Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Vasile Pop în Dosarul nr. 677/224/2017 al Judecătoriei Dragomireşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.026D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. Referitor la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, în motivarea acesteia, autoarea recurge la compararea dispoziţiei legale criticate cu prevederile legale referitoare la renunţarea la urmărirea penală, operaţiune care nu este de competenţa Curţii Constituţionale. Pe fond, se arată că textul criticat nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 16. Se susţine că soluţia legislativă criticată este creaţia legiuitorului şi că acesta are competenţa de a stabili condiţiile şi sfera de aplicabilitate a instituţiei amânării aplicării pedepsei şi că nu există un drept sau o vocaţie a inculpatului de a opta pentru aplicarea uneia dintre aceste forme de individualizare a pedepsei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 29 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 677/224/2017, Judecătoria Dragomireşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Vasile Pop într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul comiterii infracţiunii de tăiere ilegală de arbori, prevăzută la art. 107 alin. (1) lit. d) din Codul silvic. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal creează discriminare între persoanele care comit fapte prevăzute de legea penală pentru care se prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mică de 7 ani şi cele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală pentru care se prevăd pedepse cu închisoarea de 7 ani sau mai mari, sub aspectul posibilităţii de a beneficia de amânarea aplicării pedepsei. De asemenea, se susţine că dispoziţiile legale criticate, prin condiţia astfel reglementată, încalcă principiul proporţionalităţii pedepselor penale ca standard al principiului legalităţii incriminării. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalităţii în drepturi şi la principiul proporţionalităţii. Totodată, autorul compară sfera de aplicare a instituţiei amânării aplicării pedepsei cu cea a instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei, cu referire la prevederile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal. Astfel, se susţine că impunerea condiţiei ca pedeapsa prevăzută de legea penală să fie mai mică de 7 ani pentru a fi incidentă instituţia amânării aplicării pedepsei este lipsită de fundament ştiinţific şi logic. 6. Judecătoria Dragomireşti, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului opinează că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale şi arată că îşi menţine punctele de vedere exprimate şi reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 207 din 9 aprilie 2019 şi nr. 774 din 28 noiembrie 2017. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.“ 12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în faţa legii, ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării şi ale art. 53 alin. (2) cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 26 ianuarie 2023, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 14. Prin Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022, precitată, paragrafele 13-21, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 83-90 din Codul penal reglementează instituţia amânării aplicării pedepsei, art. 83 stabilind condiţiile ce trebuie respectate pentru ca aceasta să poată fi dispusă de către instanţa judecătorească. În acest sens, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, ci, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea provizorie a unei pedepse penale stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate pe perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 15. Curtea a constatat că amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârşite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor (Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragrafele 11 şi 12, şi Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21). Totodată, Curtea a reţinut că reglementarea condiţiilor amânării aplicării pedepsei intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală (Decizia nr. 266 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 24 august 2022, paragraful 22). 16. În acelaşi sens, Curtea a statuat, în esenţă, că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006). 17. Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017). 18. Aşa fiind, Curtea a constatat că reglementarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv cea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. 19. În continuare, în ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa proporţionalităţii individualizării legale şi judiciare a pedepselor, ca urmare a reglementării, prin dispoziţiile de lege criticate, a condiţiei referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, Curtea a reţinut că acestea sunt neîntemeiate. Curtea a constatat că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite -, iar, pe de altă parte, judiciară - o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, din cauza aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei -, dar totodată îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului (Decizia nr. 307 din 19 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1018 din 19 octombrie 2022, paragraful 18). 20. În acelaşi sens, Curtea a reţinut că individualizarea pedepselor constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţiei sale (Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragraful 20). 21. În acest context, Curtea a reţinut că instituţia juridică a amânării aplicării pedepsei răspunde principiului proporţionalităţii şi al justei individualizări a consecinţelor stabilirii răspunderii penale (Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1194 din 16 decembrie 2021, paragraful 27). Aşa fiind, faptul că în cazul anumitor infracţiuni, pentru care legiuitorul a prevăzut o pedeapsă de 7 ani sau mai mare, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei nu are semnificaţia imposibilităţii individualizării pedepsei cu consecinţa aplicării unei pedepse disproporţionate faţă de fapta săvârşită. Astfel, pe lângă reglementarea instituţiei amânării aplicării pedepsei, legiuitorul a prevăzut criteriile generale de individualizare a pedepsei, precum şi acele împrejurări care constituie circumstanţe atenuante sau agravante. Totodată, legiuitorul a reglementat şi criterii speciale de individualizare a pedepsei, de care instanţa trebuie să ţină seama în anumite situaţii (de exemplu, art. 39 din Codul penal referitor la pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, art. 43 referitor la pedeapsa în caz de recidivă, prevederile art. 49 din Codul penal privind pedeapsa în cazul participanţilor sau prevederile art. 67 din acelaşi act normativ privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi). 22. În aceste condiţii, Curtea a constatat că individualizarea legală este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 74-79 din Codul penal coroborate, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, cu dispoziţiile ce reglementează criteriile speciale de individualizare a pedepsei. Aşa fiind, textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în funcţie de situaţia analizată şi nici nu are drept consecinţă o aplicare disproporţionată a pedepsei. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus referite sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 24. În ceea ce priveşte comparaţia pe care autorul o face între sfera de aplicare a instituţiei amânării aplicării pedepsei şi cea a instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei, cu referire la prevederile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, Curtea menţionează că a statuat în repetate rânduri că nu se poate deduce constituţionalitatea dispoziţiilor legale din compararea acestora cu alte dispoziţii legale, ci din raportarea textelor criticate la prevederile constituţionale (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017; nr. 774 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 13 februarie 2018; nr. 207 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 4 iulie 2019; nr. 648 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1015 din 17 decembrie 2019, respectiv nr. 106 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 18 mai 2020). 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Pop în Dosarul nr. 677/224/2017 al Judecătoriei Dragomireşti şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Dragomireşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
