigură un just echilibru între interesele în concurs. În aceste condiţii, Curtea a constatat că măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund este prevăzută de lege, fiind reglementată prin dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, criticate în cauză. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin instituirea sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care sa realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală alături de sancţiunea contravenţională principală a amenzii şi sancţiunea complementară a confiscării materialelor lemnoase, în ipoteza săvârşirii contravenţiilor silvice referitoare la expedierea şi/sau transportul materialelor lemnoase, legiuitorul a avut în vedere protecţia fondului forestier naţional, în condiţiile unei incidenţe tot mai crescute a numărului de contravenţii şi infracţiuni în acest domeniu, legiuitorul urmărind prin aceasta prezervarea pădurii ca bun de interes public, pentru a recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, potrivit art. 35 din Constituţie, din această perspectivă scopul urmărit de legiuitor având caracter legitim. Totodată, Curtea a constatat că sancţiunea contravenţională complementară examinată este o măsură adecvată, fiind aptă să îndeplinească exigenţele scopului legitim urmărit, şi, de asemenea, necesară în vederea realizării scopului legitim urmărit, în condiţiile în care însăşi Constituţia exclude protecţia bunurilor folosite la săvârşirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, art. 44 alin. (9) statuând că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii“. Curtea a reţinut însă că legea trebuie să reglementeze măsura confiscării în concordanţă şi cu celelalte dispoziţii ale Constituţiei. Şi, din această perspectivă, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală, prin raportare la natura şi gravitatea faptei, respectiv condiţia ca terţul proprietar al bunului confiscat să cunoască scopul folosirii bunului. Condiţia ultimă îşi are, de altfel, temei şi în respectarea principiului personalităţii sancţiunilor contravenţionale, „confiscarea specială fiind o sancţiune preventivă cu caracter strict personal căreia nu i se aplică dispoziţiile legii civile privitoare la solidaritate“ (Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 697/1980). Aşa încât, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terţul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, Curtea a reţinut că măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporţional, aplicarea confiscării în atari condiţii fiind echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Aşadar, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu asigură un just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii referitoare la protecţia fondului forestier naţional şi dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al bunului folosit în vederea săvârşirii contravenţiei, din această perspectivă fiind contrar atât dispoziţiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului (Decizia nr. 200 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 12 mai 2005), în condiţiile în care proporţionalitatea între mijloacele folosite şi scopul vizat este impusă tocmai de necesitatea asigurării justului echilibru menţionat. 24. Curtea a subliniat, totuşi, că îşi menţine jurisprudenţa citată în considerentele Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, potrivit căreia „proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii“, iar „faptul că bunurile confiscate nu aparţin contravenientului, ci unei terţe persoane, nu poate atrage ineficienţa acestei măsuri sancţionatorii, întrucât Constituţia prevede în art. 44 alin. (9) că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii», fără a distinge după calitatea de proprietar sau detentor precar a contravenientului“, însă, doar în condiţiile în care legiuitorul se asigură că prin sancţiunea contravenţională complementară astfel instituită nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetăţenilor, de care aceştia beneficiază potrivit principiului universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituţie. 25. În continuare, Curtea a reamintit că alin. (9) al art. 44 din Constituţie statuează că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii pot fi confiscate, dar „numai în condiţiile legii“. Trimiterea la „condiţiile legii“ are în vedere atât legea penală (art. 112 şi art. 112^1 din Codul penal), cât şi legislaţia contravenţională. Potrivit art. 1 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală“. Contravenţiile sunt fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancţionate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu. Aşadar, de plano, faptele contravenţionale sunt similare infracţiunilor, însă au o gravitate mai redusă şi, în consecinţă, şi sancţiunile prevăzute de legea contravenţională trebuie să fie mai reduse decât cele prevăzute de legea penală. Curtea a observat că dreptul contravenţional este apropiat dreptului penal, fiind genul său proxim, diferenţa esenţială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mai redusă a faptelor contravenţionale, cu consecinţe importante în sancţionarea faptelor. 26. Curtea a observat, astfel, că sancţiunea contravenţională complementară a confiscării este similară cu măsura de siguranţă a confiscării speciale specifică dreptului penal, reglementată de dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. a)-f) din Codul penal. Deşi natura lor juridică este diferită, aceste sancţiuni au în comun efectul produs, respectiv deposedarea persoanei care nesocoteşte prevederile legii contravenţionale, respectiv ale legii penale, de bunurile pe care aceasta le-a folosit pentru a săvârşi fapta sau care au fost dobândite ca urmare a săvârşirii faptei. Curtea a reamintit jurisprudenţa sa potrivit căreia dispoziţiile art. 112 din Codul penal reglementează măsura confiscării speciale, care reprezintă o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă, ce constă în transferul silit şi gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârşită, deţinerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni (Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015, şi Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 4 aprilie 2017, paragraful 21). Mai mult, Curtea a observat că, potrivit art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, „Sunt supuse confiscării speciale: [...] b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; [...]“. 27. În contextul acestor constatări, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. XVIII din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 29 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a decis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. b) din Codul penal din 1969 şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracţiunii de trafic de droguri, „Măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, numai în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni“. În consecinţă, Curtea a constatat că, prin decizia citată, instanţa supremă a consacrat criterii suplimentare în vederea dispunerii - în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, raportat la art. 118 lit. b) din Codul penal - confiscării speciale a mijlocului de transport întrebuinţat la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. 28. Aşa încât, în raport cu cele menţionate în paragrafele anterioare, referitor la problema garanţiilor similare dreptului penal în materie contravenţională, Curtea a constatat, în acord cu instanţa de la Strasbourg, că, deşi le este permis statelor să nu sancţioneze unele infracţiuni sau/şi să le elimine ori să dispună o sancţiune pe cale administrativă mai degrabă decât pe cale penală, autorii având comportamente considerate contrare legii nu trebuie să se găsească într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil în materie contravenţională este diferit de cel aplicabil în materie penală (Hotărârea din 30 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Grecu împotriva României). 29. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019 îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, în ceea ce priveşte reglementarea sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund. 30. Cât priveşte reglementarea, prin dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 171/2010, a sancţiunii complementare a confiscării materialelor lemnoase în ipoteza săvârşirii contravenţiei prevăzute la lit. h) a aceluiaşi articol, Curtea reţine că sunt aplicabile considerentele jurisprudenţiale, reţinute în paragrafele 36-39 ale Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, precitate, potrivit cărora proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii. Astfel, Curtea reţine că, prin săvârşirea unei contravenţii se încalcă o normă legală care reglementează un anumit domeniu de activitate. Acest fapt constituie, eo ipso, o cauză de înlăturare a prezumţiei generale de dobândire licită a averii. O interpretare contrară ar duce la concluzia eronată că proprietatea ar trebui ocrotită în orice condiţii, inclusiv când legea este încălcată (Decizia nr. 105 din 11 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 8 aprilie 2003, şi Decizia nr. 154 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 11 aprilie 2005). Or, în condiţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie, obiect al confiscării pot fi şi bunurile destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, aşa încât legiuitorul poate acorda autorităţilor executive competenţa de a confisca bunurile menţionate mai sus atunci când constată şi sancţionează o contravenţie. Desigur, controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse este garantat, astfel încât împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, care cuprinde şi măsura complementară a confiscării, poate fi formulată o plângere în faţa instanţei de judecată (Decizia nr. 1.190 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 12 noiembrie 2010). 31. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin art. I pct. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016, potrivit cărora „În cazul în care contravenientul este persoană juridică, cuantumul pentru amenda contravenţională aplicabilă se stabileşte în intervalul determinat prin majorarea de 5 ori a nivelului minim, respectiv maxim al amenzii prevăzute pentru persoane fizice pentru aceeaşi faptă, cu excepţia acelora prevăzute numai pentru persoane juridice“, autoarea susţine că norma instituie un tratament discriminator între persoanele juridice în raport cu persoanele fizice, cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 32. Curtea constată însă că, în cauză, prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei silvice nr. 0364463 din 19 octombrie 2016 - prin care s-a constatat săvârşirea faptei contravenţionale de către autoarea excepţiei, persoană juridică - s-a dispus aplicarea amenzii contravenţionale în cuantum de 10.000 lei, aşadar nivelul maxim al amenzii prevăzute în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 171/2010 pentru persoanele fizice, iar nu amenda majorată de 5 ori a nivelului minim/maxim al amenzii prevăzute pentru persoanele fizice, astfel cum prevede art. 23 din acelaşi act normativ. În aceste condiţii, întrucât art. 23 din Legea nr. 171/2010 nu constituie temei al aplicării sancţiunii contravenţionale a amenzii, Curtea constată că normele criticate nu sunt aplicabile în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 33. Or, cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia „legătura cu soluţionarea cauzei“, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea deciziile nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, şi nr. 295 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 7 august 2018). 34. Totodată, şi din perspectiva celei de-a doua condiţii, referitoare la relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate formulate de autoare în susţinerea prezentei excepţii relevă doar o situaţie ipotetică în care s-ar putea constata că norma procesual penală este lovită de un viciu de neconstituţionalitate. Aşa încât, Curtea constată că, în speţă, este incidentă o a doua cauză de inadmisibilitate, şi anume lipsa condiţiei interesului în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate. Cu alte cuvinte, eventuala admitere a prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu ar produce niciun efect în cauză, de vreme ce prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei silvice s-a dispus aplicarea, în ceea ce o priveşte pe autoare, a nivelului maxim al amenzii contravenţionale prevăzute pentru persoanele fizice, iar nu amenda majorată de 5 ori a nivelului minim/maxim al amenzii prevăzute pentru persoanele fizice, astfel cum dispune art. 23 din Legea nr. 171/2010. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, excepţie ridicată de Societatea Nord Est Parteners - S.R.L. în Dosarul nr. 37.121/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
