Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, în integralitatea sa, şi a prevederilor art. I pct. 19 şi ale art. IV alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, precum şi ale art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, excepţie ridicată de Andrei Gogoaşă în Dosarul nr. 15.900/299/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.550D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 2.924D/2019 şi nr. 3.426D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 şi a prevederilor art. 58^1 din Legea nr. 38/2003, excepţie ridicată de Alexandru-Adrian Cîrsti şi de Mile Gavrilovic în dosarele nr. 16.060/325/2019 şi nr. 16.289/325/2019 ale Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.924D/2019 şi nr. 3.426D/2019 la Dosarul nr. 2.550D/2019, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Precizează că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 respectă dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere că transportul public, inclusiv transportul public de persoane, constituie un domeniu strategic care necesită o reglementare urgentă. Se arată că în anul 2019, la nivel european, au fost soluţionate cauze având ca obiect aspecte privind transportul public de persoane, iar faptul că Guvernul a invocat abordarea într-o viziune nouă, integrată, a legislaţiei în vigoare reprezintă un motiv suficient şi temeinic care justifică adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate. Referitor la dispoziţiile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003, arată că se impune menţinerea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 7. Prin Încheierea din 11 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 15.900/299/2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, în integralitatea sa, a prevederilor art. I pct. 19 şi ale art. IV alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, precum şi ale art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere. Excepţia a fost ridicată de Andrei Gogoaşă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri în materie contravenţională. 8. Prin Sentinţa civilă nr. 10.872 din 15 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 16.060/325/2019, şi prin Sentinţa civilă nr. 12.220 din 13 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 16.289/325/2019, Judecătoria Timişoara - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 şi a prevederilor art. 58^1 din Legea nr. 38/2003. Excepţia a fost ridicată de Alexandru-Adrian Cîrsti şi de Mile Gavrilovic în cauze având ca obiect soluţionarea unor plângeri în materie contravenţională. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 sunt neconstituţionale, deoarece niciuna dintre soluţiile legislative cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 nu se fundamentează pe existenţa unei situaţii extraordinare, a cărei reglementare să nu poată fi amânată. Totodată, la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 nu a fost respectată obligaţia de motivare a necesităţii reglementării şi situaţiei de fapt ce a impus o asemenea soluţie legislativă. Practic, Guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă în domeniul legii organice prin utilizarea, în mod abuziv, a competenţei de delegare legislativă întemeiată pe art. 115 alin. (4) din Constituţie. Motivele expuse de Guvern pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 nu respectă exigenţele necesare adoptării unui asemenea act normativ, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, Decizia nr. 258 din 14 martie 2006, Decizia nr. 255 din 14 mai 2005, Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 sau Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006. Cu privire la justificarea situaţiei extraordinare, atât în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, cât şi în nota de fundamentare, Guvernul invocă schimbările legislative în domeniul transportului public, impunându-se „abordarea într-o viziune nouă, integrată, a legislaţiei în vigoare“, aspecte în raport cu care nu sunt îndeplinite condiţiile stabilite de Legea fundamentală în materie de delegare legislativă, întemeiată pe art. 115 alin. (4) din Constituţie. Aceste constatări ale Guvernului pot constitui, cel mult, temeiul promovării de către Guvern a unui proiect de lege pentru modificarea şi punerea în acord a actualului cadrul normativ în domeniul transportului în regim de taxi sau în regim de închiriere, însă nu justifică şi nu semnifică o situaţie extraordinară ce nu necesită amânare, astfel încât să determine adoptarea unei ordonanţe în regim de urgenţă în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Caracterul superficial al argumentării situaţiei extraordinare reiese din nota de fundamentare în cuprinsul căreia Guvernul invocă Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007. 10. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate este invocat Avizul Consiliului Legislativ referitor la proiectul de Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019. 11. În condiţiile în care jurisprudenţa Curţii Constituţionale a statuat, cu privire la conceptul de situaţie extraordinară şi conceptul de urgenţă, că acestea nu se suprapun cu motivarea utilităţii reglementării, a oportunităţii adoptării actului normativ sau cu scopul/raţiunea legiferării, este evident că situaţia extraordinară nu poate fi determinată de existenţa unui cadru legislativ neunitar, complex, imprevizibil, iar urgenţa măsurii nu poate fi justificată de nevoia îmbunătăţirii acestui cadru sau de cea a armonizării legislaţiei române cu cea europeană. Or, fără îndoială că scopul urmărit prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 a fost perfecţionarea legislaţiei, aşa cum rezultă atât din preambulul ordonanţei de urgenţă, cât şi din nota de fundamentare a acesteia. Mai mult decât atât, în condiţiile în care Parlamentul voia să dispună modificări legislative în domeniu, acestea puteau fi reglementate odată cu Legea nr. 328/2018 pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, fapt care nu s-a întâmplat, de unde rezultă că o atare schimbare legislativă nu este oportună. 12. În ceea ce priveşte aşa-zisa imposibilitate de reţinere a caracterului repetat al faptei contravenţionale, invocată ca motiv al adoptării ordonanţei de urgenţă, se susţine că argumentul este unul superficial şi lipsit de logică juridică, întrucât, asemenea faptelor penale, faptele contravenţionale pot avea un caracter, de obicei, repetitiv. Prin urmare, soluţia Guvernului de transformare a unei contravenţii cu caracter repetat într-o contravenţie simplă prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă este neconstituţională, neexistând o situaţie extraordinară care să justifice acest demers legislativ. 13. Un alt argument al Guvernului pentru a legifera prin intermediul ordonanţei de urgenţă a fost o presupusă existenţă a evaziunii fiscale în domeniul serviciilor de transport în regim de taxi sau în regim de închiriere. Or, acest argument este înlăturat de Ministerul Finanţelor Publice care, în Punctul de vedere nr. 804.591/804.599/2019 menţionat în Avizul Consiliului Legislativ cu privire la proiectul de Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, menţionează următoarele: „Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, «veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale, indiferent dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.» În acest context, Ministerul Finanţelor Publice apreciază că veniturile obţinute de operatorii de transport fără licenţe de traseu, în condiţiile în care acestea sunt declarate, potrivit legii, nu au efect în domeniul evaziunii fiscale, astfel cum sunt reglementate faptele de evaziune fiscală, potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.“ Astfel, invocarea, în mod nereal, a existenţei unor fapte de evaziune fiscală în nota de fundamentare conduce la emiterea ordonanţei de urgenţă cu exces de putere, în sensul în care acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. 14. Prin urmare, în considerarea celor arătate mai sus, în preambulul ordonanţei de urgenţă, Guvernul avea obligaţia identificării situaţiilor extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată şi să motiveze urgenţa legiferării cu privire la materiile modificate. Aceste exigenţe constituţionale nu au fost respectate la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, aspect confirmat prin Avizul Consiliului Legislativ nr. 138 din 15 aprilie 2019, potrivit căruia: „în conformitate cu art. 115 alin. (4) din Constituţie, şi ţinând seama de deciziile Curţii Constituţionale în materie, menţionăm că în nota de fundamentare şi în preambul trebuie prezentate elementele de fapt şi de drept ale situaţiei extraordinare care nu poate fi amânată, precum şi ale efectelor negative ce decurg din neadoptarea proiectului în regim de urgenţă, de natură a justifica recurgerea la această cale de reglementare. Motivarea necorespunzătoare ori, după caz, lipsa motivării, în susţinerea aspectelor învederate anterior, poate constitui motiv de declarare a neconstituţionalităţii actului normativ“. 15. Se invocă şi Avizul Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul nr. 46A din 25 martie 2019, care apreciază că este necesară detalierea situaţiei extraordinare în privinţa intervenţiilor legislative referitoare la Legea nr. 38/2003, inclusiv din perspectiva riscurilor, a eventualelor consecinţe negative, care s-ar produce în cazul neadoptării măsurilor propuse în proiect, a impactului negativ asupra bugetului de stat, ca urmare a evaziunii fiscale generate de caracterul permanent al activităţilor de transport de persoane în regim de taxi şi în regim de închiriere, cu încălcarea prevederilor legale, precum şi detalierea amplorii fenomenului constând în imposibilitatea sancţionării faptelor de piraterie în transportul de persoane în regim de taxi, prin prezentarea unei statistici privind numărul cauzelor în care instanţele judecătoreşti au anulat procesele-verbale de constatare şi de sancţionare a unor contravenţii, ca urmare a imposibilităţii demonstrării de către agentul constatator a caracterului repetitiv al faptei. 16. Se invocă şi Punctul de vedere al Ministerului Justiţiei nr. 2/27.572 din 27 martie 2019, care apreciază necesitatea clarificării şi reanalizării proiectului, în raport cu prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 116, art. 117 şi art. 120-122 din Constituţie. 17. Faptul că nu era nevoie de reglementarea acestei situaţii în regim de urgenţă reiese, în opinia autorilor excepţiei, şi din Punctul de vedere al Consiliului Concurenţei nr. 3.571 din 28 martie 2019 la care face referire avizul Consiliului Legislativ, după cum urmează: „în condiţiile existenţei unor bariere administrative la intrarea pe piaţa transportului în regim de taxi, «dezvoltarea unor soluţii inovative de transport urban necolectiv de persoane contribuie la creşterea gradului de concurenţă şi facilitează interacţiunea dintre cerere şi ofertă, având efect benefic pentru ambele părţi, respectiv client şi transportator»“. 18. Se susţine, de asemenea, că Guvernul a încălcat şi normele privind tehnica legislativă, şi anume art. 31 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Prin urmare, nici în preambul, nici în nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, situaţia de urgenţă ce nu necesită amânare a reglementării nu este motivată de o manieră expresă şi neechivocă, fiind încălcate dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie. 19. Referitor la dispoziţiile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003, autorii susţin că acestea contravin principiului caracterului personal al răspunderii contravenţionale, dar şi principiului proporţionalităţi sancţiunii, încălcând prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Legea nr. 24/2000 şi ale art. 1 şi art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 20. Astfel, în cazul utilizării unui autoturism pentru transportul public de persoane, fără a exista o autorizaţie taxi sau copie conformă pentru efectuarea serviciului, se poate dispune suspendarea dreptului de utilizare a autoturismului prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare pe o perioadă cuprinsă între 6 şi 12 luni. Răspunderea juridică pentru săvârşirea unei fapte contravenţionale îşi are temeiul în săvârşirea acesteia cu vinovăţie. Subiectul activ al contravenţiei este persoana fizică ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Prin urmare, calitatea de contravenient este dată de îndeplinirea tuturor condiţiilor obiective şi subiective privind existenţa contravenţiei. Individualizarea sancţiunii ce urmează a fi aplicată contravenientului se realizează conform principiilor legalităţii, individualităţii, proporţionalităţii şi personalităţii sancţiunii aplicate, principii specifice dreptului penal, care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi instanţelor naţionale, sunt asimilate şi în materie contravenţională. Oportunitatea aplicării unor astfel de măsuri nu poate fi sustrasă controlului judecătoresc, de vreme ce şi sancţiunile complementare pot avea natura juridică de acuzaţie în „materie penală“, dacă măsurile dispuse au caracter atât preventiv, punitiv, cât şi disuasiv, specific pedepselor accesorii. Prin urmare, aplicarea sancţiunilor contravenţionale trebuie să fie în acord cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 21. Or, dispoziţiile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 sunt neconstituţionale, având în vedere faptul că acestea permit aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare unei persoane ce nu întruneşte calitatea de subiect activ al faptei contravenţionale - proprietarul autoturismului, în privinţa căruia se dispune măsura suspendării dreptului de utilizare a autoturismului prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare. 22. Nu în ultimul rând, se încalcă, în mod secundar, şi dreptul de proprietate privată, ocrotit prin art. 44 din Constituţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin faptul că suspendarea dreptului de utilizare a autoturismului unui terţ conduce la limitarea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate cu privire la acesta, anume: dreptul de folosinţă sau de dispoziţie. Proprietarul autoturismului nu poate contesta în mod oficial măsura suspendării dreptului de utilizare a autoturismului dacă contravenientul (altul decât proprietarul) nu înţelege să formuleze plângere contravenţională, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Deşi proprietarul autovehiculului poate contesta procesul-verbal de reţinere a plăcuţelor şi a numerelor de înmatriculare pe tărâmul contenciosului administrativ, o soluţie pronunţată de instanţă nu are finalitate efectivă, deoarece măsura suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului (şi procesul-verbal de reţinere a acestora) este accesorie măsurii principale dispuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. 23. De asemenea, dispoziţiile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 încalcă principiul proporţionalităţii sancţiunii contravenţionale, având în vedere, în primul rând, că, în practică, aceasta este aplicată fără a se ţine seama de identitatea proprietarului autovehiculului al cărui drept de circulaţie este suspendat prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a numerelor de înmatriculare şi fără a se lua în calcul dacă acesta a cunoscut sau nu activităţile care se efectuau cu autovehiculul. Se arată că trebuie asigurat un just echilibru între interesul general al societăţii şi interesul individual vizat de măsura contravenţională complementară aplicată, sens în care sunt invocate prevederile art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Astfel, înainte de aplicarea sancţiunii contravenţionale, agentul constatator trebuie să parcurgă etapa individualizării acesteia în raport cu toate criteriile impuse de normele legale, inclusiv în ceea ce priveşte măsurile complementare ce urmează a o însoţi. Or, dispoziţiile legale criticate prevăd obligativitatea aplicării măsurii complementare a suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului în cazul îndeplinirii conţinutului constitutiv al contravenţiei. Astfel, agentul constatator nu are la îndemână o marjă de apreciere în ceea ce priveşte sancţiunea contravenţională aplicată, fiind astfel obligat să aplice măsura contravenţională complementară indiferent de circumstanţele faptei, cu toate că în această manieră este încălcat principiul caracterului personal al răspunderii contravenţionale şi proporţionalitatea contravenţiei aplicate în raport cu natura şi gravitatea faptei. Principiul proporţionalităţii contravenţiei aplicate este încălcat ca urmare a faptului că măsura contravenţională complementară a suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului se dispune pe o perioadă iniţială de 6 luni. Măsura poate înceta în 30 de zile dacă persoana care a comis fapta contravenţională achită amenda contravenţională - sancţiunea principală. În ipoteza în care contravenientul nu achită amenda contravenţională, măsura suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului se prelungeşte pentru încă 6 luni. Prin urmare, proprietarul autovehiculului, care este terţ faţă de sancţiunea contravenţională, depinde de acţiunile contravenientului pentru a-şi utiliza propriul autovehicul: dacă acesta alege să plătească sau nu amenda contravenţională. Pentru a fi evitate aceste inadvertenţe, aplicarea sancţiunii contravenţionale trebuie să treacă prin filtrul proporţionalităţii şi al oportunităţii agentului constatator, nefiind astfel permise sancţiunile de drept. Sancţiunea contravenţională nu poate fi aplicată de drept, legiuitorul nefiind în măsură să prevadă toate situaţiile ce pot să apară în practică, astfel încât a învestit agentul constatator cu forţa publică pentru a putea aplica o sancţiune în funcţie de specificul fiecărei situaţii. Este necesar ca agentul constatator să analizeze proporţionalitatea sancţiunii pentru a fi evitată situaţia aplicării legii în mod rigid. 24. S-a mai arătat că procedura de suspendare a dreptului de utilizare a autovehiculului este neconstituţională în integralitatea sa prin raportare la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 108/2010 pentru aprobarea Procedurii privind aplicarea măsurii de suspendare a dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reţinerea plăcuţelor cu numărul de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare, precum şi a Procedurii privind modalitatea concretă prin care contravenientul face dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru continuarea transportului/ deplasării, precum şi condiţiile necesare care trebuie îndeplinite pentru încetarea măsurii de imobilizare, având în vedere disproporţionalitatea sancţiunii aplicate şi măsurile efective ce necesită a fi luate pentru protejarea drepturilor proprietarului autoturismului. 25. În fapt, este necesar ca persoana sancţionată contravenţional să formuleze plângere contravenţională. Proprietarul autovehiculului are deschisă calea contenciosului administrativ, dar este necesar să formuleze cerere pentru suspendarea executării actului administrativ contestat - procesul-verbal de reţinere a certificatului şi a plăcuţelor cu numerele de înmatriculare, după care, ulterior, acesta trebuie să atace în contencios administrativ procesul-verbal de reţinere. Toate aceste demersuri sunt accesorii admiterii plângerii contravenţionale formulate de contravenient (altul decât proprietarul autovehiculului), procesul-verbal de reţinere a plăcuţelor şi a certificatului de înmatriculare fiind accesoriu procesului-verbal privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiei. În opinia autorilor excepţiei, modalitatea de reglementare a sancţiunii prevăzute de art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 contravine şi art. 1 din Legea nr. 24/2000. 26. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, în integralitatea ei, precum şi, în particular, a dispoziţiilor art. I pct. 19, respectiv ale art. IV alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 este întemeiată. Astfel, instanţa invocă aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia ordonanţelor de urgenţă (Decizia nr. 361 din 26 mai 2016 sau Decizia nr. 83 din 19 mai 1998) şi reţine că în cauză nu se întrevede existenţa unei situaţii extraordinare care să fi justificat reglementarea pe calea ordonanţei de urgenţă. Motivele invocate de către Guvern în „expunerea de motive“ a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, prin care se argumentează necesitatea adoptării ordonanţei, sunt, în esenţă, următoarele: nevoia corelării Legii nr. 38/2003 cu Legea serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007; nevoia combaterii faptelor de piraterie în domeniul transportului de persoane în regim de taxi. Or, corelarea a două acte normative nu reprezintă, prin ea însăşi, o situaţie care să fie caracterizată de un grad mare de abatere de la obişnuit, dat fiind că, într-un sistem legislativ complex, care poartă amprenta diversităţii şi multitudinii izvoarelor normative, precum cel românesc, ipoteza necorelării este frecvent întâlnită. Nici nesocotirea normelor legale în materia transportului de persoane în regim de închiriere nu se circumscrie unei situaţii extraordinare, întrucât, potrivit Guvernului, la data adoptării ordonanţei, fenomenul pirateriei era în creştere, deci era deja cunoscut decidenţilor politici. 27. Cu privire la urgenţa reglementării, cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea Constituţională a constatat, în jurisprudenţa sa, că urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare (a se vedea Decizia nr. 421 din 9 mai 2007 sau Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010). Astfel, Guvernul nu a indicat, în concret, prin recursul la date statistice sau la alte elemente factuale relevante, consecinţele negative care s-ar fi produs în absenţa reglementării pe calea ordonanţei de urgenţă. În asemenea condiţii, instanţa judecătorească, fără a contesta utilitatea demersului legislativ, apreciază, totuşi, că ar fi trebuit urmată procedura comună de legiferare, în care Parlamentul este actorul principal, în calitatea sa de exponent al voinţei populare. 28. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 58^1 din Legea nr. 38/2003, instanţa judecătorească apreciază că aceasta este neîntemeiată. Reţine că dreptul la un proces echitabil este unul de natură procedurală, sub a cărui umbrelă stau mai multe garanţii menite să confere procesului un caracter echitabil, cum ar fi: dreptul la o instanţă independentă şi imparţială, dreptul la apărare, dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil etc. Acesta nu conţine însă nicio referire, expresă sau implicită, la principiul caracterului personal al răspunderii contravenţionale sau la principiul proporţionalităţii sancţiunii. Deşi nu tăgăduieşte valoarea semnificativă pe care aceste principii o au în dreptul contravenţional, fiind fie consacrate legal - art. 5 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, fie statuate la nivel doctrinar şi jurisprudenţial - principiul personalităţii răspunderii contravenţionale, instanţa reţine, totuşi, că acestea nu au rang constituţional. Nici critica petentului cu privire la încălcarea dreptului de acces la instanţă, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, nu este, în opinia instanţei, întemeiată. Făcând abstracţie de problema interesului petentului în promovarea unei asemenea cereri, a cărui existenţă este discutabilă în contextul cauzei, instanţa reţine că proprietarul autovehiculului are posibilitatea de a ataca măsura reţinerii certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor autoturismului prin intermediul plângerii contravenţionale. Astfel, art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu limitează sfera persoanelor abilitate legal să formuleze plângere contravenţională, motiv pentru care, sub rezerva justificării unui interes legitim, actual şi personal, trebuie recunoscută şi proprietarului autovehiculului posibilitatea de a formula o asemenea cale de atac. Chiar şi în situaţia în care s-ar opina în sensul inadmisibilităţii formulării plângerii contravenţionale de către proprietarul autovehiculului, soluţie ce s-ar întemeia pe o interpretare restrictivă a art. 31 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, acestuia iar rămâne deschisă calea contenciosului administrativ. Prin urmare, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 nu contravin dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie. 29. În final, instanţa reţine că prevederile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 nu contravin nici art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată nu este unul absolut, ci, dimpotrivă, este un drept relativ, susceptibil de limitări. Restrângerea sau limitarea unui drept poate fi dispusă numai în acord cu prevederile art. 53 din Constituţie, cu respectarea condiţiilor impuse de aceste dispoziţii constituţionale. Toate aceste condiţii sunt îndeplinite în cauză. Sancţiunea este prevăzută expres de lege, art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 fiind sediul legal. Restrângerea dreptului de utilizare a autoturismului se impune pentru apărarea ordinii publice împotriva serviciilor de „taximetrie“ ilegală. Măsura este necesară pentru asigurarea siguranţei cetăţenilor care apelează la astfel de servicii şi în scopul creării unui climat de concurenţă loială în domeniu. Sancţiunea este proporţională cu gravitatea faptei, gravitate care se deduce din faptul că serviciile de „taximetrie“ ilegală conduc la crearea unei concurenţe neloiale şi sunt potenţial periculoase pentru clienţi, întrucât autoturismele care sunt utilizate în practicarea acestei activităţi nu sunt supuse verificărilor tehnice la fel de des precum cele pentru care există autorizaţie de la instituţiile abilitate din domeniu. Sancţiunea se aplică tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, în speţă celor care utilizează un autoturism pentru transportul public de persoane fără a deţine autorizaţie taxi sau, după caz, copie conformă ori dacă aceste documente au valabilitatea depăşită sau nu sunt conforme cu transportul efectuat ori cu prevederile Legii nr. 38/2003, fără nicio deosebire, astfel încât aceasta nu se aplică în mod discriminatoriu. Sancţiunea nu aduce atingere existenţei dreptului de proprietate privată asupra autoturismului, ci doar limitează folosinţa sa pe o perioadă de 6 luni, ca regulă, conform art. 58^1 alin. (1) din Legea nr. 38/2003. Atributul dispoziţiei juridice este intact în toată această perioadă, proprietarul fiind privat doar de prerogativa folosinţei şi doar pentru o durată limitată de timp. 30. Judecătoria Timişoara - Secţia a II-a civilă apreciază că prevederile legale contestate sunt constituţionale, fiind reglementată o situaţie juridică existentă în concordanţă cu realitatea socială. În ceea ce priveşte normele de tehnică legislativă, instanţa reţine că este de competenţa legiuitorului să decidă cu privire la oportunitatea adoptării unui act legislativ, iar în ceea ce priveşte norma despre care se presupune că încalcă principiul răspunderii personale complementare, instanţa reţine că aceasta are ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi împiedicarea săvârşirii pe viitor a unor astfel de contravenţii, proporţionalitatea aplicării acestei măsuri derivând din gradul de pericol social al contravenţiei. 31. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 32. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 33. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 34. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, în integralitatea sa, prevederile art. I pct. 19 şi ale art. IV alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 16 aprilie 2019, precum şi ale art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 28 ianuarie 2003, modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 168/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2010 privind unele măsuri pentru întărirea controlului în scopul combaterii transporturilor ilicite de mărfuri şi de persoane, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 21 iulie 2010. 35. Prevederile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, prin care se modifică şi se completează Legea nr. 38/2003, au următorul cuprins: - Art. I pct. 19: „La articolul 55 punctul 3, litera h) se modifică şi va avea următorul cuprins: "h) aplicabilă persoanelor fizice sau juridice pentru efectuarea de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism sau de mărfuri cu un autovehicul, fără respectarea prevederilor art. 7 alin. (2) sau, după caz, ale art. 7 alin. (3).“;" – Art. IV alin. (3): „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) dispoziţiile art. I pct. 19 intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I.“ 36. Prevederile art. IV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, la care textul de lege criticat face trimitere, au următorul cuprins: „Prevederile art. I şi II intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I.“ 37. Prevederile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 au următorul cuprins: "(1) În cazul utilizării unui autoturism pentru transportul public de persoane fără ca acesta să deţină autorizaţie taxi sau, după caz, copie conformă ori dacă aceste documente au valabilitatea depăşită sau nu sunt conforme cu transportul efectuat ori cu prevederile prezentei legi, precum şi în cazurile prevăzute la art. 20 alin. (7) şi art. 36 alin. (3), odată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale, prevăzută de prezenta lege, se suspendă dreptul de utilizare a autoturismului, respectiv pentru 6 luni.(2) Suspendarea dreptului de utilizare a autoturismului se realizează prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare de către ofiţerii şi/sau agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Române care au calitatea de poliţişti rutieri. (3) Plăcuţele cu numărul de înmatriculare împreună cu certificatul de înmatriculare şi o copie a proceselor-verbale de constatare a contravenţiei şi de reţinere a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare se predau, în termen de maximum 3 zile, inspectoratului judeţean de poliţie, respectiv Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, care notifică deţinătorului autoturismului faptul că suspendarea dreptului de utilizare a acestuia încetează la 6 luni de la data procesului-verbal de reţinere a acestora. (4) Suspendarea notificată a dreptului de utilizare a autoturismului încetează, iar plăcuţele cu numărul de înmatriculare şi certificatul de înmatriculare se restituie, la cerere, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) au trecut cel puţin 30 de zile de la data procesului-verbal de reţinere; b) se depune dovada achitării amenzii contravenţionale. (5) După epuizarea unui termen notificat de suspendare a dreptului de utilizare a autoturismului, dacă nu se face dovada achitării amenzii contravenţionale, se notifică deţinătorului prelungirea suspendării pentru încă 6 luni. (6) Dacă în decurs de cel mult 12 luni de la încetarea ultimei suspendări a dreptului de utilizare a autoturismului se aplică o nouă suspendare, nu se mai poate beneficia de reducerea termenului prevăzut la alin. (4) lit. a). (7) Pe perioada suspendării dreptului de utilizare a autoturismului acesta nu poate fi reînmatriculat." 38. În opinia autorilor excepţiei, prevederile legale ce formează obiectul excepţiei contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 115 alin. (4) privind adoptarea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind dreptul la respectarea bunurilor din Primul Protocol adiţional la Convenţie. 39. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 instituie modificări şi completări ale Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere. Punctual, dispoziţiile art. I pct. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 dispun modificarea art. 55 punctul 3 litera h) din Legea nr. 38/2003, stabilind că efectuarea de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism sau de mărfuri cu un autovehicul, fără respectarea prevederilor art. 7 alin. (2) sau, după caz, ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 38/2003, constituie contravenţie, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei. În esenţă, modificarea operată prin dispoziţiile legale invocate vizează conţinutul constitutiv al contravenţiei. Astfel, prin modificarea efectuată s-a eliminat din conţinutul normei sintagma „în mod repetat“, cu consecinţa că, pentru reţinerea caracterului contravenţional al faptei, nu se mai impune probarea săvârşirii faptei în mod repetat, fiind suficient un singur act material tipic pentru angajarea răspunderii contravenţionale. 40. Dispoziţiile art. IV alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 stabilesc că dispoziţiile modificatoare, anterior menţionate, intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I. 41. Cu titlu introductiv, Curtea reţine că este dreptul legiuitorului, inclusiv al celui delegat în conformitate cu prevederile art. 115 din Constituţie, să stabilească, în reglementarea regimului contravenţiilor, măsuri, inclusiv de executare a amenzilor contravenţionale, care să ţină seama de gradul de pericol social al diferitelor contravenţii ori de frecvenţa acestora, să elaboreze şi să aplice deci o anumită politică pentru prevenirea şi sancţionarea încălcărilor de lege care îmbracă forma contravenţiilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 359 din 30 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 12 noiembrie 2003). De asemenea, în aplicarea „politicilor sale contravenţionale“, în mod analog cu aplicarea politicilor penale, legiuitorul se bucură de o largă marjă de apreciere, ţinând seama, printre altele, de multitudinea de situaţii şi împrejurări, precum şi de dinamica socială accentuată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 716 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 20 ianuarie 2021). 42. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorităţile naţionale sunt cele care decid, în primul rând, ce fel de „amendă“ trebuie aplicată, deciziile luate în acest domeniu implicând o apreciere a problemelor politice, economice şi sociale, apreciere pe care Convenţia o lasă în competenţa statelor membre, acestea având la dispoziţie o largă marjă de apreciere (a se vedea Decizia de inadmisibilitate din 21 martie 2006, pronunţată în Cauza Valico - S.R.L. împotriva Italiei, Decizia de inadmisibilitate din 19 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Elecctrosan - S.R.L. împotriva României, paragraful 17, şi Hotărârea din 18 iunie 2013, pronunţată în Cauza S.C. Complex Herta Import Export - S.R.L. Lipova împotriva României, paragraful 32). 43. Referitor la condiţiile de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că Guvernul poate adopta o ordonanţă de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, sau Decizia nr. 598 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 26 noiembrie 2019). Sintagma „situaţii extraordinare“ a fost analizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a reţinut implicaţiile deosebirii terminologice dintre noţiunea de „caz excepţional“, utilizată în concepţia art. 114 alin. (4) din Constituţie anterior revizuirii, şi cea de „situaţie extraordinară“, arătând că, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată“, consacrând, astfel, in terminis imperativul urgenţei reglementării. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa pronunţată anterior revizuirii Legii fundamentale, prin care a precizat că de esenţa cazului excepţional este caracterul său obiectiv, în sensul că „existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă“ (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Curtea a mai arătat că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public (spre exemplu, Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009). Cât priveşte condiţia urgenţei, prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat că „urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare“ (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007). 44. În cauză, Curtea observă că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 se menţionează că reglementarea criticată a fost adoptată „având în vedere faptul că prin prevederile Legii nr. 328/2018 pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007 se redefinesc modalităţile de prestare a serviciului public de transport local, impunând abordarea într-o viziune nouă, integrată, a legislaţiei în vigoare, ţinând seama de dispoziţiile Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora serviciile de transport în regim de închiriere au fost excluse din sfera serviciilor publice de transport local, realizându-se astfel schimbarea regimului juridic al acestui tip de transport din serviciu de utilitate publică în transport comercial“. 45. De asemenea, în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă criticate se face referire la „impactul negativ asupra mediului concurenţial normal al activităţii operatorilor care sunt autorizaţi să presteze serviciul de taximetrie, având în vedere numărul limitat al autorizaţiilor care se eliberează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale“; „imposibilitatea sancţionării persoanelor fizice sau juridice care nu respectă art. 7 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 38/2003, ce a determinat perpetuarea efectuării transportului public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine pentru acesta, după caz, autorizaţie taxi valabilă sau copie conformă valabilă, conducând la calitatea necorespunzătoare a serviciului de taximetrie“; „influenţa negativă generată de faptele de piraterie prestate în transportul public în regim de taxi şi în regim de închiriere, asupra activităţii operatorilor serviciului public de taximetrie care îndeplinesc condiţiile legale“. 46. Aplicând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional privind interpretarea art. 115 alin. (4) din Constituţie la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019, Curtea reţine că situaţia extraordinară invocată de Guvern, constând, în esenţă, în creşterea activităţilor de transport de persoane în regim de taxi cu încălcarea prevederilor legale, cu caracter de fenomen permanent, şi perpetuarea efectuării transportului public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţie taxi valabilă sau copie conformă valabilă, nu a depins de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, a fost constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea interesului public referitor la buna desfăşurare a activităţilor de transport în regim de taxi şi în regim de închiriere. 47. De asemenea, astfel cum rezultă din nota de fundamentare, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 s-au urmărit creşterea calităţii transportului public în regim de închiriere, crearea unor beneficii directe asupra mediului de afaceri, prin stimularea activităţii transportului de închiriere, în condiţiile legii, şi luarea unor măsuri cu impact pozitiv asupra calităţii vieţii tuturor cetăţenilor, indiferent de categoria socială. 48. Totodată, Curtea reţine că urgenţa a fost motivată în cuprinsul ordonanţei de urgenţă criticate. Astfel, în preambulul ordonanţei se menţionează: „consecinţele negative asupra atingerii obiectivelor din strategiile autorităţilor administraţiei publice locale în privinţa transportului public local, cu impact negativ inclusiv asupra mediului înconjurător;“, perturbarea mediului concurenţial normal în care îşi desfăşoară activitatea operatorii care sunt autorizaţi să presteze serviciul de taxi de activitatea de piraterie în domeniu, în condiţiile în care există un număr limitat al prestatorilor, prin eliberarea unui anumit număr de autorizaţii, „imposibilitatea sancţionării persoanelor fizice sau juridice care nu respectă prevederile art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 38/2003, cu modificările şi completările ulterioare,“ deoarece, prin caracterul repetitiv atribuit faptei, neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 38/2003 nu poate fi dovedită de agenţii de poliţie constatatori, afectarea calităţii serviciului de taxi şi creşterea evaziunii fiscale, influenţa negativă a faptelor de piraterie prestate în transportul public în regim de taxi şi în regim de închiriere asupra activităţii operatorilor serviciului public de taxi care îndeplinesc condiţiile legale, elemente de natură să justifice imposibilitatea de a amâna adoptarea actului normativ criticat. 49. Pentru aceste considerente, Curtea constată caracterul neîntemeiat al criticilor de neconstituţionalitate raportate la art. 115 alin. (4) din Constituţie. 50. În plus, Curtea observă că, ulterior intrării în vigoare a actului normativ criticat, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/2019 privind activităţile de transport alternativ cu autoturism şi conducător auto, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 1 iulie 2019, au fost reglementate activităţile de transport alternativ cu autoturism şi conducător auto, iar potrivit art. 37 din acest act normativ, modificat prin art. unic pct. 5 din Legea nr. 204/2019 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2019 privind activităţile de transport alternativ cu autoturism şi conducător auto, „Persoanele fizice şi juridice care derulează operaţiuni ce intră sub incidenţa prezentei ordonanţe de urgenţă beneficiază de o perioadă de tranziţie până la data de 1 februarie 2020.“. Însă aspectele legate de interpretarea şi aplicarea legii excedează contenciosului constituţional, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzelor. 51. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la dispoziţiile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003, Curtea reţine că acestea instituie măsura suspendării dreptului de utilizare a autoturismului pentru transportul public de persoane pentru 6 luni, în cazul utilizării unui autoturism pentru transportul public de persoane fără ca acesta să deţină autorizaţie taxi sau, după caz, copie conformă ori dacă aceste documente au valabilitatea depăşită sau nu sunt conforme cu transportul efectuat ori cu prevederile Legii nr. 38/2003, precum şi în cazurile prevăzute la art. 20 alin. (7) şi art. 36 alin. (3) din această lege. 52. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări rezonabile. Art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte că dispoziţiile art. 1 paragraful 1 din acelaşi Protocol referitoare la protecţia proprietăţii „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general (...)“. De asemenea, art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală prevede că dreptul de proprietate este garantat, dar „conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege“, iar art. 136 alin. (5) din Constituţie consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, însă „în condiţiile legii“ (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 691 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 16 iunie 2009). 53. Astfel, Curtea reţine că suspendarea dreptului de utilizare a autoturismului reprezintă consecinţa unei conduite culpabile şi nu are semnificaţia înfrângerii dreptului de proprietate privată asupra autoturismului, chiar dacă pune în discuţie limitarea prerogativei folosinţei. Măsura reţinerii plăcuţelor cu numărul de înmatriculare împreună cu certificatul de înmatriculare are caracter temporar şi reprezintă o limitare a folosinţei autoturismului pe o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită cu încă 6 luni, în condiţiile art. 58^1 alin. (5) din Legea nr. 38/2003. De asemenea, potrivit art. 58^1 din Legea nr. 38/2003, suspendarea notificată a dreptului de utilizare a autoturismului încetează, iar plăcuţele cu numărul de înmatriculare şi certificatul de înmatriculare se restituie, la cerere, dacă au trecut cel puţin 30 de zile de la data procesului-verbal de reţinere şi se depune dovada achitării amenzii contravenţionale. O astfel de măsură este justificată obiectiv şi raţional, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol create ca urmare a nerespectării regulilor privind transportul în regim de taxi sau în regim de închiriere şi prevenirea săvârşirii unor noi contravenţii. 54. Ca urmare, Curtea constată că suspendarea dreptului de utilizare a autoturismului prevăzută de textul de lege criticat este consecinţa legală a încălcării dispoziţiilor cuprinse în actul normativ la care se referă critica de neconstituţionalitate. 55. Deşi măsura prevăzută de textul de lege criticat limitează exercitarea dreptului de proprietate al unei persoane, chiar dacă aceasta nu este vinovată de săvârşirea contravenţiei prevăzute de lege, stabilirea acesteia are în vedere eficienţa mecanismului de preîntâmpinare a săvârşirii unor noi contravenţii, deoarece conducătorul auto contravenient s-ar putea apăra invocând faptul că este un simplu detentor precar al bunului, iar activitatea ilicită de transport ar putea continua. Totodată, proprietarul (deţinătorul) autoturismului utilizat în mod ilicit a încredinţat folosinţa bunului său, asumându-şi riscul ca activitatea conducătorului auto să genereze un pericol pentru societate. 56. Aşadar, având în vedere scopul urmărit, mijloacele folosite, precum şi existenţa unui just echilibru între interesele individuale şi cele generale, Curtea constată că prevederile de lege criticate sunt conforme dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 57. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc dreptul deţinătorului autoturismului de a se adresa unei instanţe judecătoreşti şi a de a beneficia de un proces echitabil. Astfel, procesul-verbal de reţinere a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare reprezintă un act administrativ, a cărui legalitate poate fi supusă controlului judecătoresc, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Totodată, pentru a-şi recupera prejudiciul, deţinătorul autoturismului are la îndemână calea acţiunii în justiţie împotriva conducătorului auto contravenient, dacă acesta a depăşit termenii şi condiţiile în care i-a fost încredinţat autoturismul. 58. În consecinţă, Curtea constată că prevederile art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi nu conţin norme contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 59. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Gogoaşă în Dosarul nr. 15.900/299/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, de Alexandru-Adrian Cîrsti şi de Mile Gavrilovic în dosarele nr. 16.060/325/2019 şi nr. 16.289/325/2019 ale Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă şi constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, în integralitatea sa, prevederile art. I pct. 19 şi ale art. IV alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2019 şi ale art. 58^1 din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
