Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 349 din Codul penal, excepţie ridicată de Constantin Isăilă în Dosarul nr. 14.636/245/2017 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.124D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 69 din 28 februarie 2017. Se subliniază că măsurile legale privind securitatea şi sănătatea în muncă trebuie definite ca fiind un ansamblu de activităţi instituţionalizate care trebuie să fie respectate de către angajator şi de către angajat şi că, practic, legea transpune un principiu foarte important, respectiv responsabilitatea angajatorului de a asigura securitatea şi sănătatea angajaţilor în toate aspectele legale de muncă, precum şi responsabilitatea beneficiarilor muncii acestora. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 14.636/245/2017, Judecătoria Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 349 din Codul penal, excepţie ridicată de Constantin Isăilă într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul comiterii infracţiunii de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prevăzută la art. 349 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, lăsând loc unor aprecieri subiective şi, în consecinţă, discreţionare ale destinatarilor normei, în condiţiile în care organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii, respectiv de stabilire a caracterului defectuos al îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standarde legale obiective, stabilite prin prescripţia normativă. În acest sens, se face trimitere la considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 şi ale Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016. Or, în cuprinsul textului criticat, legiuitorul a folosit sintagma „măsuri legale“ fără a indica actele normative sau categoriile de acte normative care prevăd aceste măsuri, aspect care deschide calea arbitrarului în apreciere, arbitrar care nu poate constitui temei legal pentru trimiterea în judecată şi pentru condamnarea unor persoane. Se susţine că, pentru ca o faptă de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă să poată constitui infracţiune, este obligatoriu ca respectiva conduită să fie prevăzută în acte de reglementare primară. Se mai susţine că, potrivit actualei redactări a normei de incriminare criticate, se poate ajunge cu uşurinţă la situaţia în care orice derapaj de la orice normă de securitate în muncă, indiferent că aceasta este prevăzută de un act de reglementare primară sau de un regulament de ordine interioară prevăzut de angajator, să fie calificat drept infracţiune, fără să se ţină cont de reprezentarea pe care făptuitorul a avut-o asupra acestei fapte, de gravitatea normelor încălcate sau de posibilitatea făptuitorului de a prevedea consecinţele faptelor sale. Se arată că o normă de incriminare trebuie să prevadă fapte de o anumită gravitate, care să impună sancţionarea lor conform legii penale. Însă textul criticat nu permite făptuitorului să aprecieze gravitatea faptei pe care o săvârşeşte, întrucât nu prevede categoriile de norme care trebuie să fie încălcate pentru ca faptele comise să intre în sfera de reglementare a normei de incriminare analizate. 6. Judecătoria Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată şi că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care sintagma „măsuri legale“ din cuprinsul art. 349 din Codul penal este interpretată în sensul că ar îngloba şi norme de rang inferior legii organice sau ordonanţei de urgenţă. Se arată că normele de complinire a dispoziţiilor legale de incriminare pot să aparţină doar legislaţiei primare şi, de asemenea, că organele judiciare trebuie să respecte şi să aplice principiul minimei intervenţii. Se face trimitere, în acest sens, la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. Totodată, este invocat principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, arătându-se că, potrivit acestuia, norma de incriminare nu poate fi interpretată extensiv, în defavoarea acuzatului. Este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul legalităţii incriminării şi se arată că o normă de incriminare trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă şi să îndeplinească exigenţele stabilite prin jurisprudenţa anterior referită. Sunt invocate, totodată, dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Codul penal raportate la cele ale art. 73 alin. (3) lit. h) şi ale art. 115 din Constituţie, susţinându-se că prin „măsuri legale“ nu se poate înţelege decât măsuri prevăzute prin legi sau prin ordonanţe de urgenţă. Se arată că există o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 69 din 28 februarie 2017, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 349 din Codul penal, însă critica formulată în cauza de faţă este una diferită, vizând imposibilitatea completării textului criticat cu norme de rang inferior legii organice sau ordonanţei de urgenţă. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 349 din Codul penal, care au următorul cuprins: "(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă." 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii şi ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că argumente de neconstituţionalitate similare au fost formulate cu privire la dispoziţiile art. 350 din Codul penal, ce reglementează infracţiunea de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, excepţia de neconstituţionalitate astfel invocată fiind respinsă, ca neîntemeiată, de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 304 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 26 noiembrie 2020. 13. Prin Decizia nr. 304 din 9 iunie 2020, precitată, paragraful 12, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 350 din Codul penal (s. n. - ca şi cele ale art. 349 din Codul penal, referitoare la infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă) fac parte din capitolul IV - Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege al titlului VII - Infracţiuni contra siguranţei publice al părţii speciale a Codului penal. Prin urmare, infracţiunea de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă are ca obiect juridic generic protecţia relaţiilor sociale referitoare la siguranţa publică, iar ca obiect juridic special protecţia relaţiilor sociale din domeniul asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă. 14. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 349 din Codul penal, Curtea constată că acestea reglementează infracţiunea corelativă celei de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, respectiv infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă. Astfel, prin infracţiunea reglementată la art. 349 din Codul penal sunt incriminate faptele simetrice celor prevăzute la art. 350 din Codul penal, săvârşite în aceleaşi condiţii şi care produc aceleaşi efecte reglementate la art. 350 anterior menţionat, respectiv faptele de neluare a vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoanele care aveau îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. Aşadar, trimiterea la măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă constituie un element comun al laturii obiective a celor două infracţiuni analizate. 15. Pentru aceste motive, Curtea reţine că toate argumentele reţinute în cuprinsul Deciziei nr. 304 din 9 iunie 2020, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa dispoziţiilor art. 349 din Codul penal. 16. Astfel, prin Decizia nr. 304 din 9 iunie 2020, paragrafele 13 şi 15-23, Curtea a reţinut că prevederile art. 350 din Codul penal se completează cu legislaţia primară privind sănătatea şi securitatea în muncă, respectiv cu Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată ulterior, act normativ ce reprezintă legea-cadru în materia analizată. Conform art. 3 şi 4 din cuprinsul său, Legea nr. 319/2006 se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private, angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor. De la dispoziţiile acesteia fac excepţie cazurile în care particularităţile inerente ale anumitor activităţi specifice din serviciile publice, cum sunt forţele armate sau poliţia, vin în contradicţie cu prevederile acestei legi, precum şi cazurile de dezastre, inundaţii şi cele pentru realizarea măsurilor de protecţie civilă, situaţii în care securitatea şi sănătatea lucrătorilor trebuie asigurate ţinându-se seama de principiile stabilite în cuprinsul său. Legea nr. 319/2006 cuprinde atât dispoziţii generale, cât şi norme privind domeniul său de aplicare, obligaţiile angajatorilor, supravegherea sănătăţii, comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor, grupurile sensibile la riscuri, contravenţiile, autorităţile competente şi instituţiile cu atribuţii în domeniu, precum şi dispoziţii finale. 17. Curtea a constatat că, în prezent, singura normă penală ce incriminează faptele de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă este art. 350 din Codul penal, care însă se completează cu prevederile Legii nr. 319/2006 mai sus analizate. 18. Referitor la infracţiunea prevăzută la art. 350 alin. (1) din Codul penal, aceasta reglementează situaţia în care nicio persoană nu respectă măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, dacă în acest mod se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. Dacă prin art. 349 din Codul penal a fost incriminată fapta de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea această îndatorire [text ce reprezintă vechea reglementare, de la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006], prin art. 350 din Codul penal este sancţionată orice persoană care nu respectă măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă [normă de incriminare ce reprezintă vechea reglementare, de la art. 38 alin. (1) din Legea nr. 319/2006]. Prin această incriminare sunt extinse măsurile preventive pentru garantarea unui climat de siguranţă, obligatoriu, atât pentru lucrători şi alţi participanţi la procesul de muncă, cât şi pentru orice alte persoane prezente la locul de muncă. O formă distinctă de sancţionare este cea prevăzută la art. 350 alin. (2) din Codul penal în privinţa persoanelor care repun în funcţiune instalaţiile, maşinile şi utilajele anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor. 19. Prin urmare, infracţiunea analizată presupune existenţa prealabilă a unor măsuri a căror respectare previne crearea pericolului iminent de producere a accidentului sau de îmbolnăvire profesională, nerespectarea acestora putând determina urmări prejudiciabile. Aceste măsuri şi obligaţii cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă sunt, în prezent, cele reglementate prin Legea nr. 319/2006. Astfel, actul normativ analizat prevede obligaţiile angajatorilor (capitolul III, art. 6-21), obligaţiile lucrătorilor (capitolul IV, art. 22 şi 23), supravegherea sănătăţii (capitolul V, art. 24 şi 25), comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor (capitolul VI, art. 26-34) şi grupurile sensibile la riscuri (capitolul VII, art. 35 şi 36). 20. Curtea a reţinut că obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale privind securitatea şi sănătatea în muncă, în sensul că orice persoană care participă la procesul de muncă trebuie să fie protejată prin respectarea normelor stabilite prin legea specială, care au fost puse în practică de către angajator sau de către o persoană abilitată în acest sens. Încălcarea normelor legale determină sancţionarea persoanei vinovate pentru crearea pericolului iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, chiar dacă nu se ajunge la un rezultat prejudiciabil. Fiind o infracţiune de pericol, aceasta nu are obiect material. Subiectul activ al infracţiunii este orice persoană care nu respectă obligaţiile şi măsurile stabilite de lege pentru prevenirea producerii accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale, fără ca aceasta să aibă o anumită calitate ori calificare în procesul muncii. Nici în cazul variantei infracţionale prevăzute la alin. (2) al art. 350 din Codul penal subiectul activ nu este unul calificat. Subiectul pasiv principal este statul, iar, în varianta normativă prevăzută la art. 350 alin. (1) din Codul penal, subiect pasiv secundar este orice persoană care, din cauza conduitei subiectului activ, este supusă pericolului iminent de producere a accidentului de muncă sau pericolului de îmbolnăvire profesională, fără a se ajunge la vătămarea fizică a acesteia. Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Elementul material al laturii obiective constă în fapta de nerespectare a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, în modalităţile prevăzute la art. 350 alin. (1) din Codul penal, precum şi în fapta de repornire a utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor, în varianta normativă prevăzută la art. 350 alin. (2) din Codul penal. Legea specială, respectiv Legea nr. 319/2006, reglementează la art. 5 semnificaţia legală a noţiunilor de „lucrător“, „angajator“, „alţi participanţi la procesul de muncă“, „reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor“, „prevenire“, „eveniment“, „accident de muncă“, „boală profesională“, „echipament de muncă“, „echipament individual de protecţie“, „loc de muncă“, „pericol grav şi iminent de accidentare“, „stagiu de practică“, „securitate şi sănătate în muncă“, „incident periculos“, „servicii externe“, „accident uşor“ şi „boală legată de profesiune“. Mai mult, sintagma „accidente de muncă“ este detaliată la art. 30 din Legea nr. 319/2006, potrivit căruia, în sensul prevederilor art. 5 lit. g) din aceeaşi lege, este, de asemenea, accident de muncă accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului [art. 30 lit. a) din Legea nr. 319/2006], şi accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară sau în afara graniţelor ţării, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini [art. 30 lit. b) din Legea nr. 319/2006]. Totodată, sintagma „boală profesională“ beneficiază de o reglementare suplimentară la art. 33 din Legea nr. 319/2006, conform căruia, în sensul prevederilor art. 5 lit. h) din Legea nr. 319/2006, afecţiunile suferite de elevi şi studenţi în timpul efectuării instruirii practice sunt, de asemenea, boli profesionale. În completarea art. 33 anterior menţionat, art. 34 din Legea nr. 319/2006 prevede, la alin. (1), că declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din cadrul autorităţilor de sănătate publică teritoriale şi a municipiului Bucureşti, iar, la alin. (2), că cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale, în vederea confirmării sau infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se fac de către specialiştii autorităţilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din inspectoratele teritoriale de muncă. 21. Aşa fiind, Curtea a reţinut că elementul material al laturii obiective poate fi determinat, în fiecare caz concret, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, prin raportare la definiţiile legale astfel reglementate. 22. Urmarea imediată constă în crearea unui pericol pentru relaţiile sociale din domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă. Legătura de cauzalitate între faptele arătate în ipoteza normei de incriminare şi crearea stării de pericol există chiar dacă nu se produce niciun accident. Din punctul de vedere al laturii subiective, infracţiunea poate fi săvârşită cu intenţie sau din culpă. Consumarea infracţiunii are loc în momentul nerespectării uneia sau a mai multor obligaţii privind asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă, iar epuizarea acesteia are loc în momentul săvârşirii ultimului act de nerespectare a măsurilor legale, în varianta infracţională prevăzută la alin. (1) al art. 350 din Codul penal, şi, respectiv, în momentul ultimului act de repornire a utilajelor, în varianta normativă prevăzută la alin. (2) al aceluiaşi articol. 23. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că, spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, infracţiunea de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă este reglementată într-o manieră clară, precisă şi previzibilă, elementul material al laturii sale obiective putând fi determinat, în fiecare caz, prin raportare la definiţiile reglementate la art. 5 din Legea nr. 319/2006, iar restul conţinutului său constitutiv prin interpretarea sistematică a prevederilor art. 350 din Codul penal, în contextul dispoziţiilor Legii nr. 319/2006, în ansamblul său. Aşa fiind, sfera de aplicare a infracţiunii reglementate prin textul criticat poate fi cu uşurinţă distinsă de cea a contravenţiilor din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prevăzute la art. 39 şi 40 din Legea nr. 319/2006. 24. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 350 din Codul penal respectă cerinţele de calitate a legii, ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), fiind, totodată, în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie privind principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. În acest sens, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 319/2006 disting, în mod explicit, între infracţiuni şi contravenţii, capitolul IX al acestei legi, intitulat „Contravenţii“, reglementând clar şi distinct, la art. 39-44, faptele care constituie contravenţii. Prin urmare, contravenţiile în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă sunt bine individualizate, neexistând posibilitatea confundării lor cu infracţiunile ce vizează relaţiile sociale din acelaşi domeniu. 25. De altfel, Curtea a constatat, făcând trimitere la Decizia nr. 69 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 18 iulie 2017, paragrafele 27-29, că ar fi imposibilă enumerarea în textele de lege criticate a tuturor măsurilor de securitate şi sănătate în muncă. Tocmai de aceea legiuitorul a optat pentru o reglementare ce presupune un anumit grad de abstractizare şi de generalitate. Reglementările cuprinse în Legea nr. 319/2006, lege-cadru, sunt detaliate, în funcţie de domeniul în care se aplică, prin hotărâri ale Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, se emit pentru organizarea executării legilor. Curtea a constatat, totodată, că faptul că legiuitorul nu a enumerat în textul incriminator toate măsurile de sănătate şi securitate în muncă, din toate domeniile în care acestea se aplică, nu aduce atingere principiului constituţional invocat, deoarece orice normă juridică trebuie să aibă un anumit grad de abstractizare, precum şi faptul că revine instanţei, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, rolul de a identifica în cuprinsul Legii nr. 319/2006 aceste măsuri şi de a le corobora cu acelea din legislaţia specială ori subsecventă. În acest sens, cu referire la principiul aplicabilităţii generale a legilor, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, prin hotărârile din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 46, şi Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23). 26. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că argumentele formulate în cuprinsul Deciziei nr. 304 din 9 iunie 2020 cu privire la caracterul neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 din Codul penal sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, pentru infracţiunea prevăzută la art. 349 din Codul penal. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Isăilă în Dosarul nr. 14.636/245/2017 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 349 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
