Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului, sesizare formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Social Democrat (PSD) din Camera Deputaţilor şi Senat, în temeiul prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 2/6.879 din 17 iunie 2021, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.118 din 17 iunie 2021 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.097L/2/2021. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, cu privire la situaţia de fapt, autorii acesteia arată că, la solicitarea grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal (PNL), Uniunii Salvaţi România (USR) şi Uniunii Democratice a Maghiarilor din România (UDMR) din Senat şi Camera Deputaţilor, a fost întocmit raportul comun cu privire la revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului, care a fost adoptat în data de 16 iunie 2021 de către comisiile juridice reunite ale celor două Camere şi înaintat, cu proiectul de hotărâre aferent, Camerelor reunite ale Parlamentului în vederea dezbaterii şi adoptării. În cadrul şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 16 iunie 2021, hotărârea pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului a fost adoptată cu 247 de voturi pentru şi 32 de voturi împotrivă, iar ulterior aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 16 iunie 2021. 4. Autorii sesizării susţin că hotărârea astfel adoptată încalcă prevederile art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 11, ale art. 20, ale art. 58 alin. (1) şi ale art. 148 din Legea fundamentală privind statul de drept, dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele internaţionale privind drepturile omului, numirea şi rolul Avocatului Poporului şi integrarea în Uniunea Europeană. Arată că statutul Avocatului Poporului este consacrat la nivel constituţional, fiind reglementat în capitolul IV - Avocatul Poporului, cuprins în titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Introdus în sistemul juridic român prin Constituţia din 1991, Avocatul Poporului este reglementat în prezent de dispoziţiile art. 58-60 care stabilesc numirea şi rolul, exercitarea atribuţiilor şi raportul în faţa Parlamentului. Textele constituţionale utilizează două exprimări - instituţia Avocatul Poporului (referinduse la autoritatea publică) şi Avocatul Poporului (referindu-se la conducătorul instituţiei). Legiuitorul constituant a reglementat instituţia Avocatul Poporului distinct şi în afara celor trei puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, cu menirea de a sprijini realizarea echilibrului puterilor în stat, în beneficiul persoanelor fizice, al drepturilor acestora pe care Avocatul Poporului este chemat să le apere. În considerarea importanţei instituţiei Avocatul Poporului într-un stat de drept, corelativ cu dezvoltarea instrumentelor de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, revizuirea Constituţiei, în anul 2003, a adus o serie de modificări şi completări faţă de redactarea iniţială a textelor constituţionale de referinţă, de natură a consolida instituţia Avocatul Poporului, dar şi de a recunoaşte o evoluţie a acesteia. Astfel, a fost stabilit un mandat mai lung al Avocatului Poporului (de la 4 la 5 ani), s-a lărgit sfera persoanelor protejate prin activitatea sa (stabilindu-se că Avocatul Poporului apără drepturile şi libertăţile persoanelor fizice, iar nu doar pe cele ale cetăţenilor, cum prevedea reglementarea iniţială), i-au fost oferite noi instrumente juridice pentru realizarea rolului său constituţional (posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgare, precum şi posibilitatea de a sesiza direct Curtea Constituţională cu privire la excepţii de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor). În mod corespunzător, dispoziţiile constituţionale au fost dezvoltate prin Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 27 februarie 2018, care a cunoscut o seamă de modificări succesive, menite să consolideze, dar şi să dezvolte instituţia Avocatul Poporului, cu consecinţe în planul sporirii atribuţiilor Avocatului Poporului, în corelaţie cu creşterea standardelor de protecţie a drepturilor fundamentale şi multiplicarea mecanismelor de garantare a acestora la nivel internaţional şi naţional. De asemenea, reglementarea unui regim strict al incompatibilităţilor pentru ocuparea funcţiei de Avocat al Poporului constituie o garanţie a independenţei Avocatului Poporului, al cărui rol nu se poate realiza în mod eficient fără o independenţă reală şi fără a i se pune la îndemână instrumente instituţionale corespunzătoare pentru realizarea atribuţiilor. 5. Referitor la raporturile cu celelalte autorităţi publice şi poziţia de independenţă a Avocatului Poporului, autorii sesizării arată că Legea fundamentală stabileşte, în mod expres, în art. 59 alin. (2), obligaţia autorităţilor publice de a asigura Avocatului Poporului „sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale“. Potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. 6. În ceea ce priveşte revocarea Avocatului Poporului, autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că aceasta poate avea loc în condiţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, astfel cum au fost explicitate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Legat de condiţiile revocării Avocatului Poporului, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, că „Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, şi în consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale“. Mai mult, în Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României, Curtea Constituţională a reţinut că „situaţiile în care poate interveni revocarea trebuie individualizate cu precizie la nivelul legii, iar procedura care urmează să fie respectată în această situaţie trebuie, de asemenea, stabilită prin norme lipsite de orice echivoc, astfel încât să fie evitat riscul unei revocări arbitrarii. Ca atare, Curtea Constituţională recomandă reglementarea cauzelor de încetare a mandatului Avocatului Poporului înainte de termen prin legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, cu includerea printre acestea şi a revocării“. 7. Autorii sesizării invocă în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate şi standardele internaţionale referitoare la revocarea şi independenţa Avocatului Poporului. Astfel, Principiile privind protecţia şi promovarea instituţiei Ombudsman („Principiile de la Veneţia“), adoptate de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) la cea de-a 118-a Sesiune plenară (Veneţia, 15-16 martie 2019), conţin o serie de linii directoare menite să asigure independenţa mandatului Avocatului Poporului, printre care principiul nr. 11, conform căruia „Ombudsmanul este demis numai în conformitate cu o listă exhaustivă de condiţii clare şi rezonabile stabilite de lege. Acestea ar trebui să se refere numai la criteriile esenţiale de incapacitate sau inabilitate de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu“, „comportament necorespunzător“ sau „abatere“, care ar trebui interpretate în mod restrictiv. Majoritatea parlamentară necesară pentru demitere - de către Parlamentul însuşi sau de către o instanţă la cererea Parlamentului - ar trebui să fie cel puţin egală şi, de preferinţă, mai mare decât cea necesară pentru numire. Procedura de demitere trebuie să fie publică, transparentă şi prevăzută de lege. De asemenea, în Recomandarea 1615 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la instituţiile Ombudsman, care stabileşte o serie de caracteristici esenţiale pentru funcţionarea eficientă a unei instituţii de tip Ombudsman cum este Avocatul Poporului, şi în Avizul nr. 685/2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului, Comisia de la Veneţia a subliniat necesitatea respectării caracterului independent al instituţiei Avocatul Poporului, inclusiv faţă de Parlament, şi a recomandat stabilirea principiilor de bază ale statutului - inclusiv condiţiile de demitere - şi a competenţelor chiar în Constituţie, în scopul de a proteja statutul independent al Avocatului Poporului. Întro serie de avize, Comisia de la Veneţia a subliniat importanţa garanţiilor constituţionale în acest sens, reţinând că „în vederea protejării independenţei ombudsman-ului de fluctuaţiile politice, este preferabil să fie garantate existenţa şi principiile de bază ale activităţi sale în Constituţie“ [CDL-AD (2004)041, paragraful 9], „modelul cel mai larg urmat pentru instituţia ombudsman-ului sau apărătorului drepturilor fundamentale poate fi descris pe scurt ca fiind acela al unui oficial independent având ca rol principal de a acţiona ca intermediar între popor/persoană şi stat, precum şi administraţia locală, fiind în măsură în această funcţie să monitorizeze activitatea administraţiei prin posibilităţile de anchetă şi acces la informaţii, şi de a adresa administraţiei recomandări bazate pe lege şi echitate în sens larg, pentru a contracara şi remedia încălcările de drepturi fundamentale şi cazurile de administrare defectuoasă“ [CDL-AD(2007)020, paragrafele 7, 9, 10 şi 12, CDL- AD(2015)017, paragraful 22]. 8. Având în vedere toate aceste considerente, pentru ca măsura revocării adoptată de Parlament să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale ce guvernează statutul de autoritate autonomă şi independentă a Avocatului Poporului, autorii sesizării susţin că trebuie îndeplinite două condiţii cumulative: (i) realizarea de către Parlament a unei evaluări obiective a activităţii Avocatului Poporului, utilizând motive de revocare obiective menite să garanteze independenţa Avocatului Poporului, şi (ii) dovedirea încălcării Constituţiei şi a legilor ţării. 9. Autorii apreciază că, în mod contrar garanţiilor de independenţă a Avocatului Poporului, subliniate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi prevăzute de standardele europene, Parlamentul a adoptat hotărârea de revocare a Avocatului Poporului cu încălcarea Constituţiei, a standardelor de independenţă a instituţiei şi a prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, utilizând revocarea ca un mecanism de control discreţionar, politic, iar nu ca un control de legalitate în privinţa Avocatului Poporului. În considerarea principiilor loialităţii constituţionale şi a statului de drept, Parlamentul ar fi trebuit să îşi conformeze conduita adoptând un comportament constituţional, în concordanţă cu trăsăturile statului de drept, aşa cum reies din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a documentelor şi recomandărilor organismelor europene. Or, evaluarea realizată nu a fost una obiectivă, nu a respectat cadrul constituţional şi legal şi nu a fost bazată pe o demonstraţie a unor încălcări cumulative ale Constituţiei şi ale legilor. 10. În ceea ce priveşte condiţia realizării de către Parlament a unei evaluări obiective a activităţii Avocatului Poporului, utilizând motive de revocare obiective menite să garanteze independenţa Avocatului Poporului, autorii sesizării susţin că din examinarea preambulului hotărârii de revocare se observă că nu este menţionată nicio prevedere din Constituţie sau din vreo lege care să fi fost încălcată de Avocatul Poporului. Singurul temei de drept invocat ca fiind încălcat este unul cu caracter general, respectiv art. 15 alin. (2) din Legea nr. 35/1997. Tot din examinarea hotărârii de revocare rezultă că Parlamentul nu a dovedit încălcarea Constituţiei şi a legilor ţării. Astfel, se reţine că în activitatea instituţiei Avocatul Poporului, precum şi în exercitarea mandatului şi a atribuţiilor legale de către doamna Renate Weber, s-au constatat mai multe presupuse deficienţe, nereguli şi încălcări ale legii. 11. Cu privire la netransmiterea către Parlament şi Guvern a raportului special şi a recomandărilor sale privind problemele de sistem constatate în cazul crimelor de la Caracal, cu încălcarea atribuţiei legale prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, autorii sesizării observă că temeiul legal invocat nu instituie în sarcina Avocatului Poporului obligaţia de a întocmi rapoarte speciale şi recomandări, acestea reprezentând, în realitate, instrumente de lucru ale acestei instituţii. Mai mult, întrucât nu au fost finalizate procedurile judiciare începute în cazul invocat, o analiză a unor eventuale probleme de sistem nu poate fi efectuată. 12. Cu privire la neîndeplinirea, prin activitatea derulată în anul 2020, a rolului şi a obligaţiilor legale în domeniul apărării, protecţiei şi promovării drepturilor copilului, în cazul copiilor puternic afectaţi de restricţiile adoptate pe durata pandemiei şi expuşi actelor de violenţă domestică ori infracţiunilor de agresiune sexuală, exploatare sexuală şi pornografie infantilă, respectiv omisiunea de a formula cereri de chemare în judecată sau plângeri penale în cazuri de violenţă fizică sau psihică asupra minorilor din partea părinţilor, tutorelui sau a reprezentanţilor legali, autorii sesizării apreciază că reţinerea unei astfel de conduite ca fiind nelegală este condiţionată de existenţa unei obligaţii exprese în lege a cărei neîndeplinire să atragă răspunderea juridică a Avocatului Poporului. Or, din examinarea conţinutului normativ al art. 15 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 35/1997 observă că textul stabileşte o posibilitate pentru Avocatul Poporului, iar nu o obligaţie de a formula astfel de cereri şi plângeri penale. Răspunderea juridică a Avocatului Poporului, ca orice altă formă de răspundere juridică, nu poate interveni decât în ipoteza dovedirii existenţei unei fapte de încălcare a Constituţiei şi a legilor ţării. Prin urmare, în lipsa încălcării unei norme de drept prevăzute de lege nu poate exista un temei juridic pentru aplicarea unei sancţiuni juridice, revocarea din funcţie. 13. Legea nr. 35/1997 pune la dispoziţia Avocatului Poporului o suită de instrumente juridice pentru realizarea rolului său constituţional şi legal. În anii 2019 şi 2020, Avocatul Poporului şi-a îndeplinit rolul său de protector al drepturilor copiilor întocmind rapoarte speciale, realizând anchete, formulând sesizări din oficiu. Domeniul Avocatul Copilului a avut un număr de 522 de sesizări din oficiu în anul 2019 şi un număr de 573 în anul 2020, cu privire la care au fost emise 74 de recomandări în anul 2019, respectiv 78 de recomandări în anul 2020. În cursul anului 2021 au fost deja înregistrate peste 400 de sesizări din oficiu şi emise 25 de recomandări. În toate aceste cazuri, Avocatul Poporului a verificat dacă autorităţile cu atribuţii legale au acţionat conform acestora, respectiv dacă poliţia şi parchetul s-au sesizat în legătură cu cazurile de decese ale minorilor, dispariţii, abuzuri sexuale sau abuzuri fizice asupra minorilor, dacă direcţiile generale de asistenţă socială şi-au realizat competenţele de monitorizare a cazurilor, de asigurare a asistenţei psihologice, eventual, de dispunere a minorilor în regim de urgenţă în plasament. Avocatul Poporului şia îndeplinit îndatoririle cu respectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 35/1997, potrivit cărora „în exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităţilor publice“. 14. Cu privire la declanşarea în anul 2020 a mecanismului naţional privind prevenirea torturii cu privire la unităţile sanitare care tratează pacienţi cu COVID-19, sub aspectul monitorizării acestora, considerată de Parlament ca nelegală şi fără temei concret, cu încălcarea prevederilor Protocolului opţional, adoptat la New York la 18 decembrie 2002, la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, ratificat prin Legea nr. 109/2009, autorii sesizării arată că, în cadrul instituţiei Avocatul Poporului, încă din anul 2014 există organizat şi funcţionează permanent un domeniu care se numeşte Domeniul privind prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante în locurile de detenţie. Acest domeniu îndeplineşte atribuţiile Mecanismului Naţional de Prevenire (MNP), monitorizând, în mod regulat, tratamentul aplicat persoanelor private de libertate. MNP este îndrumat prin recomandări şi de către Subcomitetul de prevenire a torturii şi a pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante, în cadrul Comitetului pentru Prevenirea Torturii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul reprezentat de Carta Naţiunilor Unite şi este călăuzit de scopurile şi principiile exprimate în aceasta, precum şi de normele Organizaţiei Naţiunilor Unite referitoare la tratamentul persoanelor private de libertate. În activitatea sa, MNP exercită un mandat preventiv, spre deosebire de celelalte domenii din cadrul instituţiei Avocatul Poporului care au rol reactiv (soluţionează petiţii şi formulează sesizări din oficiu). Astfel, pentru a-şi exercita mandatul nu este nevoie să existe indicii de săvârşire a unor rele tratamente, rolul MNP constând tocmai în identificarea situaţiilor cu risc potenţial pentru relele tratamente. Obligaţia legală a acestui mecanism, care funcţionează permanent, este de a efectua vizite în locurile de detenţie, iar, potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, „în înţelesul prezentei legi, prin loc de detenţie se înţelege orice loc în care persoanele sunt private de libertate în baza unei decizii a unei autorităţi, la cererea acesteia sau cu acordul expres ori tacit al acesteia“, alin. (3) enumerând locurile care sunt considerate de detenţie, lit. j) menţionând expres „orice alt loc care îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (1) sau face parte din sistemul de sănătate sau sistemul de asistenţă socială“. Un loc este considerat „de detenţie“ dacă persoana care se află acolo este în imposibilitate să îl părăsească prin propria voinţă, fiind obligată să rămână până când o autoritate îi permite să plece, acesta fiind înţelesul şi în Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (OPCAT). 15. În contextul epidemiei de COVID-19, autorităţile române au adoptat o serie de măsuri în vederea prevenirii răspândirii infecţiei, printre care a fost şi izolarea persoanelor în locuri de carantină instituţionalizată şi în spitale desemnate COVID-19, astfel că au apărut noi locuri asimilate locurilor de detenţie, în sensul art. 4 din Protocolul opţional la OPCAT. Acestea sunt locuri temporare de detenţie, aşa cum au fost definite inclusiv în Avizul Subcomitetului ONU de prevenire a torturii (SPT) privind carantina instituţionalizată, adoptat în cadrul celei de-a 40-a Adunări (în perioada 10-14 februarie 2020), respectiv: „Orice loc în care o persoană este ţinută în carantină şi pe care nu este liberă să o părăsească, este un loc de detenţie conform art. 4 din OPCAT.“ De asemenea, în Avizul SPT către statele părţi şi Mecanismele Naţionale de Prevenire, cu privire la pandemia de Coronavirus (adoptat la 25 martie 2020) s-a precizat că spaţiile de carantină sunt de facto o formă de detenţie şi orice alte locuri din care persoanele sunt împiedicate să plece în scopuri similare (celor instituirii carantinei) intră în mod inexorabil în sfera de aplicare a mandatului OPCAT şi, prin urmare, în sfera de supraveghere atât a SPT, cât şi a MNP-urilor înfiinţate conform OPCAT, SPT enumerând printre locurile privative de libertate şi „alte instituţii medicale“. 16. Aşa fiind, în situaţia în care mai multe spitale au devenit COVID-19, statutul pacienţilor fiind acela de internaţi obligatoriu care pot părăsi spitalul numai în condiţiile stabilite de către reprezentanţii instituţiilor abilitate, autorii sesizării susţin că a devenit necesară monitorizarea acestora de către MNP, monitorizare care a vizat atât situaţia persoanelor internate, cât şi impactul desemnării unităţii sanitare ca spital COVID-19 asupra personalului. 17. În ceea ce priveşte susţinerea că Avocatul Poporului nu a sprijinit autorităţile naţionale competente şi nu a realizat în 2019 şi în 2020 acţiuni proprii, potrivit atribuţiilor sale, pentru îndeplinirea obiectivului de referinţă nr. 4 referitor la prevenirea şi combaterea corupţiei din cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare (MCV), deşi rapoartele MCV adoptate de Comisia Europeană au statuat rolul relevant al Avocatului Poporului pentru MCV, iar Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 mai 2021 a stabilit că România, prin autorităţile competente, inclusiv Avocatul Poporului, trebuie să se conformeze Deciziei 2006/98 şi rapoartelor MCV ale Comisiei, autorii sesizării apreciază că nu se poate reţine în sarcina Avocatului Poporului încălcarea Constituţiei şi a atribuţiilor sale reglementate în legea de organizare şi funcţionare. Răspunderea juridică a Avocatului Poporului nu poate fi atrasă de realizarea sau nerealizarea unor evenimente imprevizibile, neimputabile acestuia, cum ar fi, de exemplu, săvârşirea unor fapte grave de corupţie de către funcţionari din administraţia publică. 18. În fine, cu privire la motivul de revocare potrivit căruia Avocatul Poporului nu a acţionat în mod constant în raporturile sale cu Parlamentul şi cu celelalte autorităţi în spiritul colaborării loiale şi al respectului reciproc între autorităţile publice, autorii sesizării consideră că aceasta este o simplă apreciere subiectivă asupra modului în care Avocatul Poporului şi-a exercitat atribuţiile şi denotă o ignorare/necunoaştere a rolului constituţional şi legal al instituţiei Avocatul Poporului, precum şi a instrumentelor juridice pe care legea i le pune la dispoziţie. Şi în acest caz, Parlamentul omite să identifice care anume sunt textele constituţionale şi legale pe care Avocatul Poporului le-ar fi încălcat. 19. În mod contrar celor susţinute în hotărârea criticată, autorii sesizării susţin că, prin demersurile întreprinse, Avocatul Poporului a urmărit să se asigure că autorităţile publice respectă şi garantează drepturile omului într-un context social şi juridic dificil determinat de incertitudinea situaţiei sanitare mondiale. A imputa Avocatului Poporului că a sesizat autorităţile administraţiei publice centrale echivalează cu a-l sancţiona pentru că şi-a îndeplinit atribuţiile constituţionale şi legale, contribuind prin instrumentele juridice proprii, alături de toate autorităţile implicate, la protejarea drepturilor omului şi la consolidarea statului de drept. Acţiunile Avocatului Poporului au fost întreprinse tocmai în spiritul colaborării loiale dintre autorităţile statului şi au făcut parte din efortul convergent al autorităţilor de a depăşi criza sanitară, punând în prim-planul acţiunilor sale drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi contribuind la îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul protecţiei drepturilor. Formulând solicitări către ministrul administraţiei şi internelor, ministrul educaţiei naţionale, sesizând Curtea Constituţională şi monitorizând respectarea drepturilor omului în unităţile sanitare în care persoanele fizice se aflau carantinate, Avocatul Poporului s-a plasat în interiorul mandatului său general de apărător al drepturilor omului, atribuit de dispoziţiile Legii nr. 35/1997, acţionând cu stricta respectare şi aplicare a prevederilor constituţionale şi legale care permit acestuia controlul activităţii administraţiei publice, centrale şi locale, în scopul protejării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În ceea ce priveşte exercitarea atribuţiei sale constituţionale şi legale prevăzute de Legea fundamentală în art. 146 lit. d) şi de art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 35/1997, privind sesizarea Curţii Constituţionale, autorii sesizării invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 103 din 25 februarie 2020, în care s-a reţinut că atribuţia exclusivă a Avocatului Poporului de a sesiza sau nu Curtea Constituţională este o garanţie a independenţei instituţionale şi funcţionale de care acesta se bucură. 20. În continuare, autorii sesizării susţin că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 încalcă prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, întrucât din analiza procedurii desfăşurate în Parlamentul României rezultă că propunerea de revocare din funcţie a Avocatului Poporului nu a fost făcută de către Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului. Revocarea a fost supusă la vot pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului, lipsind actul legal de sesizare a Parlamentului, respectiv hotărârea Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, cele două comisii reunite s-au substituit Birourilor permanente reunite şi au propus, fără a avea această competenţă, revocarea Avocatului Poporului, după cum rezultă şi din raportul întocmit în urma şedinţei celor două comisii. Procedura legală ce trebuia urmată, conform prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, presupunea ca, după finalizarea lucrărilor comisiilor juridice reunite, să se convoace Birourile permanente reunite pentru analizarea raportului şi, eventual, transmiterea către plenul celor două Camere reunite a propunerii de revocare prin intermediul unei hotărâri a Birourilor permanente reunite. Prin urmare, autorii sesizării susţin că propunerea de revocare a fost formulată de structuri parlamentare care nu deţin această competenţă, astfel că procedura de adoptare a Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 este viciată, fapt ce determină încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 21. Mai mult, în condiţiile în care, în aplicarea Legii nr. 35/1997, Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede expres modalitatea de numire a Avocatului Poporului, şi anume prin buletine de vot, votul fiind secret, şi aplicând principiul simetriei, întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres o procedură de exprimare a votului privind modalitatea de revocare a Avocatului Poporului, autorii sesizării susţin că parlamentarii trebuiau să îşi exprime votul prin aceeaşi modalitate, respectiv prin buletine de vot, şi nu prin intermediul votului deschis electronic, iar acest fapt ar fi trebuit să fie stabilit în hotărârea adoptată în şedinţa Birourilor permanente reunite, şedinţă care nu a avut loc. Or, procedura prin care a fost adoptată Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 lasă loc arbitrarului în activitatea Parlamentului în ceea ce priveşte activitatea unei instituţii atât de importante precum cea a Avocatului Poporului. 22. În fine, autorii sesizării susţin că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 nu cuprinde nicio menţiune privind asigurarea interimatului instituţiei Avocatul Poporului, fapt ce denotă că Parlamentul nu a acţionat în privinţa raporturilor cu această instituţie, în spiritul colaborării loiale şi respectului reciproc între autorităţile publice, mai ales că aceasta se află sub control parlamentar. 23. Având în vedere toate argumentele expuse, autorii sesizării solicită admiterea criticilor de neconstituţionalitate şi constatarea că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 11, ale art. 20, ale art. 58 alin. (1) şi ale art. 148 din Legea fundamentală. 24. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat punctele de vedere ale Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului asupra sesizării de neconstituţionalitate. 25. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 2/7.036 din 23 iunie 2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.260 din 23 iunie 2021. Analizând în mod sistematic dispoziţiile hotărârii contestate şi prevederile constituţionale invocate, arată că autorii sesizării de neconstituţionalitate invocă aceste prevederi pretins a fi încălcate într-o manieră pur formală, fără a argumenta respectivele încălcări sub forma unui conţinut concret şi efectiv, relevant din punct de vedere constituţional. Astfel, în critica de neconstituţionalitate se invocă în mod formal dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, încălcându-se, astfel, deciziile Curţii Constituţionale nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, şi nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012, care prevăd că „în susţinerea criticii de neconstituţionalitate trebuie să fie invocate dispoziţiile cuprinse în Constituţie“, iar „invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă“. De asemenea, invocarea de către autorii sesizării a standardelor internaţionale referitoare la revocarea Avocatului Poporului, a principiilor privind protecţia şi promovarea Avocatului Poporului adoptate de Comisia de la Veneţia, precum şi a Recomandării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Avocatul Poporului este pur formală, fără a se face o legătură directă între acestea şi o posibilă încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Constituţie. 26. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, care a vizat revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului şi în care Curtea a respins ca inadmisibilă sesizarea, reţinând că hotărârea criticată reprezintă un act juridic cu caracter individual. Deoarece Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 este o astfel de hotărâre cu caracter individual, categorie în rândul căreia se includ cele privind alegerea sau numirea într-o funcţie, revocarea din funcţie, precum şi cele referitoare la validarea în funcţii, şi potrivit jurisprudenţei Curţii, consideră că acest tip de hotărâri nu este supus controlului de constituţionalitate. 27. Referitor la presupusa încălcare a dispoziţiilor cuprinse la art. 58 alin. (1) din Constituţie, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor invocă aceeaşi Decizie nr. 732 din 10 iulie 2012, în care Curtea a reţinut că „Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, şi în consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale. A decide altfel ar însemna să se recunoască Curţii Constituţionale posibilitatea de a se substitui Parlamentului, de a invalida evaluările făcute de acesta şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale Curţii, ceea ce ar exceda, în mod evident, atribuţiilor instanţei de contencios constituţional“. 28. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor arată că „în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 15 iunie 2021 au fost prezentate rapoartele comune privind raportul de activitate pentru anul 2019 al instituţiei Avocatul Poporului, precum şi raportul comun privind raportul de activitate pe anul 2020 al instituţiei Avocatul Poporului, ambele rapoarte fiind întocmite de comisiile juridice ale celor două Camere. Comisiile juridice au apreciat că instituţia Avocatul Poporului nu şi-a îndeplinit misiunea constituţională şi legală de apărare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, nu a desfăşurat în mod constant o bună activitate prin raportare la sfera tuturor atribuţiilor sale legale. Faţă de aceste considerente, comisiile juridice au adoptat un raport comun de respingere a rapoartelor de activitate ale Avocatului Poporului pe anii 2019 şi 2020. Constatările, concluziile şi propunerile comisiilor juridice au fost dezbătute şi aprobate de către cele două Camere ale Parlamentului“. Întrucât Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au fost sesizate cu solicitarea grupurilor parlamentare ale PNL, USR şi UDMR din Senat şi Camera Deputaţilor privind revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului, acestea au hotărât transmiterea solicitării către comisiile juridice ale celor două Camere ale Parlamentului, în vederea întocmirii unui raport comun şi a unui proiect de hotărâre privind revocarea doamnei Renate Weber din această funcţie. 29. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor precizează că „declanşarea procedurii de revocare a Avocatului Poporului a fost semnificativ influenţată de constatările şi concluziile Comisiilor juridice din cele două Camere, care, în prezenţa doamnei Renate Weber, au dezbătut cererea de revocare şi au constatat că Parlamentul are competenţa constituţională de a revoca din funcţie Avocatul Poporului, ca urmare a constatării încălcării legilor şi a Constituţiei“, şi face referire la cuprinsul cererii de revocare semnate de grupurile parlamentare. Arată că, în dezbaterea cererii de revocare din funcţie a Avocatului Poporului, membrii comisiilor juridice au analizat atât prevederile legale, constituţionale, cât şi cele cuprinse în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia exercitării controlului parlamentar asupra Avocatului Poporului. 30. Apreciază că, distinct de instituţia Avocatul Poporului, dispoziţiile constituţionale şi legale reglementează Avocatul Poporului, conducătorul instituţiei, care este numit de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, conform art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie. Din aceste considerente, eficienţa instituţiei respective şi rolul său constituţional prevăzut la art. 58 alin. (1) rezultă din calităţile persoanei care este desemnată şi din maniera de lucru. Astfel, modul defectuos sau insuficient de îndeplinire de către conducătorul instituţiei Avocatul Poporului, precum şi modul de exercitare sau neexercitare a unor atribuţii legale cu încălcarea legii şi a Constituţiei lipsesc de eficienţă însăşi instituţia Avocatul Poporului şi duc la încălcarea rolului său constituţional, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. 31. Contrar celor susţinute de autorii sesizării, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor precizează că în şedinţa comună a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din 16 iunie 2021, în vederea respectării procedurii legale de revocare din funcţie a Avocatului Poporului, preşedintele Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, domnul Ludovic Orban, a supus votului Birourilor permanente reunite propunerea de revocare a doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului. Propunerea a fost adoptată cu votul majorităţii celor prezenţi, devenind astfel propunerea Birourilor permanente ale celor două Camere. În aceeaşi şedinţă a Birourilor permanente a fost examinată şi solicitarea grupurilor parlamentare ale PNL, USR şi UDMR de revocare a doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului. Propunerea Birourilor permanente, precum şi solicitarea grupurilor parlamentare ale PNL, USR şi UDMR de revocare a doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului au fost transmise comisiilor juridice ale celor două Camere în vederea întocmirii raportului comun prevăzut de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997. În urma dezbaterii în şedinţa din 16 iunie 2021, cele două comisii au constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a supune plenului Parlamentului raportul comun, precum şi proiectul de hotărâre privind revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului. În consecinţă, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 16 iunie 2021, Plenul a hotărât, cu majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor prezenţi, revocarea din funcţie a doamnei Renate Weber. 32. Referitor la susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia măsura revocării ar fi trebuit să fie făcută prin vot secret cu buletine de vot, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 99-100 raportate la art. 13 pct. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicat, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor apreciază că aceasta nu este întemeiată, întrucât regulamentul menţionat are dispoziţii exprese numai în ceea ce priveşte numirea în funcţii în cadrul autorităţilor publice. 33. Având în vedere concluziile desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor solicită să se constate că sesizarea de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate necesare şi propune respingerea acesteia. 34. Biroul permanent al Senatului a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 1.061 din 28 iunie 2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.489 din 28 iunie 2021, în care susţine că sesizarea privind neconstituţionalitatea Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 este inadmisibilă. Arată că hotărârea Parlamentului de revocare din funcţia de Avocat al Poporului a doamnei Renate Weber este un act administrativ individual care vizează organizarea şi funcţionarea unei instituţii de rang constituţional şi, ca atare, doar aparent, ar putea fi supusă controlului de constituţionalitate prin raportare atât la o normă de referinţă constituţională, cât şi la o normă infraconstituţională. În acest caz sunt incidente cele statuate de Curte prin Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, decizie care face parte din blocul de constituţionalitate şi ale cărei considerente sunt general obligatorii. 35. Principiile constituţionale dezvoltate în decizia Curţii Constituţionale menţionată (principiul autonomiei şi independenţei funcţionale a instituţiei Avocatul Poporului şi principiul controlului parlamentar) au fundamentat din perspectivă juridică decizia Parlamentului de a analiza şi evalua activitatea prezentată de Avocatul Poporului prin rapoartele depuse, respectiv de a identifica şi de a detalia activităţile şi inactivităţile care au condus la un mod defectuos de exercitare a atribuţiilor constituţionale şi legale. Avocatul Poporului este o autoritate autonomă, dar autonomia nu înseamnă lipsa oricărei răspunderi pentru modul în care îşi realizează atribuţiile conform Constituţiei şi legilor. Aceasta, întrucât răspunderea Avocatului Poporului în faţa Parlamentului, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, este una de ordin administrativ, în sensul că reflectă principiul constituţional al controlului parlamentar asupra activităţii unei autorităţi autonome şi independente. Raporturile constituţionale dintre Parlament şi Avocatul Poporului nu stabilesc o legătură de subordonare ierarhică între cele două autorităţi de rang constituţional, ci atribuie Parlamentului un rol de control şi posibilitatea de a sancţiona Avocatul Poporului prin revocare pentru modul defectuos în care şi-a desfăşurat activitatea prin raportare la competenţele sale constituţionale şi legale. Acesta este şi motivul pentru care Constituţia şi legea prevăd obligaţia pentru Avocatul Poporului de a depune rapoarte de activitate la Parlament, obligaţie constituţională şi legală a cărei realizare permite deschiderea procedurii de evaluare a modului în care activitatea desfăşurată în anul de referinţă al raportului s-a realizat sau nu în limitele constituţionale şi legale, cu sau fără respectarea scopului legii. Parlamentul României nu a sancţionat prin revocare Avocatul Poporului pentru faptul că şia exercitat competenţele, ci pentru că, din analiza rapoartelor de activitate depuse, rezultă că acesta a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile constituţionale şi legale, iar în unele cazuri chiar prin depăşirea limitelor stabilite în lege. Or, această evaluare a activităţii Avocatului Poporului este o obligaţie constituţională a forului legislativ atât timp cât există obligaţia constituţională şi legală pentru autoritatea independentă şi autonomă de a depune rapoarte de activitate anuale în faţa respectivului for legislativ şi nu afectează independenţa şi autonomia acestei instituţii de rang constituţional. 36. Biroul permanent al Senatului apreciază că a extinde ideea de independenţă şi autonomie la imposibilitatea Parlamentului de a aprecia modul în care Avocatul Poporului şi-a realizat atribuţiile sau a introduce prin intermediul unei decizii a Curţii Constituţionale criterii de evaluare care nu au fost reglementate de legiuitorul organic ar echivala, pe de o parte, cu deturnarea principiului constituţional al controlului parlamentar şi, pe de altă parte, cu transformarea Curţii Constituţionale într-un legiuitor pozitiv care îşi stabileşte criterii de evaluare a evaluării realizate de Parlament cu privire la modul în care Avocatul Poporului şi-a desfăşurat activitatea, criterii care nu sunt prevăzute în Constituţie sau în legea de organizare şi funcţionare a Avocatului Poporului. Instituţia Avocatul Poporului este autonomă, independentă în exercitarea atribuţiilor, dar nu iresponsabilă. În consecinţă, nicio altă autoritate, conform Constituţiei, nu se poate substitui Parlamentului în ceea ce priveşte verificarea activităţii Avocatului Poporului. A desconsidera acest argument şi a considera admisibilă prezenta sesizare de neconstituţionalitate ar conduce inevitabil la transformarea Curţii Constituţionale într-o instanţă de apel, ce verifică în concret situaţia de fapt a persoanelor vizate de actul parlamentar, şi nu actul parlamentar ca atare, mai exact Curtea ar realiza un control jurisdicţional asupra competenţei exclusive a Parlamentului, şi nu doar un control jurisdicţional asupra legalităţii actului emis de acesta. Consideră că o astfel de decizie ar depăşi limitele unui control de constituţionalitate şi ar conduce la asumarea unui rol jurisdicţional de către Curtea Constituţională acolo unde Constituţia şi legea au reglementat doar un control parlamentar clasic asupra modului în care o autoritate independentă şi autonomă şi-a realizat activitatea prin raportare la competenţele sale constituţionale şi legale. 37. Comisiile juridice reunite în şedinţă comună au îndeplinit procedura de dezbatere a propunerii Birourilor permanente reunite de revocare din funcţie a Avocatului Poporului pe baza motivelor invocate în cererea de revocare şi au adoptat un raport comun conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997. Parlamentul, prin cele două Camere reunite anterior într-o altă şedinţă comună, constatând încălcări ale legii şi ale Constituţiei de către Avocatul Poporului, doamna Renate Weber, a adoptat prin vot rapoartele comisiilor juridice prin care acestea au respins rapoartele de activitate înaintate de Avocatul Poporului pentru anii 2019 şi 2020. „Votul plenului Parlamentului nu a vizat respingerea de către plen a rapoartelor de activitate ale Avocatului Poporului, nefiind reglementată o consecinţă legală a revocării din funcţie ca urmare a respingerii unor astfel de rapoarte de activitate aşa cum este reglementat expres prin lege în cazul rapoartelor depuse de alte autorităţi aflate sub control parlamentar (SRR sau TVR, de exemplu).“ 38. Având în vedere poziţia sa constituţională, ca instituţie, Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, iar această răspundere se materializează prin obligaţia prezentării de rapoarte. În exercitarea funcţiei de control parlamentar, Camera Deputaţilor şi Senatul nu au controlat nici anchetele, nici recomandările formulate de instituţia Avocatul Poporului în anii de bilanţ analizaţi, ci au verificat şi au constatat că exercitarea atribuţiilor legale de către conducătorul instituţiei Avocatul Poporului, doamna Renate Weber, s-a făcut în anii 2019 şi 2020 în afara limitelor stabilite de lege şi de Constituţie. 39. Prin urmare, fără a fi subordonat Parlamentului României, Avocatul Poporului îşi realizează rolul şi atribuţiile constituţionale şi legale sub control parlamentar. Or, în condiţiile în care constată motivat că Avocatul Poporului a îndeplinit defectuos atribuţiile sale, fie prin acţiunile realizate, fie prin omisiunea de a acţiona în aria sa de competenţă, Parlamentul are nu numai posibilitatea, ci chiar obligaţia de a sancţiona Avocatul Poporului în sensul revocării din funcţie a conducătorului instituţiei, conform legii. 40. În scopul analizării temeiurilor şi motivelor de revocare, comisiile juridice au constatat că analiza şi evaluarea activităţii Avocatului Poporului, pe care le realizează Parlamentul, nu vizează doar aspecte cantitative cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea unor atribuţii, ci vizează inclusiv aspecte calitative cu privire la circumstanţele, scopurile urmărite şi efectele produse de acţiunile şi omisiunile respectivei instituţii. Dacă Parlamentul nu ar putea să evalueze activitatea Avocatului Poporului şi din perspectiva scopurilor urmărite şi a consecinţelor produse, s-ar putea ajunge la situaţia în care, utilizând pur formal atribuţiile legale, instituţia Avocatul Poporului să încalce însuşi scopul legii şi să contravină propriului rol constituţional şi legal. Prin urmare, Parlamentul, în mod obiectiv şi legal, a analizat şi a evaluat prin comisiile juridice permanente ale celor două Camere nu doar realizarea formală a competenţelor legale, ci şi consecinţele modului în care instituţia Avocatul Poporului şi-a realizat aceste competenţe, consecinţe generate direct de modul de îndeplinire a atribuţiilor de către conducătorul instituţiei Avocatul Poporului, doamna Renate Weber. Comisiile juridice ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au supus spre dezbatere şi aprobare plenului reunit al Parlamentului, distinct de propunerea Birourilor permanente reunite de revocare din funcţie, raportul comun pentru revocarea din funcţie a doamnei Renate Weber, Avocat al Poporului, raport prevăzut de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, împreună cu proiectul de hotărâre aferent. Ulterior revocării, Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună din 17 iunie 2021, au hotărât declanşarea procedurii de numire a Avocatului Poporului şi au stabilit calendarul acestei proceduri. Toate aceste demersuri regulamentare reflectă exercitarea atribuţiilor legale şi constituţionale de către Parlament în spiritul colaborării loiale şi respectului reciproc între autorităţile publice. 41. Faţă de cele arătate, Biroul permanent al Senatului susţine că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 11, ale art. 20, ale art. 58 alin. (1) şi ale art. 148 şi, în consecinţă, solicită Curţii Constituţionale să respingă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată, iar, subsecvent, ca neîntemeiată pentru considerentele expuse în punctul de vedere. 42. La dosarul cauzei au fost depuse mai multe înscrisuri sub formă de amicus curiae (semnate de persoana revocată din funcţia de Avocat al Poporului, doamna Renate Weber, de asociaţia Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept, de Nicoleta-Monica Petruţ, în numele mai multor persoane semnatare a unei petiţii online, respectiv de Partidul România Noastră - organizaţia judeţeană Constanţa), prin care se susţine admiterea criticilor de neconstituţionalitate formulate de autorii sesizării. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, actele depuse la dosar, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 43. Potrivit Adresei nr. 2/6.879 din 17 iunie 2021, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 16 iunie 2021, care are următorul conţinut: „Articol unic. - Doamna Renate Weber se revocă din funcţia de Avocat al Poporului.“ 44. Autorii sesizării susţin că hotărârea Parlamentului contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră caracterul de stat de drept al statului român, respectiv principiul legalităţii şi supremaţia Constituţiei, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 58 alin. (1) privind numirea şi rolul Avocatului Poporului şi art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. 45. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării referitoare la hotărârea Parlamentului trebuie realizată prin raportare la art. 146 lit. l) din Constituţie şi la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ 46. Astfel, Curtea constată că actul juridic supus controlului este o hotărâre care aparţine plenului reunit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, sesizarea fiind formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Social Democrat din cele două Camere, fiind semnată de liderii acestor grupuri, astfel că sunt întrunite condiţiile referitoare la obiectul şi titularul dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. 47. În continuare, Curtea va analiza îndeplinirea în prezenta cauză a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, care nu sunt stipulate explicit de lege, dar care reprezintă rezultatul interpretării textelor de lege, dată de Curte în jurisprudenţa sa anterioară. Sub acest aspect, o condiţie de admisibilitate a sesizărilor privind neconstituţionalitatea hotărârilor parlamentare o constituie relevanţa constituţională a obiectului respectivelor hotărâri. Curtea a constatat că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, (i) hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau (ii) hotărâri care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea deciziile nr. 53 şi nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). De asemenea, Curtea a constatat că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile parlamentare care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează hotărâri cu caracter individual sunt de plano admisibile (a se vedea şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, precitată). 48. De asemenea, Curtea Constituţională a mai stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte. Aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 şi Decizia nr. 628 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015). 49. În speţă, Curtea constată că dispoziţiile titlului II, capitolul IV - Avocatul Poporului din Constituţie consfinţesc rangul constituţional al acestei instituţii publice, cu rol în apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, în sensul stabilit prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) nr. 48/134 din 20 decembrie 1993 (Principiile de la Paris), în raporturile acestora cu autorităţile publice. 50. Un caz particular în jurisprudenţa Curţii îl constituie Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 32 din 3 iulie 2012, în care Curtea a constatat că revocarea din funcţia de Avocat al Poporului a domnului Gheorghe Iancu nu vizează, prin natura juridică a hotărârii criticate, valori şi principii constituţionale, în sensul reţinut de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, şi, ca atare, a respins sesizarea ca inadmisibilă. În această decizie, Curtea nu a analizat în mod adecvat condiţia de admisibilitate referitoare la afectarea unor valori sau principii constituţionale, pe care o reţinuse anterior cu privire la analiza hotărârilor Parlamentului care vizau organizarea şi funcţionarea unor autorităţi sau instituţii de rang infraconstituţional. În speţă, autoritatea publică vizată prin hotărârea Parlamentului era Avocatul Poporului, aşadar o autoritate de rang constituţional, astfel că toate hotărârile adoptate de Parlament cu privire la aceasta pot fi supuse controlului de constituţionalitate. De altfel, Curtea a revenit la soluţia anterioară şi, printr-o jurisprudenţă constantă, a reţinut că, „în privinţa hotărârilor care, prin obiectul lor, vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, Curtea a reţinut că norma prin raportare la care urmează să fie exercitat controlul de constituţionalitate poate fi şi de nivel infraconstituţional, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, Curtea a arătat că o atare orientare este dată de domeniul de maximă importanţă în care intervin aceste hotărâri - autorităţi şi instituţii de rang constituţional -, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorităţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constituţionalitate, chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională“. Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012 a rămas un caz izolat în jurisprudenţă, Curtea pronunţându-se constant asupra constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului care vizau autorităţi de rang constituţional, precum Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Societatea Română de Televiziune şi Societatea Română de Radiodifuziune (a se vedea Decizia nr. 442 din 10 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 30 iulie 2014, Decizia nr. 514 din 8 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 27 octombrie 2014, Decizia nr. 395 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 21 iunie 2019, Decizia nr. 396 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 21 iunie 2019, Decizia nr. 847 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1302 din 29 decembrie 2020, Decizia nr. 848 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1276 din 22 decembrie 2020, şi Decizia nr. 428 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 23 iunie 2021). 51. Mai mult, chiar în privinţa hotărârilor Parlamentului care nu vizează autorităţi sau instituţii de rang constituţional, dar care afectează valori sau principii constituţionale, Curtea a reţinut că „acceptarea tezei contrare, cu consecinţa excluderii de la exercitarea controlului de constituţionalitate a Hotărârilor Parlamentului României date cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, ar avea drept consecinţă plasarea organului reprezentativ suprem al poporului român - Parlamentul deasupra legii şi acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituţional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancţionată. Or, într-un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege (Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 21 mai 2014, paragraful 21). 52. Raportându-se la reperele stabilite în jurisprudenţa sa, având în vedere că, în speţă, hotărârea Parlamentului este un act cu caracter individual care vizează organizarea şi funcţionarea unei autorităţi de rang constituţional, iar critica de neconstituţionalitate formulată vizează nemijlocit atât norme consacrate de Legea fundamentală, respectiv art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11, art. 20, art. 58 alin. (1) şi art. 148 din Constituţie, cât şi norme infraconstituţionale, respectiv art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate. 53. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 3 alin. (2), art. 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, asupra constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021. 54. Examinarea criticilor de neconstituţionalitate. Statutul constituţional al instituţiei Avocatului Poporului este consacrat de art. 58-60 din Legea fundamentală. Astfel, potrivit art. 58 alin. (1), Avocatul Poporului este numit de Parlamentul României, în şedinţa comună a celor două Camere, potrivit art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie, pe o durată de 5 ani şi are ca rol apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică [art. 58 alin. (3)], iar exercitarea atribuţiilor se realizează din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege [art. 59 alin. (1)]. Constituţia prevede expres obligaţia autorităţilor publice de a asigura Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale [art. 59 alin. (2)]. În ceea ce priveşte relaţia Avocatului Poporului cu Parlamentul, art. 60 din Constituţie stabileşte obligaţia celui dintâi de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, care pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Reglementarea unui regim strict al incompatibilităţilor pentru ocuparea funcţiei de Avocat al Poporului [art. 58 alin. (2)] constituie o garanţie a independenţei Avocatului Poporului. 55. Normele constituţionale se completează cu reglementarea cuprinsă în legea organică privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, Legea nr. 35/1997, care în art. 2 alin. (1) şi (4) prevede că Avocatul Poporului „este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică“, respectiv că „nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale“. În mod corelativ, art. 2 alin. (3) stabileşte că, „în exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităţilor publice“. Legea nr. 35/1997 reiterează în art. 6 alin. (1) că „Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună“, în art. 6-8 stabileşte procedura de numire a acestuia, iar în art. 9 alin. (1) reglementează cazurile de încetare a mandatului de Avocat al Poporului înainte de termen: demisie, revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, şi deces. 56. Analizând în continuare elementele care particularizează statutul Avocatului Poporului, Curtea constată că regimul incompatibilităţilor pentru această funcţie este identic cu cel reglementat de legiuitorul constituant pentru judecătorii Curţii Constituţionale şi pentru judecători, art. 58 alin. (2) din Constituţie stabilind că „Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“. În acelaşi sens, Legea nr. 35/1997 prevede în art. 6 alin. (2) că „poate fi numit Avocat al Poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituţională“ (a se vedea şi Decizia nr. 77 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 13 martie 2019). 57. Statuând, prin dispoziţiile art. 58 alin. (3), că organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică, Constituţia lasă Parlamentului libertatea de a reglementa cazurile, condiţiile şi procedurile în care poate înceta mandatul de Avocat al Poporului. Astfel, Legea nr. 35/1997, la art. 9 alin. (1), reglementează cazurile de încetare a mandatului de Avocat al Poporului înainte de termen: demisie, revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori deces. 58. Cu privire la revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca mod de încetare a mandatului înainte de termen, Curtea observă că dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997 prevăd că revocarea se face de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului. Având în vedere că textul legal nu stabileşte alte condiţii, rezultă că revocarea Avocatului Poporului înainte de expirarea mandatului se poate hotărî ca sancţiune juridică având ca temei încălcarea Constituţiei şi a legilor. 59. Revocarea Avocatului Poporului se sprijină, în sens substanţial, pe dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 59 alin. (1), care, stabilind că exercitarea atribuţiilor se realizează „din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege“, implică răspunderea juridică pentru încălcarea Constituţiei şi a legilor (inclusiv a legii proprii de organizare şi funcţionare) sub forma înlăturării din funcţia deţinută. Această concluzie rezultă şi din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 35/1994, care prevăd că Avocatul Poporului nu răspunde juridic „pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplineşte, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezenta lege“. Aceste dispoziţii legale instituie imunitatea Avocatului Poporului, ca trăsătură a mandatului, în temeiul căreia acesta este protejat faţă de eventualele presiuni sau abuzuri şi care îi asigură independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. Expresie a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, care consacră autonomia şi independenţa instituţiei Avocatul Poporului „faţă de orice altă autoritate publică“, imunitatea este o măsură de protecţie împotriva ameninţărilor sau a altor acte de presiune la care ar putea fi supusă persoana care ocupă această funcţie publică din partea unei alte autorităţi publice, a unei instituţii sau a unor persoane fizice. Curtea reţine că, în apărarea drepturilor şi a libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice, specificul activităţii Avocatului Poporului presupune solicitarea de informaţii sau documente de la autorităţile administraţiei publice, audierea funcţionarilor publici, efectuarea de anchete, emiterea de recomandări, prezentarea de rapoarte Parlamentului sau Guvernului, după caz, în situaţia în care constată lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării. Pentru ca îndeplinirea acestor atribuţii să fie efectivă, Avocatul Poporului trebuie să aibă siguranţa că modul în care se poziţionează în raport cu autorităţile implicate nu-l va expune unor consecinţe juridice. Reglementând că persoana nu răspunde juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplineşte, legea apără Avocatul Poporului în ceea ce priveşte totalitatea opiniilor şi a actelor emise în exercitarea mandatului său, sub aspectul tuturor formelor de răspundere juridică. Aşadar, iresponsabilitatea priveşte opiniile şi actele intrinseci mandatului, iar nu cele extrinseci exerciţiului acestuia, având ca scop protecţia libertăţii de exprimare şi de decizie a Avocatului Poporului. 60. Fiind o garanţie ce priveşte mandatul în sine şi îndeplinirea competenţelor şi a rolului său constituţional, imunitatea derivă din statutul constituţional al acestei instituţii. Acesta este motivul pentru care ea are caracter imperativ, este de ordine publică, poate fi invocată din oficiu şi oricând, făcând parte din statutul juridic al Avocatului Poporului. De aceea, reglementarea unui regim strict al imunităţii trebuie să constituie o garanţie a independenţei Avocatului Poporului, al cărui rol nu se poate realiza în mod eficient fără a i se pune la îndemână instrumente instituţionale corespunzătoare pentru realizarea atribuţiilor şi fără a i se asigura o independenţă reală în realizarea respectivelor atribuţii. 61. Pe de altă parte, Curtea constată că în raporturile Avocatului Poporului cu autoritatea publică ce l-a numit, Parlamentul României, pe lângă garanţia cu caracter general a imunităţii menită să-i asigure independenţa, legea prevede o garanţie suplimentară, respectiv interdicţia expresă prevăzută la art. 2 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, potrivit căreia „Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale“. Cu alte cuvinte, prin numirea unei anumite persoane ca Avocat al Poporului, Parlamentul nu îi atribuie acesteia un mandat imperativ, iar aceasta nu exercită un mandat în reprezentarea autorităţii care a realizat numirea. 62. Potrivit teoriei mandatului imperativ, în temeiul împuternicirii, persoana împuternicită acţionează numai potrivit dispoziţiilor/ instrucţiunilor obligatorii date de persoana/autoritatea publică ce ia dat mandatul. Aşa fiind, ea nu va putea acţiona nici împotriva, nici în afara şi nici în lipsa respectivelor dispoziţii/instrucţiuni. Regimul juridic al mandatului imperativ presupune dreptul mandantului de a revoca mandatul atunci când constată neîndeplinirea dispoziţiilor/ instrucţiunilor obligatorii trasate prin mandat. Cu alte cuvinte, persoana împuternicită poate fi sancţionată în cazul în care nu respectă cerinţele stabilite la preluarea mandatului de către persoana/autoritatea care o mandatează, conduita sa culpabilă (chiar obiectivă) sub aspectul neîndeplinirii mandatului imperativ constituind însăşi raţiunea revocării mandatului. Analizând dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, Curtea constată că norma legală accentuează interdicţia mandatului imperativ, reglementând expres că Avocatul Poporului nu poate fi obligat să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor vreunei autorităţi publice. Rezultă că raportul dintre Parlament şi Avocatul Poporului nu poate fi asimilat unui mandat cu obiective determinate de Parlament, astfel că acest raport nu poate avea consecinţele juridice specifice mandatului imperativ, respectiv nu poate fi revocat pentru că Avocatul Poporului nu a urmat instrucţiunile sau dispoziţiile Parlamentului. 63. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că una dintre funcţiile Parlamentului este cea de control, iar atribuţia corespunzătoare acestei funcţii este cea realizată prin intermediul comisiilor permanente sau de anchetă. Curtea a apreciat că, în exercitarea funcţiei de control, Parlamentul este îndreptăţit să utilizeze toate instrumentele juridice pe care Constituţia, legea şi propriile regulamente de organizare şi funcţionare i le pun la dispoziţie, comisiile parlamentare, deşi consacrate constituţional, având doar un rol auxiliar în formarea deciziei finale a forului legislativ (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 64). Curtea a observat că, „în cazul autorităţilor publice aflate sub control parlamentar exercitat prin intermediul comisiilor permanente, împrejurările concrete în care s-a desfăşurat un anumit eveniment sau acţiune sunt investigate de respectiva comisie, în virtutea plenitudinii sale de control, sau pot fi investigate de o comisie specială de anchetă, înfiinţată expres pentru cercetarea evenimentului sau acţiunii alegate“. Cu privire la autorităţile publice aflate sub control parlamentar, Curtea a statuat că „legea infraconstituţională poate dispune controlul parlamentar realizat de către o comisie permanentă de control al activităţii autorităţii publice, reglementată concret de lege, sau controlul parlamentar realizat prin analiza raportului de activitate pe care autoritatea publică este obligată să îl prezinte periodic (anual) în faţa uneia dintre Camerele Parlamentului sau celor două Camere, în şedinţă reunită“ (Decizia nr. 206 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 23 aprilie 2018, paragrafele 73 şi 74). 64. Curtea reţine, pe de o parte, că, potrivit art. 60 din Constituţie, „Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor“, normă reiterată în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 şi dezvoltată în alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia „raportul anual vizează activitatea instituţiei pe un an calendaristic şi se înaintează Parlamentului până la data de 1 februarie a anului următor, în vederea dezbaterii acestuia în şedinţa comună a celor două Camere“. 65. Pe de altă parte, având în vedere normele constituţionale şi legale referitoare la rolul constituţional şi atribuţiile Avocatului Poporului, precum şi statutul juridic al acestuia (care implică incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică sau privată, imunitatea privind opiniile emise şi actele efectuate în exercitarea mandatului, interdicţia mandatului imperativ şi reprezentativ), Curtea reţine că scopul acestor reglementări este de a asigura independenţa Avocatului Poporului faţă de orice altă autoritate publică, deci inclusiv faţă de Parlament. Mai mult, fără a pune în discuţie calitatea de autoritate aflată sub control parlamentar, Curtea constată că poziţia autonomă şi independentă a acestei autorităţi publice în raport cu Parlamentul este consacrată expres de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 35/1997. 66. Analizând statutul sui generis, independent, al Avocatului Poporului, Curtea constată că în sarcina acestuia se naşte obligaţia de transparenţă cu privire la activitatea desfăşurată în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice. Această obligaţie se manifestă faţă de persoanele fizice/cetăţeni/popor în numele cărora acţionează, fiind inerentă răspunderii pe care o are faţă de aceştia. Prezentarea raportului privind activitatea Avocatului Poporului în faţa Parlamentului nu este expresia controlului parlamentar autentic, care este exercitat asupra executivului (Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice), întrucât nu derivă din raportul instituţional stabilit între o autoritate de control şi o autoritate controlată, ci reprezintă modalitatea în care autoritatea naţională care deţine misiunea de a promova şi de a apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice informează poporul, prin intermediul „organului reprezentativ suprem“, despre demersurile sale legale în raporturile cu autorităţile publice ale statului. De altfel, şi în literatura juridică de specialitate se evidenţiază calitatea Avocatului Poporului de organ chemat să ajute Parlamentul în înfăptuirea funcţiei sale de control asupra executivului (Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice). Într-un atare caz, graţie naturii juridice a instituţiei Avocatul Poporului, controlul parlamentar este unul difuz şi nu permite injoncţiuni în activitatea acestei instituţii. Aşa fiind, Curtea constată că, faţă de normele constituţionale şi legale în vigoare, înaintarea către Parlament a raportului anual care vizează activitatea instituţiei pe un an calendaristic nu plasează instituţia Avocatul Poporului sub un control parlamentar autentic, ci reprezintă un act de colaborare loială, întemeiat pe normele constituţionale, între două autorităţi publice independente: „instituţia naţională pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului“ [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 35/1997] şi „unica autoritate legiuitoare a ţării“ [art. 61 alin. (1) din Constituţie]. De altfel, această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art. 60 din Constituţie, care, referindu-se la conţinutul rapoartelor anuale - care „pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor“ -, subliniază tocmai raportul de colaborare şi dialog instituţional între cele două autorităţi sub aspectul politicilor legislative în materia drepturilor şi libertăţilor omului. 67. În acest context normativ care circumscrie statutul juridic constituţional şi legal al Avocatului Poporului, asigurându-i independenţa faţă de orice autoritate publică, deci inclusiv faţă de Parlament, Curtea constată că dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997 prevăd posibilitatea revocării Avocatului Poporului „ca urmare a constatării încălcării Constituţiei şi a legilor“ de către acesta. Legea nr. 35/1997 instituie, aşadar, revocarea ca sancţiune juridică, aplicată de Parlamentul României pentru o conduită care încalcă norme legale sau constituţionale şi care are drept consecinţă încetarea mandatului Avocatului Poporului înainte de expirarea termenului pentru care a fost numit. 68. Cu privire la cazurile de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 195, în condiţiile în care legea de revizuire a Constituţiei supusă controlului de constituţionalitate enumera cazurile de încetare a mandatului Avocatului Poporului, omiţând să prevadă şi revocarea, Curtea a apreciat că, „cel puţin teoretic, nu poate fi exclus riscul ca persoana numită în funcţia de Avocat al Poporului să abuzeze de prerogativele pe care Constituţia şi legea i le conferă, să le deturneze de la finalitatea lor legală ori să nu le îndeplinească în mod corespunzător şi astfel să încalce grav valorile şi principiile constituţionale. Eliminarea posibilităţii Parlamentului de a revoca din funcţie persoana care, în exercitarea mandatului de Avocat al Poporului, se dovedeşte că a acţionat contrar Constituţiei şi legii ar fi inacceptabilă şi incompatibilă cu valorile fundamentale ale statului român enunţate în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Desigur, situaţiile în care poate interveni revocarea trebuie individualizate cu precizie la nivelul legii, iar procedura care urmează să fie respectată în această situaţie trebuie, de asemenea, stabilită prin norme lipsite de orice echivoc, astfel încât să fie evitat riscul unei revocări arbitrare. Prin urmare, Curtea a reţinut că printre cazurile de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului trebuie să se regăsească şi revocarea şi a recomandat ca reglementarea acestui caz să se realizeze prin legea de organizare şi funcţionare a instituţiei. Curtea constată că Legea nr. 35/1997 nu a suferit modificări în sensul celor reţinute prin decizia Curţii Constituţionale. 69. Curtea observă că reglementările cu caracter internaţional impun aceleaşi standarde de protecţie a instituţiei Avocatului Poporului. Astfel, Recomandarea 1615 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la instituţiile Ombudsman stabileşte o serie de caracteristici esenţiale pentru funcţionarea eficientă a unei astfel de instituţii: „7.2. Garantarea independenţei în ceea ce priveşte subiectul anchetelor, inclusiv, şi în special, în ceea ce priveşte primirea petiţiilor, deciziile privind acceptarea sau respingerea petiţiilor ca inadmisibile sau iniţierea investigaţiilor din proprie iniţiativă, luarea deciziilor cu privire la momentul şi modul de desfăşurare a investigaţiilor, luarea în considerare a probelor, tragerea concluziilor, pregătirea şi prezentarea recomandărilor şi a rapoartelor, precum şi publicarea acestora“, precum şi „7.3. Proceduri exclusive şi transparente de numire şi revocare de către Parlament cu o majoritate calificată de voturi suficient de mare încât să implice sprijin din partea partidelor din afara guvernării, în conformitate cu criterii stricte care stabilesc, fără îndoială, ombudsmanul ca un individ calificat şi cu experienţă adecvată, de înaltă calitate morală şi independenţă politică, pentru mandate reînnoibile cu o durată cel puţin egală cu mandatul parlamentar“. De asemenea, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) a reţinut că „modelul cel mai larg urmat pentru instituţia ombudsman-ului sau apărătorului drepturilor fundamentale poate fi descris pe scurt ca fiind acela al unui oficial independent având ca rol principal de a acţiona ca intermediar între popor/persoană şi stat, precum şi administraţia locală, fiind în măsură în această funcţie să monitorizeze activitatea administraţiei prin posibilităţile de anchetă şi acces la informaţii, şi de a adresa administraţiei recomandări bazate pe lege şi echitate în sens larg, pentru a contracara şi remedia încălcările de drepturi fundamentale şi cazurile de administrare defectuoasă“ [CDL-AD(2007)020, paragrafele 7, 9, 10 şi 12, CDL-AD(2015)017, paragraful 22]. Comisia de la Veneţia a subliniat necesitatea respectării statutului independent al instituţiei Avocatul Poporului, inclusiv faţă de Parlament, şi a recomandat ca „în vederea protejării independenţei ombudsman-ului de fluctuaţiile politice, este preferabil să fie garantate existenţa şi principiile de bază ale activităţii sale în Constituţie“ [CDL-AD (2004)041, paragraful 9]. 70. În Avizul nr. 685/2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului, Comisia de la Veneţia a reţinut că „în afară de art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie (cu privire la numirea de către Parlament), instituţia Avocatului Poporului nu beneficiază de un temei constituţional. Nici competenţele şi nici criteriile de demitere a Avocatului Poporului nu sunt reglementate la nivel de Constituţie, chiar dacă Avocatul Poporului îndeplineşte un rol esenţial în protecţia drepturilor omului. Pentru a fi eficient în protecţia drepturilor omului, Avocatul Poporului trebuie să fie independent, inclusiv faţă de Parlament, care alege titularul funcţiei. Având în vedere această nevoie de independenţă, sunt necesare garanţii speciale împotriva demiterii nejustificate, precum şi trimiteri la principiul simetriei. Aplicarea aceloraşi criterii de numire şi revocare, adică o majoritate simplă, este inadecvată. (...) Lipsa unor astfel de garanţii poate duce la probleme grave, nu numai în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului, care este o sarcină esenţială a Avocatului Poporului, ci, de asemenea, în ceea ce priveşte controlul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului şi, în consecinţă, asupra statului de drept“. 71. În Opinia formulată cu privire la Legea Avocatului Poporului, adoptată în Republica Moldova, Comisia de la Veneţia preciza că legea „prevede mai multe motive pentru încetarea anticipată a mandatului Avocatului Poporului: unul dintre aceste motive îl constituie acţiunile incompatibile cu statutul de Avocat al Poporului. Acesta este un criteriu foarte vag pentru încetarea anticipată a mandatului Avocatului Poporului. Această formulare ar trebui să fie mai bine precizată şi interpretată în sens restrâns, astfel încât să acopere numai abaterile grave săvârşite de Avocatul Poporului. [...] Dincolo de caracterul vag al motivului de încetare menţionat mai sus, procedura de revocare din funcţie, astfel cum este prevăzută în lege, dă naştere unor preocupări serioase: [...] Avocatul Poporului poate fi revocat din funcţie cu o majoritate de 3/5 din numărul total al membrilor Parlamentului pe baza unei propuneri susţinute doar de 20 de deputaţi (din cei 101 parlamentari din actuala legislatură). Privite împreună, motivul şi procedura par să reprezinte o potenţială ameninţare la adresa independenţei Avocatului Poporului (şi a Avocatului Copilului). Majoritatea de 3/5 reprezintă o majoritate calificată moderată şi, conform recomandărilor de mai sus, majoritatea calificată necesară pentru revocare ar trebui să fie cel puţin egală cu (şi, de preferinţă, mai mare decât) majoritatea calificată necesară pentru alegere. Acest lucru este esenţial pentru a proteja statutul juridic al Avocatului Poporului, în special independenţa acestuia, şi pentru a preveni politizarea posibilei sale revocări din funcţie. Se recomandă modificarea legii astfel încât să se precizeze în mod clar că Avocatul Poporului poate fi revocat din funcţie numai cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor Parlamentului. [...] O altă preocupare legată de revocarea Avocatului Poporului din funcţie se referă la faptul că legea nu prevede dreptul Avocatului Poporului a cărei revocare este avută în vedere de a fi audiat înainte de exprimarea în Parlament a votului privind revocarea sa. Se recomandă să se prevadă o procedură care să asigure o audiere publică, astfel încât situaţia de fapt, precum şi punctul de vedere al Avocatului Poporului (şi al Avocatului Copilului) să fie făcute publice. În plus, deşi decizia privind încetarea anticipată a mandatului ar trebui să fie luată în mod corect de Parlament, ar trebui să existe o procedură de contestare a acestei decizii în instanţă (probabil în faţa Curţii Constituţionale)“ [CDL-AD(2015)017, paragrafele 58-61]. 72. În fine, Curtea reţine că la Sesiunea a 118-a a Comisiei de la Veneţia din 15-16 martie 2019 au fost adoptate liniile directoare pentru protejarea instituţiilor ombudsmanului, ca urmare a diferitelor ameninţări din ultimii ani la adresa acestor instituţii - Principiile pentru Protecţia şi Promovarea Instituţiilor Ombudsmanului („Principiile de la Veneţia“), care prevăd condiţiile legitime pentru întreruperea mandatului unui ombudsman: „11. Ombudsmanul poate fi revocat din funcţie numai în conformitate cu o listă exhaustivă de condiţii clare şi rezonabile, definite de lege. Aceste condiţii se referă numai la criteriile esenţiale de incapacitate sau incapacitate de a îndeplini atribuţiile, conduită necorespunzătoare sau culpă, care trebuie interpretate restrictiv. Majoritatea parlamentară necesară pentru revocarea din funcţie a Ombudsmanului - chiar de către Parlament sau de către o instanţă, la cererea Parlamentului - trebuie să fie cel puţin egală cu, şi de preferinţă mai mare decât cea stabilită pentru numirea sa. Procedura de revocare trebuie să fie publică, transparentă şi prevăzută de lege.“ 73. Reiterând cele statuate prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 şi luând în considerare normele şi principiile constituţionale care fundamentează tragerea la răspundere juridică, Curtea Constituţională reţine că, în cazul revocării Avocatului Poporului, cu titlu de sancţiune juridică, este obligatorie respectarea normelor şi a principiilor inerente răspunderii juridice: instituirea expresă şi exhaustivă a cazurilor care pot atrage răspunderea juridică, reglementarea cadrului procedural corespunzător de cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei persoanei a cărei revocare se propune, respectiv asigurarea exercitării dreptului la apărare al acesteia în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor care i se aduc. Răspunderea juridică a Avocatului Poporului, ca orice altă formă de răspundere juridică, nu poate interveni decât cu condiţia dovedirii unei fapte culpabile de încălcare a unei norme legale. 74. Pentru a sublinia aceste principii inerente răspunderii juridice, cu aplicare expresă în cazul revocării unui mandat legal sau constituţional, Curtea face trimitere la normele cuprinse în diferite acte normative în vigoare. Astfel, Legea concurenţei nr. 21/1996 prevede în art. 15 alin. (9) lit. f) că mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei încetează „prin revocare, pentru încălcarea gravă a prezentei legi sau pentru condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni“, în vreme ce, potrivit art. 15 alin. (10), membrii Plenului Consiliului Concurenţei sunt revocabili de către autoritatea care i-a numit, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale ei pot fi suspendaţi din funcţie de către aceeaşi autoritate. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevede la art. 23 alin. (5) lit. c)-f) că membrii Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pot fi revocaţi sau eliberaţi din funcţie numai în următoarele cazuri: incapacitate de muncă, dacă au fost condamnaţi definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute pentru numire sau la propunerea fundamentată a cel puţin două treimi din numărul acestora. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii prevede la art. 18 alin. (2) că revocarea membrului Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se dispune doar pentru cazurile prevăzute la art. 17 alin. (9) din lege, respectiv „în cazul absenţei nemotivate la mai mult de 3 şedinţe consecutive a unuia dintre membrii Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii sau la mai mult de o treime din şedinţele desfăşurate întrun an“. În aceste cazuri, „preşedintele Colegiului este obligat să sesizeze de îndată birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, care, în termen de 30 de zile de la sesizare, iniţiază procedura de înlocuire a acestuia. Procedura de înlocuire urmează prevederile alin. (2)-(6)“. Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate prevede la art. 37 alin. (3) că „mandatul de membru încetează, înainte de termen, prin revocare de către Senat, pentru neîndeplinirea atribuţiilor legale [...]. Reprezintă neîndeplinirea atribuţiilor legale şi cazul în care un membru al Consiliului absentează nemotivat la 3 şedinţe consecutive sau la oricare 6 şedinţe ale Consiliului în cursul unui an“. Legea nr. 61/2011 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru lupta antifraudă - DLAF prevede la art. 4 alin. (3) lit. d) că mandatul şefului Departamentului încetează prin revocare, prin decizia prim-ministrului „în cazul imposibilităţii de exercitare a mandatului, constând într-o indisponibilitate mai lungă de 120 de zile consecutive sau în cazul trimiterii în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută“. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prevede la art. 51 alin. (2) că „revocarea din funcţia de conducere a judecătorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a preşedintelui instanţei, pentru următoarele motive: a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţia de conducere; b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale; c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare“ şi la alin. (7) că „revocarea din funcţia de conducere a procurorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a conducătorului parchetului, pentru motivele prevăzute la alin. (2), care se aplică în mod corespunzător“. Norma reglementează că „până la finalizarea procedurii de revocare din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (2) şi (7), Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după caz, poate dispune suspendarea judecătorului sau procurorului din funcţia de conducere“ [alin. (8)], „hotărârea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu contestaţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 5 zile de la comunicare, fără îndeplinirea procedurii prealabile“ [alin. (9)], iar „până la soluţionarea contestaţiei, instanţa poate dispune, la cerere, suspendarea executării hotărârii de suspendare“ [alin. (10)]. De asemenea, art. 54 alin. (4) prevede că „revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător“. 75. Curtea constată că actele normative menţionate mai sus prevăd cazuri concrete care atrag măsura revocării din funcţia publică în condiţiile în care, cu excepţia judecătorilor şi procurorilor, autorităţile publice la care se referă actele normative nu au consacrare constituţională. Chiar dacă se pot observa şi printre aceste reglementări criterii insuficient determinate, atunci când instanţa constituţională a fost sesizată cu privire la caracterul vag al unora dintre normele reglementate, a sancţionat prevederile astfel criticate. 76. În cazul Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, art. 55 alin. (1) prevede că „revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se poate dispune oricând în timpul mandatului, în următoarele cazuri: a) persoana în cauză nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii; b) persoanei în cauză i-a fost aplicată o sancţiune disciplinară din cele prevăzute de lege pentru judecători şi procurori, iar măsura a rămas definitivă; c) secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii a constatat, pe baza raportului întocmit de Inspecţia Judiciară, că persoana în cauză nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit în mod necorespunzător, în mod grav, repetat şi nejustificat, atribuţiile prevăzute de lege“. De remarcat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 196 din 4 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 22 aprilie 2013, a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004, care prevedeau şi ipoteza revocării membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii „la cererea majorităţii adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului“. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „revocarea trebuie analizată în strânsă legătură cu conţinutul mandatului la care se referă, respectiv cu caracterul imperativ sau reprezentativ al acestuia. În cadrul mandatului imperativ, organul reprezentativ acţionează numai potrivit obligaţiilor stabilite de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii pot retrage împuternicirea acordată fără vreo motivare. În baza mandatului reprezentativ, însă, membrul Consiliului Superior al Magistraturii este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi“. Stabilind că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ şi că, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, ca autoritate reprezentativă în cadrul sistemului judiciar, presupune o identitate de statut în raport cu celelalte puteri, Curtea a reţinut că, „în realizarea mandatului lor, membrii aleşi ai Consiliului au o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică, stabilindu-se condiţiile pentru desfăşurarea activităţii specifice. În cazul încălcării acestor norme ei pot fi sancţionaţi“. Sub acest aspect, Curtea a statuat că „soluţiile preconizate de un act normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi precise. Or, în cazul revocării unui membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, nu este stabilit modul în care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului. Astfel, procedura de revocare, în ceea ce priveşte motivele pe care aceasta se întemeiază, nu este suficient de clar şi explicit stabilită la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi în ceea ce priveşte cariera profesională a membrilor săi aleşi, judecători sau procurori“. Curtea a reţinut că textul criticat este confuz, „în sensul că nu stabileşte natura şi felul atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului, modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora şi autoritatea competentă să constate un astfel de deficit în activitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii“. Aşadar, Curtea a constatat că art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 prezintă o deficienţă gravă de conţinut, respectiv de reglementare a motivelor pe care se întemeiază iniţierea procedurii de revocare, este neclar şi imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 77. Regulamentul Senatului prevedea la art. 30 alin. (1) că „revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una dintre următoarele împrejurări: a) încalcă prevederile Constituţiei; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului“. Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1022 din 17 noiembrie 2005, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea normei regulamentare, statuând că „în cazul revocării unui membru al Biroului permanent al Senatului, cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este obligatorie respectarea normelor şi principiilor inerente răspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural corespunzător de cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi asigurarea exercitării dreptului acestuia de a dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se aduc, adică de a se apăra“. Curtea a constatat că art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului „nu defineşte noţiunile de încălcare în mod grav şi încălcare în mod repetat a Regulamentului Senatului sau a Regulamentului şedinţelor comune, ceea ce face imposibilă exercitarea dreptului la apărare de către membrul Biroului permanent a cărui revocare se propune şi creează posibilitatea aplicării abuzive a acestui text“, şi contravine dispoziţiilor constituţionale privind dreptul fundamental la apărare, întrucât „nu asigură cercetarea faptelor imputate membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi nici posibilitatea acestuia de a se apăra de acuzaţiile care i se aduc“. Prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 18 noiembrie 2005, pentru identitate de argumente, Curtea a constatat neconstituţionalitatea normei din Regulamentul Camerei Deputaţilor care avea un conţinut similar, respectiv a art. 25^1 alin. (1) şi (2), potrivit căruia „(1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă, când se schimbă majoritatea politică din Camera Deputaţilor, de către majoritatea deputaţilor. (2) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă şi la cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în una dintre următoarele situaţii: a) încalcă prevederile Constituţiei României; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.“ 78. În concluzie, Curtea reţine că legea care reglementează revocarea, ca modalitate de încetare a unui mandat, trebuie să stabilească cu certitudine cazurile în care intervine această sancţiune, menţionând expres ipotezele obiective, determinate sau determinabile, care pot declanşa procedura de revocare (de exemplu, incidenţa răspunderii penale sau a răspunderii disciplinare). De asemenea, legea trebuie să prevadă procedura în cadrul căreia se analizează cererea de revocare şi după a cărei parcurgere organul competent poate dispune revocarea. Aceasta trebuie să prevadă titularul dreptului de a cere revocarea, organul competent să cerceteze faptele imputate şi vinovăţia persoanei a cărei revocare se cere sau garanţiile exercitării dreptului la apărarea a acesteia (încunoştinţarea persoanei a cărei revocare se cere, audierea sa publică înainte de revocare, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa, termenele procedurale etc.). Nu în ultimul rând, legea trebuie să reglementeze dreptul la recurs în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, deci posibilitatea persoanei revocate de a contesta măsura revocării, în condiţiile art. 21 din Constituţie referitor la liberul acces la justiţie. Pentru a-şi putea exercita atribuţia de control al legalităţii şi temeiniciei măsurii revocării, instanţa trebuie să cunoască raţiunile pentru care a fost dispusă revocarea, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă actului de revocare. Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul constituie o garanţie contra arbitrarului şi se impune cu precădere în cazul unui atare act prin care, dispunându-se încetarea unui mandat în curs, se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale. 79. Sub aceste aspecte, prin Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, reţinând că „este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora“, Curtea Constituţională a statuat că Parlamentul are competenţa de a dispune măsurile legale, „printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare“. Pornind de la cele statuate în precedent şi reiterând considerentele Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014, potrivit cărora „situaţiile în care poate interveni revocarea trebuie individualizate cu precizie la nivelul legii, iar procedura care urmează să fie respectată în această situaţie trebuie, de asemenea, stabilită prin norme lipsite de orice echivoc, astfel încât să fie evitat riscul unei revocări arbitrarii“, Curtea constată că actualul cadru normativ nu stabileşte cazurile exprese în care poate interveni revocarea Avocatului Poporului şi nici procedura care trebuie să fie parcursă în cazurile în care se formulează o asemenea solicitare. Având în vedere că Parlamentul are posibilitatea de a aplica sancţiunea juridică a revocării în urma constatării încălcării unor norme legale, oricare ar fi acestea, Curtea constată că actualul cadru normativ în temeiul căruia este adoptată o astfel de hotărâre prezintă o deficienţă gravă de conţinut, întrucât nu reglementează distinct şi limitativ ipotezele în care se poate declanşa procedura de revocare. Posibilitatea revocării din funcţie a Avocatului Poporului „ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor“ nu respectă condiţiile de claritate, previzibilitate şi rezonabilitate. Această constatare, coroborată cu faptul că nici legea şi nici regulamentele parlamentare nu prevăd procedura în baza căreia se adoptă hotărârea de revocare, limitându-se la a stabili titularul propunerii de revocare şi forul decident, şi nici garanţii cu privire la dreptul la apărare al persoanei revocate, converge spre concluzia că hotărârea astfel adoptată este rezultatul unui act arbitrar, lipsit de fundament constituţional, în opoziţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie care consacră principiul statului de drept. 80. De altfel, această concluzie este confirmată de însăşi autoritatea publică ce a dispus revocarea, care a reţinut ca temei al revocării faptul că „Avocatul Poporului a îndeplinit defectuos atribuţiile sale, fie prin acţiunile realizate, fie prin omisiunea de a acţiona în aria sa de competenţă“. Or, este evident că „îndeplinirea defectuoasă“ a atribuţiilor nu este echivalentă cu „încălcarea Constituţiei şi a legilor“. Curtea constată că, chiar în condiţiile de maximă generalitate a sintagmei cuprinse în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, care prin ea însăşi apare ca fiind viciată pentru neconstituţionalitate, Parlamentul i-a conferit acesteia un înţeles şi mai amplu, extinzând sfera cazurilor de revocare dincolo de încălcarea legii, la aplicarea sa defectuoasă. Fundamentând hotărârea de revocare pe o interpretare a normei legale care excedează conţinutului său, Parlamentul a acţionat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997 şi, implicit, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii şi al supremaţiei Legii fundamentale. Curtea reţine că Parlamentul nu poate avea un drept discreţionar cu privire la aplicarea sancţiunii revocării, el însuşi trebuind să respecte exigenţele legale şi constituţionale în exercitarea propriilor competenţe. 81. Prin urmare, Curtea observă caracterul foarte vag al motivului de revocare, care nu este precizat riguros, astfel încât să acopere numai abaterile grave săvârşite de Avocatul Poporului, faptul că legea nu prevede dreptul la apărare al Avocatului Poporului, în cadrul unei proceduri transparente, care să asigure o audiere publică a acestuia, şi că nu există o procedură de contestare a hotărârii de revocare în faţa Curţii Constituţionale de către însăşi persoana revocată, toate aceste elemente constituind, separat şi împreună, vicii de neconstituţionalitate ale hotărârii Parlamentului supuse controlului instanţei constituţionale. Este dreptul Parlamentului să aprecieze existenţa cazurilor de revocare a Avocatului Poporului, dar şi obligaţia Curţii Constituţionale să analizeze în controlul de constituţionalitate a hotărârii Parlamentului conformitatea motivelor invocate cu dispoziţiile legale incidente, în virtutea liberului acces la justiţie, pe care Constituţia îl garantează persoanei revocate. Dacă marja de apreciere a unei autorităţi publice este suficient de largă atunci când numeşte o persoană într-o funcţie publică (a se vedea Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, paragraful 38), atunci când autoritatea publică dispune revocarea, ca sancţiune juridică, această marjă de apreciere nu există, autoritatea publică fiind obligată să îşi motiveze actul prin raportare la dispoziţiile concrete care reglementează instituţia revocării, iar această motivare trebuie să poată fi supusă controlului unei instanţe independente. 82. În lumina acestor considerente, Curtea face trimitere la pct. 25 din Principiile pentru Protecţia şi Promovarea Instituţiilor Ombudsmanului (Principiile de la Veneţia), potrivit căruia principiile "trebuie citite, interpretate şi utilizate pentru a consolida şi întări instituţia Ombudsmanului. Luând în considerare diferitele tipuri, sisteme şi statute juridice ale instituţiilor Ombudsmanului şi ale membrilor personalului acestora, statele sunt încurajate să întreprindă toate acţiunile necesare, inclusiv ajustări constituţionale şi legislative, astfel încât să asigure condiţii adecvate care să consolideze şi să dezvolte instituţiile Ombudsmanului şi capacitatea, independenţa şi imparţialitatea acestora în spiritul şi în conformitate cu principiile de la Veneţia şi să asigure punerea în aplicare adecvată, oportună şi eficientă a acestora“. Opţiunile cu privire la ajustările legislative trebuie să aibă în vedere că rolul fundamental al instituţiei Avocatul Poporului este de apărare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile lor cu autorităţile publice şi nicidecum de apărare a actelor/măsurilor/atitudinilor autorităţilor publice care afectează aceste drepturi sau libertăţi. 83. Pentru argumentele arătate mai sus, Curtea apreciază că, în cazul de faţă, nu este necesară o analiză a motivelor de revocare invocate în preambulul Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021, hotărârea fiind lovită de vicii de neconstituţionalitate derivate din modul de reglementare şi interpretare a instituţiei revocării Avocatului Poporului. 84. În concluzie, Curtea constată că, întemeindu-se pe dispoziţii legale care nu asigură garanţiile de independenţă ale Avocatului Poporului în raport cu alte autorităţi publice, dispoziţii cărora Parlamentul le-a atribuit o altă interpretare decât cea care rezultă din conţinutul lor normativ, Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră principiul statului de drept şi principiul legalităţii şi al supremaţiei Legii fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997. Curtea constată că, întrucât actul de revocare, care constituie cauza de încetare a mandatului Avocatului Poporului, este neconstituţional, acesta încetează să mai producă efecte juridice. Prin urmare, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu şi efectele pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale, Curtea constată că de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României doamna Renate Weber îşi reia calitatea de Avocat al Poporului, urmând a-şi exercita mandatul constituţional pentru care a fost numită prin Hotărârea Parlamentului României nr. 18/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 26 iunie 2019. 85. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. l) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Social Democrat din Camera Deputaţilor şi Senat şi constată că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu OPINIE CONCURENTĂ În acord cu soluţia de admitere a sesizării referitoare la Hotărârea Parlamentului României nr. 36 din 16 iunie 2021 pentru revocarea doamnei Renate Weber din funcţia de Avocat al Poporului, dar în dezacord cu motivarea acesteia formulăm prezenta opinie concurentă, fără a fi avut acces ori cunoştinţă despre conţinutul Deciziei nr. 455/2021, întrucât considerăm că: • În materia controlului constituţionalităţii hotărârilor parlamentare cu caracter individual Curtea Constituţională are o jurisprudenţă variabilă, pe baza căreia în prezenta cauză respingerea ca neîntemeiată a sesizării ar fi avut cea mai mică probabilitate, în vreme ce respingerea ca inadmisibilă ar fi fost posibilă, iar admiterea era cea mai predictibilă soluţie. • Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă supusă controlului parlamentar. Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997 (privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului) stabileşte exigenţele procedurale şi materiale referitoare la revocarea Avocatului Poporului, revocare ce nu se confundă cu răspunderea juridică a acestuia. Revocarea Avocatului Poporului nu poate avea loc pentru realizarea atribuţiilor sale, ci pentru nerealizarea atribuţiilor sale ori pentru realizarea defectuoasă a acestora sau pentru exces de putere. De aceea considerăm că în Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 trebuia clar identificată fiecare faptă ori omisiune imputată Avocatului Poporului şi atribuţia corespunzătoare ce nu a fost realizată sau a fost realizată defectuos ori abuziv, inclusiv prin menţionarea normelor juridice astfel încălcate. În absenţa acestor precizări Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 este neconstituţională, pentru că a fost adoptată fără respectarea condiţiilor de fond referitoare la revocarea Avocatului Poporului, aşa cum sunt acestea stabilite în prezent de Legea nr. 35/1997. • Efectele deciziei Curţii Constituţionale se subscriu celor specifice controlului a posteriori şi se limitează la constatarea neconstituţionalităţii actului cu caracter individual controlat, fără a putea depăşi acest cadru şi a prescrie anumite conduite autorităţilor publice. 1. Prezenta opinie concurentă reia în sinteză argumentele proprii, ale autoarelor sale, în favoarea soluţiei de admitere a sesizării referitoare la Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021, care au fost prezentate în deliberările purtate în secret la data de 29 iunie 2021 şi care diferă de cele care, probabil, vor fi prezentate în Decizia nr. 455/2021. Facem această precizare deoarece, deşi concurentă, opinia a fost redactată fără ca autoarele sale să aibă acces sau cunoştinţă despre conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 455/2021, în contradicţie cu art. 59 alin. (3) fraza a doua din Legea nr. 47/1992 şi cu art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (3) din Ordinul preşedintelui Curţii Constituţionale nr. 52 din 26 mai 2020 privind optimizarea procedurii de redactare şi a circuitului actelor cu caracter jurisdicţional ale Curţii Constituţionale, dar în conformitate cu practica curentă instaurată în cadrul jurisdicţiei constituţionale începând cu luna mai 2020 prin care deciziile, chiar dacă sunt adoptate cu unanimitate de voturi, nu sunt trimise pentru exprimarea unor puncte de vedere cu privire la conţinutul lor şi judecătorilor care redactează opinii concurente. 2. Fără a relua argumentele deja prezentate în opinia concurentă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 847/2020, reiterăm faptul că, după modificările legislative din vara anului 2012, cadrul normativ ce permite Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea hotărârilor parlamentare a rămas incert, fapt care a permis Curţii Constituţionale să afirme că „este singura în măsură ca, pe cale jurisprudenţială, să stabilească cadrul în care îşi exercită atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, aşa cum de altfel a procedat până în prezent, urmând a examina obiectul sesizărilor cu care este învestită şi a le soluţiona în consecinţă prin raportare la valorile şi principiile constituţionale afectate“. Pe baza jurisprudenţei variabile a Curţii Constituţionale, în prezenta cauză respingerea ca neîntemeiată a sesizării ar fi avut cea mai mică probabilitate, în vreme ce respingerea ca inadmisibilă ar fi fost posibilă, iar admiterea era cea mai predictibilă soluţie. 3. În măsura în care prin decizia pronunţată în prezenta cauză va fi realizat un reviriment de jurisprudenţă - faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 732/2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 32 din 3 iulie 2012 pentru revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului - sperăm că acesta va fi marcat ca atare. Concret, sperăm că va fi stabilită o jurisprudenţă predictibilă a Curţii Constituţionale în materia sesizărilor ce vizează controlul constituţionalităţii hotărârilor parlamentare individuale, care nu vor mai fi respinse ca inadmisibile cu motivarea că, fiind vorba de acte individuale, doar astfel poate fi prezervată marja de apreciere a Parlamentului în materia desemnărilor, numirilor, validărilor ori revocărilor în funcţii. 4. Odată depăşit obstacolul inadmisibilităţii sesizării, analiza pe fond a Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 presupune controlul nu doar al unicului articol al acesteia, care are o redactare cu caracter concluziv faţă de cele expuse în instrumentul de prezentare şi motivare, ci al întregului document. Această verificare trebuie realizată prin raportare la exigenţele formale şi materiale în care a fost emis respectivul act individual al Parlamentului. Prin urmare se impune a fi analizate normele juridice care permit Parlamentului să revoce Avocatul Poporului pentru a stabili dacă Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 respectă exigenţele constituţionale şi legale relevante, atât procedurale, cât şi de fond. 5. Spunând aceasta, nu avem însă în vedere exigenţele procedurale proprii unui proces de natură judiciară (e.g. publicitate, oralitate, egalitatea armelor, dreptul la apărare de un apărător specializat, termen rezonabil etc.), întrucât Parlamentul României nu este instanţă judecătorească, iar actele sale administrative sunt supuse controlului de legalitate în cadrul contenciosului administrativ. Cât priveşte exigenţele de fond, este relevant faptul că revocarea Avocatului Poporului, prevăzută de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, nu se confundă cu răspunderea juridică a Avocatului Poporului, prevăzută de art. 52 din Legea nr. 35/1997, şi nu are exclusiv natură de sancţiune juridică, putând fi considerată şi un vot de blam adresat unui titular care, eventual, nu ar fi desfăşurat activitatea proprie Avocatului Poporului în conformitate cu înaltele exigenţe de independenţă şi profesionalism impuse de Legea nr. 35/1997 ori ar fi desfăşurat-o constant în mod ineficient. Revocarea, ce este diferită de răspunderea juridică, poate sancţiona inclusiv o deturnare abuzivă a rolului Avocatului Poporului şi o transformare factice a sa, dintr-un apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice într-o instituţie publică ce urmăreşte scopuri şi produce consecinţe contrare. Numai că, spre deosebire de cauzele de încetare a mandatului Avocatului Poporului înainte de termen [reprezentate de demisie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de îndeplinire a funcţiei sau deces, prevăzute în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 35/1997], cauze care, conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 35/1997, se constată de către birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului în cel mult 10 zile de la apariţia lor, revocarea a fost reglementată distinct, în alin. (2) al art. 9. Ea are prevăzută o procedură proprie, dar nu are detaliate explicit condiţiile în care poate deveni incidentă, ceea ce prezervă Parlamentului o foarte largă marjă de discreţionaritate. 6. A considera că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 este neconstituţională pentru că a fost adoptată în baza unui cadru normativ care este deficient redactat - aşa cum, prin raportare la concluziile judecătorului-raportor, intuim că a fost motivată decizia în prezenta cauză - echivalează cu a afirma că neconstituţional este nu actul individual prin care este pusă în aplicare legea, ci însuşi actul normativ de rang legislativ. Or, două sunt obiecţiile noastre faţă de un astfel de raţionament. 6.1. Pe de o parte, în prezenta cauză, Curtea Constituţională nu a fost învestită cu controlul constituţionalităţii Legii nr. 35/1997, ci cu cel al unui act individual de punere în aplicare a prevederilor legale. Obiectul controlului de constituţionalitate, stabilit de autorii sesizării, determină şi procedura aplicabilă în cauza aflată pe rolul Curţii Constituţionale, precum şi efectele deciziei sale. În prezenta cauză Curtea a fost sesizată cu constatarea neconstituţionalităţii unei hotărâri parlamentare în cadrul procedurii prevăzute de art. 146 lit. l) din Constituţie şi nu cu constatarea neconstituţionalităţii unei legi în cadrul procedurii prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie ori cu un conflict juridic de natură constituţională conform art. 146 lit. e) din Constituţie. Acest fapt obiectiv şi incontestabil produce consecinţe clare în privinţa competenţei Curţii Constituţionale, a procedurilor care se pot desfăşura în faţa sa şi a efectelor pe care le va produce decizia ce urmează a fi pronunţată. 6.2. Pe de altă parte, neconstituţionalitatea legii nu se transferă automat asupra actului de punere în aplicare. Dimpotrivă, tocmai în baza unui raţionament contrar s-a născut excepţia de neconstituţionalitate ca instrument procedural de apărare în cadrul modelului american de control al constituţionalităţii legilor, unde partea lezată de o lege neconstituţională poate susţine că nu respectă un act de aplicare a legii, nu pentru că acesta ar fi ilegal ori neconstituţional în sine, ci pentru că el se fundamentează pe o lege neconstituţională. Aceasta duce însă la concluzia că actul de aplicare (în cazul nostru, hotărârea parlamentară) este legal şi beneficiază şi de prezumţia de constituţionalitate, câtă vreme nu a fost dovedită neconstituţionalitatea legii pe care el se bazează. Or, în acest punct al raţionamentului ne întoarcem la obiecţia anterior menţionată - nu Legea nr. 35/1997 a fost deferită Curţii Constituţionale, ci un act individual de aplicare a ei - şi avem confirmată şi legalitatea demersului promovat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021, ceea ce în cauza de faţă ar fi trebuit să conducă la respingerea sesizării. Rezultatul final al acestui raţionament este contrar concluziei la care a ajuns Curtea Constituţională în prezenta cauză. 6.3. În plus, a susţine că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 este neconstituţională întrucât a fost adoptată în baza unui cadru normativ care este deficient redactat, pentru că acest lucru a fost stabilit şi printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, ridică o problemă suplimentară, ce vizează coerenţa internă a jurisprudenţei constituţionale. Este adevărat că în Decizia nr. 80/2014 Curtea a stabilit că situaţiile în care poate interveni revocarea Avocatului Poporului trebuie individualizate cu precizie la nivelul legii pentru a evita riscul unor revocări arbitrare, dar aceeaşi Curte a stabilit şi că deciziile sale pronunţate în temeiul art. 146 lit. a) teza finală din Legea fundamentală (s.n. ce vizează controlul de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei) se referă la „o intenţie de legiferare“ şi, de aceea, ele „nu pot face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în sensul conferirii aceleiaşi posibilităţi de valorificare a forţei juridice obligatorii a dispozitivului unei decizii a Curţii, ataşat, în egală măsură, şi considerentelor pe care se sprijină acesta“ (a se vedea considerentul nr. 92 din Decizia nr. 875/2018). Or, Decizia nr. 80/2014, fiind o decizie pronunţată în temeiul art. 146 lit. a) teza finală din Constituţie, nu face parte din fondul activ al jurisprudenţei şi, deci, nu mai poate fi invocată nici de părţi în faţa Curţii Constituţionale şi nici de Curtea însăşi. 7. Dacă la toate acestea adăugăm şi faptul că jurisdicţia constituţională nu se poate transforma în legiuitor pozitiv, după cum ea însăşi a afirmat în repetate rânduri, inclusiv în Decizia nr. 875/2018, nu se poate susţine că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 este neconstituţională pentru că a fost adoptată în baza unui cadru normativ deficient redactat şi pe care Curtea Constituţională l-ar putea complini reducându-l exclusiv la „abateri grave“ ale Avocatului Poporului, aşa cum, prin raportare la concluziile judecătorului raportor, intuim că va fi motivată decizia în prezenta cauză (fără însă ca autoarele prezentei opinii concurente să aibă garanţia că aceasta va fi motivarea, întrucât nu au avut acces sau cunoştinţă despre conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 455/2021). 8. În ce ne priveşte considerăm că, Avocatul Poporului fiind o autoritate administrativă autonomă, dar care se bucură de un regim juridic de autonomie marcată - inclusiv sau mai ales - faţă de Parlament, controlul parlamentar care se exercită asupra sa este „autentic, adică necesar şi deplin“ (a se vedea şi Decizia nr. 720/2017), dar nu poate trece dincolo de acele limite care ar ştirbi independenţa persoanei care exercită funcţia de Avocat al Poporului, aşa cum aceasta este conturată în sens restrâns de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 35/1997 şi, la un nivel mai general, de ansamblul dispoziţiilor din capitolele I - „Dispoziţii generale“ şi II „Mandatul Avocatului Poporului“ din Legea nr. 35/1997. De vreme ce art. 2 din Legea nr. 35/1997 arată că „Instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii“, rezultă că independenţa Avocatului Poporului nu este absolută, ci este stabilită în limitele legii sale de funcţionare. Prin urmare, deşi Parlamentul dispune de o largă marjă de discreţionaritate în desemnarea şi revocarea Avocatului Poporului, el nu poate lua astfel de decizii arbitrar ori exclusiv în baza unor considerente de natură politică. Delicatul echilibru care trebuie să existe între, pe de o parte, oportunitatea politică a numirii ori revocării unei anumite persoane pe sau dintr-o anumită funcţie publică, oportunitate asupra căreia Parlamentul deţine controlul, şi, pe de altă parte, regularitatea juridică a actelor de numire ori revocare a Avocatului Poporului, cu privire la care Parlamentul trebuie să respecte Constituţia şi legislaţia incidentă în respectiva materie, face posibil controlul constituţionalităţii hotărârilor parlamentare individuale de numire ori revocare. Cu privire la acestea din urmă Comisia de la Veneţia a arătat în Opinia CDL-AD (2012)026-e^1 că hotărârile individuale adoptate de majorităţile parlamentare pot afecta nu doar minoritatea parlamentară, dar şi dreptul de vot al cetăţenilor care au ales respectiva minoritate parlamentară şi, de aceea, verificarea regularităţii adoptării lor se transformă într-o chestiune care vizează protecţia drepturilor fundamentale, în cadrul căreia, însă, este important să fie verificată corectitudinea procedurilor de numire ori revocare, şi nu substanţa deciziei, respectiv ce persoană este numită ori revocată. ^1 Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a sesiune plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012), pag. 7-8. Document disponibil la https://www.venice.coe.int/webforms/documents/CDL-AD (2012)026-e.aspx 9. Chiar dacă precedentul creat de Decizia nr. 732/2012 ar fi considerat irelevant în prezenta cauză, mult mai recent, în Decizia nr. 103/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), (3) şi (4), ale art. 15 alin. (1) lit. i) şi ale art. 52 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, Curtea Constituţională a reţinut că, în conformitate cu art. 60 din Constituţie, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, de unde rezultă că Avocatul Poporului se află în raporturi constituţionale şi legale directe cu Parlamentul şi, conform art. 52 din Legea nr. 35/1997, acesta nu îşi vede angajată răspunderea juridică în cazul respectării legii, ci numai în situaţia nerespectării acesteia. În plus, conform art. 9 din Legea nr. 35/1997, mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen, printre altele, în caz de revocare din funcţie, iar revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului. Aşadar, Curtea a concluzionat în sensul că Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar (a se vedea considerentul nr. 50 din Decizia nr. 103/2020). Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora şi, în consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale. 10. Pe cale de consecinţă, Avocatul Poporului este supus controlului parlamentar, dar acest control parlamentar, ce poate fi concretizat inclusiv în evaluarea Avocatului Poporului în vederea revocării sale, trebuie să se desfăşoare printr-o evaluare obiectivă şi în conformitate cu Constituţia, regulamentele parlamentare şi legile incidente în materie. Dovada faptului că Avocatul Poporului este supus controlului parlamentar este şi prevederea art. 60 din Constituţia României, care îl obligă pe acesta să prezinte anual sau la cerere rapoarte în faţa celor două Camere ale Parlamentului. Concret, în prezenta cauză, Avocatul Poporului şi-a prezentat rapoartele de activitate pe anii 2018, 2019 şi 2020, iar acestea au fost respinse de Parlament în cadrul unei proceduri parlamentare distinctă de cea de revocare şi necontestată până acum. Pe cale de consecinţă, există premisele unei potenţiale angajări a răspunderii juridice a conducătorului instituţiei Avocatul Poporului în măsura în care se poate stabili că şia îndeplinit atribuţiile cu nerespectarea legii. Numai că, spre deosebire de alte autorităţi administrative autonome în cazul cărora respingerea rapoartelor anuale de activitate conduce la demiterea de drept a consiliului lor de administraţie (a se vedea art. 46 alin. (7) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune), în cazul Avocatului Poporului Legea nr. 35/1997 nu cuprinde o astfel de prevedere. Prin urmare, pentru revocarea Avocatului Poporului nu este suficientă respingerea rapoartelor anuale, ci trebuie respectate prevederile art. 9 din Legea nr. 35/1997, respectiv trebuie identificate fapte concrete sau omisiuni evidente în exercitarea atribuţiilor sale, prin care Avocatul Poporului a încălcat norme explicit identificate din Constituţie ori din legea sa de organizare şi funcţionare sau care s-au concretizat întro deturnare abuzivă a Avocatului Poporului de la rolul său constituţional. 11.1. Mai precis, revocarea Avocatului Poporului nu poate avea loc pentru realizarea atribuţiilor sale, ci pentru nerealizarea atribuţiilor sale ori pentru realizarea defectuoasă a acestora sau pentru exces de putere. 11.2. Reamintim aici prevederile art. 52 din Legea nr. 35/1997, în conformitate cu care răspunderea juridică a Avocatului Poporului nu poate fi angajată pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplineşte cu respectarea legii şi în exercitarea atribuţiilor sale legale, ci doar pentru cele săvârşite în afara cadrului legal. 11.3. Revocarea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 35/1997 ar putea opera şi pentru acte, fapte sau omisiuni săvârşite abuziv sau cu exces de putere dacă abuzul sau excesul de putere sunt dovedite. Altfel spus, revocarea Avocatului Poporului nu poate fi realizată pentru că acesta ar fi fost independent în exercitarea mandatului ci, dimpotrivă, pentru că şi-ar fi încălcat obligaţia de a nu avea un mandat imperativ ori reprezentativ (art. 2 alin. (4) fraza întâi din Legea nr. 35/1997) sau pentru că şi-ar fi încălcat obligaţia de a nu accepta instrucţiuni ori dispoziţii (art. 2 alin. (4) fraza finală din Legea nr. 35/1997). Revocarea Avocatului Poporului ar putea opera, eventual pentru că acesta s-ar fi substituit autorităţilor publice cu care interacţionează (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 35/1997) sau pentru că nu ar fi depus rapoarte anuale de activitate în vederea dezbaterii lor în Parlament (art. 5 din Legea nr. 35/1997) sau, cel mai grav, pentru că în activitatea sa nu ar fi apărat, protejat ori promovat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice (art. 1 din Legea nr. 35/1997). O astfel de revocare valorifică marja de apreciere de care dispune Parlamentul în baza art. 9 din Legea nr. 35/1997, dar rămâne cel mai dificil de pus în practică deoarece presupune realizarea unei evaluări anevoios de făcut, greu de probat şi, nu în ultimul rând, vizează aspecte care au un pronunţat caracter subiectiv, pentru care este complicat de stabilit criterii clare şi obiective. 11.4. De aceea, considerăm că în Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 trebuia precizată şi clar identificată fiecare faptă ori omisiune imputată Avocatului Poporului, precum şi atribuţia corespunzătoare ce nu a fost realizată sau a fost realizată defectuos ori abuziv, inclusiv prin menţionarea normelor juridice astfel încălcate. Acest lucru a fost respectat doar în privinţa netransmiterii raportului special privind problemele de sistem constatate în cazul crimelor de la Caracal, prin evocarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, dar lipseşte în privinţa tuturor celorlalte fapte enumerate în instrumentul de prezentare şi motivare a Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021. În atare condiţii Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 este neconstituţională pentru că a fost adoptată fără respectarea condiţiilor de fond referitoare la revocarea Avocatului Poporului, aşa cum sunt acestea stabilite în prezent de art. 9 din Legea nr. 35/1997, ceea ce poate conduce la concluzia unei manifestări arbitrare a Parlamentului, cu încălcarea exigenţelor statului de drept prevăzute de art. 1 alin. (3) din Constituţie şi principiului legalităţii şi supremaţiei Constituţiei prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Exigenţele de natură procedurală menţionate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997 au fost însă respectate. 12. Constatarea neconstituţionalităţii Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 produce efectele juridice specifice controlului de constituţionalitate a posteriori. Deşi art. 147 din Constituţie nu a avut în vedere şi controlul constituţionalităţii unor hotărâri parlamentare cu caracter individual, el precizează că dispoziţiile din regulamentele parlamentare constatate a fi neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii în Monitorul Oficial al României, Parlamentul fiind obligat să le pună de acord cu dispoziţiile Constituţiei. Cum în art. 28 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale atribuţia verificării hotărârilor parlamentare a fost grefată pe atribuţia verificării regulamentelor parlamentare, efectele juridice ale unei decizii de neconstituţionalitate ce vizează o hotărâre individuală a Parlamentului ar trebui să fie asemănătoare. În concret, ele ar trebui să conducă la suspendarea efectelor juridice ale Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021 timp de 45 de zile şi încetarea lor după acest termen dacă Parlamentul nu îşi pune de acord hotărârea cu Constituţia. În acest context trebuie precizat şi că, atunci când este învestită cu verificarea constituţionalităţii unor hotărâri parlamentare cu caracter individual, Curtea Constituţională nu este instanţă judiciară de contencios administrativ pentru a putea dispune repunerea în situaţia anterioară a persoanelor vizate de actul individual invalidat. De asemenea, neaflându-ne nici în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, credem că jurisdicţia constituţională nu poate preciza autorităţilor publice conduita de urmat şi nu poate dispune cu privire la reluarea sau nu a mandatului de Avocat al Poporului de către doamna Renate Weber. 13. Cât priveşte dispozitivul deciziei - faţă de motivarea pe care o intuim dar nu o putem cunoaşte - acesta ar fi trebuit să fie formulat astfel: "Admite sesizarea şi constată că Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2021 este neconstituţională întrucât a fost adoptată în temeiul unor dispoziţii legale ce contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie care consacră principiul statului de drept şi principiul legalităţii si al supremaţiei Legii fundamentale." Aceasta pentru că jurisdicţia constituţională şi-a întemeiat decizia pe neconstituţionalitatea legii, şi nu pe cea a actului individual ce i-a fost deferit controlului. Pentru o soluţie asemănătoare a se vedea dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 341 din 6 mai 2015. În concluzie, pentru toate motivele expuse mai sus, considerăm că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de grupul parlamentar al Partidului Social Democrat din Camera Deputaţilor şi Senat trebuia admisă, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii Hotărârii Parlamentului României nr. 36/2021. Judecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
