Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] şi pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă] şi art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.475/11 iunie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 879A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, se susţine că art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] din lege, stabilind că pronunţarea hotărârii se face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, nu permite stabilirea, cu precizie, a momentului pronunţării hotărârii, creând incertitudini cu privire la acest moment, în condiţiile în care legea atribuie momentului pronunţării hotărârii, în unele cazuri, funcţia de moment iniţial al curgerii termenelor pentru exercitarea unor căi de atac. Opţiunea legiuitorului de a introduce o modalitate alternativă de pronunţare a hotărârii implică adoptarea unei reglementări care să permită determinarea, în mod exact, a momentului pronunţării şi care să prezinte nivelul de precizie pe care îl asigură reglementarea pronunţării hotărârii în şedinţă publică. Or, referirea la punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei este insuficientă pentru a permite determinarea exactă a momentului pronunţării, cu efecte negative pe planul drepturilor a căror exercitare este legată de acest moment, conform legii. 4. Se arată că art. I pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă] din lege nu este clar cu privire la soluţia pe care o poate adopta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ipoteza în care a pronunţat deja o soluţie de casare cu trimitere şi se impune o nouă soluţie de casare, din cauza insuficienţei probatoriilor, în detrimentul respectării dreptului la apărare. Omisiunea legiuitorului de a reglementa soluţia pe care o poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o asemenea ipoteză, element esenţial în reglementarea căii extraordinare de atac a recursului, determină încălcarea standardelor de previzibilitate a legii. În consecinţă, se creează un vid legislativ, întrucât, pe de o parte, limitează posibilitatea casării cu trimitere şi, pe de altă parte, nu reglementează soluţia care poate fi pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ipoteza casării hotărârii pronunţate de instanţa de apel subsecvent unei casări anterioare cu trimitere. 5. Se susţine că art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013] din lege nu sunt clare, întrucât nu se poate stabili dacă referirea la „data intrării în vigoare a prezentei legi“ din cuprinsul acestor texte vizează Legea nr. 2/2013 sau prezenta lege supusă controlului de constituţionalitate. Nepermiţând identificarea exactă a legii la care se referă, textul criticat nu întruneşte exigenţe de precizie şi claritate pe care le presupune aplicarea dispoziţiilor tranzitorii. 6. Se apreciază că în măsura în care art. III pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 alin. (2) din Legea nr. 2/2013] din lege se referă la Legea nr. 2/2013, el este inaplicabil, întrucât ar urma să prevadă că „dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi hotărârilor, susceptibile de recurs potrivit legii, pronunţate începând cu data de 15 februarie 2013 în procesele pornite începând cu data de 15 februarie 2013 şi până la data de 15 februarie 2013“. În schimb, dacă se referă la data intrării în vigoare a legii criticate în cauza de faţă s-ar pune problema întoarcerii în timp a efectelor acestui text, argument suplimentar în ceea ce priveşte caracterul imprevizibil şi neclar al normei de drept criticate. 7. Se susţine că art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013] din lege, introducând noi dispoziţii tranzitorii în cuprinsul Legii nr. 2/2013, după un interval mai mare de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestei din urmă legi, creează incertitudini cu privire la efectele dispoziţiilor tranzitorii, încălcând standardele de previzibilitate şi coordonare a legislaţiei stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 8. Se arată că normele de tehnică legislativă cuprinse în art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror respectare contribuie la asigurarea conformităţii cu principiul securităţii raporturilor juridice, conferă dispoziţiilor tranzitorii rolul de a facilita derularea raporturilor juridice la momentul punerii în aplicare a unei noi legi, rol care nu poate fi îndeplinit în cazul modificării dispoziţiilor tranzitorii după trecerea unui interval semnificativ de timp de la intrarea lor în vigoare sau în cazul introducerii unor dispoziţii tranzitorii într-un act normativ adoptat anterior. Or, prin modificarea dispoziţiilor tranzitorii ale Legii nr. 2/2013 şi prin introducerea unor dispoziţii tranzitorii în Legea nr. 2/2013, iar nu în noua lege adoptată, rolul de facilitare a derulării raporturilor juridice conferit dispoziţiilor tranzitorii nu poate fi îndeplinit. 9. Se concluzionează în sensul că dispoziţiile legale criticate, prin lipsa de claritate şi previzibilitate, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la calitatea legii. 10. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 11. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 12. Se arată că în conţinutul legii supuse controlului de constituţionalitate nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, că acesta este precis, fiind redactat într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000. Se mai indică faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a precizat, în mod constant, că Legea nr. 24/2000 nu constituie, în sine, o normă de rang constituţional, chiar dacă nerespectarea prevederilor sale se constituie într-un veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016), astfel că nu pot fi absolutizate criteriile stabilite prin Legea nr. 24/2000. 13. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Este invocată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde într-o largă măsură de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, ca şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării; or legea nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute, iar dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie [a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei]. 14. Se arată că introducerea unor dispoziţii tranzitorii în actul normativ de bază, respectiv Legea nr. 2/2013, nu şi în actul normativ modificator al acesteia, reprezintă o opţiune de tehnică legislativă, iar dispoziţiile modificatoare ale Legii nr. 2/2013 se vor aplica, împreună cu celelalte prevederi ale legii supuse controlului de constituţionalitate, de la aceeaşi dată, respectiv data intrării în vigoare a acesteia din urmă. Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, dispoziţiile din cele două acte normative nu retroactivează deoarece, prin introducerea prevederilor din Legea nr. 2/2013 în prezenta lege, intrarea în vigoare a dispoziţiilor de modificare se suprapune cu data intrării în vigoare a legii de modificare indiferent care ar fi aceasta. În aceste condiţii, judecătorul cauzei nu poate aplica dispoziţiile respective decât de la data la care intră în vigoare, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (3) şi art. 12 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 24/2000. 15. Se mai indică faptul că, spre deosebire de art. XVIII, care a existat la data adoptării Legii nr. 2/2013, art. XVIII^1 a fost introdus prin legea criticată şi, în consecinţă, judecătorul cauzei nu poate aplica retroactiv acest text, el neexistând la data adoptării Legii nr. 2/2013; prin urmare, dispoziţiile sale urmează a fi aplicate doar acelor situaţii existente la data intrării în vigoare a prezentului act normativ şi care îndeplinesc celelalte condiţii ale textului. 16. Se subliniază că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dacă, sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită, în realitate, interpretarea acestora, sesizarea este inadmisibilă, întrucât o asemenea analiză excedează competenţei Curţii Constituţionale. 17. În consecinţă, se arată că dispoziţiile legale criticate întrunesc exigenţele constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 18. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] şi pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă], precum şi art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care au următorul cuprins: - Art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă]: „Hotărârea se poate pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii sau se poate pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei“; – Art. I pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă]: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.“; – Art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013]: „(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.“; – Art. III pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013]: "(1) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunale în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de curţile de apel, iar recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel de curţile de apel în cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi hotărârilor, susceptibile de recurs potrivit legii, pronunţate începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi în procese pornite începând cu data de 15 februarie 2013 şi până la data intrării în vigoare a prezentei legi." 21. Textul constituţional invocat în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate este art. 1 alin. (5) privind calitatea legii. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 22. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în condiţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: [...] c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare“. De asemenea, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată pe data de 8 iunie 2018, iar legea criticată a fost comunicată Curţii Constituţionale împreună cu obiecţia de neconstituţionalitate, fără să fi fost, însă, certificată pe preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. Legea supusă controlului de constituţionalitate a fost comunicată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 iunie 2018, ceea ce înseamnă că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată chiar înainte de începerea curgerii termenului de protecţie de cinci zile prevăzut de art. 15 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 47/1992, legea criticată fiind adoptată în procedură obişnuită. 23. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 35 şi 36, Curtea a statuat că, strict formal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia să sesizeze Curtea Constituţională cu o lege faţă de care procedura legislativă a fost încheiată, după ce forma legii a fost certificată de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi după ce i-a fost comunicată legea pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că această neregularitate procedurală a fost acoperită, până la termenul de judecată fixat în prezenta cauză, prin faptul că, ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat Curţii Constituţionale forma certificată a legii, sub Adresa înregistrată cu nr. 4.636 din 15 iunie 2018, iar forma certificată a legii nu diferă cu nimic faţă de forma depusă iniţial la dosarul Curţii Constituţionale [a se vedea şi Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragrafele 35 şi 37]. Rezultă că obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost formulată cu depăşirea termenelor prevăzute de lege [a se vedea Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70], ceea ce duce la concluzia legalei sesizări a Curţii Constituţionale. (2) Parcursul legislativ al legii criticate 24. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 182 deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Senat la data de 18 aprilie 2018. Aceasta a fost transmisă Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 29 mai 2018. Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat [Cameră de reflecţie] la data de 29 mai 2018 [voturi pentru = 72, împotrivă = 6, abţineri = 27]. 25. La data de 29 mai 2018, propunerea legislativă adoptată de Senat a fost transmisă Camerei Deputaţilor, iar Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a întocmit şi depus raportul asupra acesteia la 5 iunie 2018. Propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor [Cameră decizională] la data de 6 iunie 2018 [voturi pentru = 187, împotrivă = 11, abţineri = 75]. 26. La data de 8 iunie 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 27. Examinând critica de neconstituţionalitate formulată în privinţa art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] din lege, Curtea reţine că noua soluţie legislativă preconizată prevede că hotărârea judecătorească se pronunţă în şedinţă publică sau prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, îndepărtându-se de la actualul conţinut normativ al art. 402 din Codul de procedură civilă, care prevede regula pronunţării hotărârii în şedinţă publică şi excepţia pronunţării acesteia prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei în ipoteza amânării pronunţării. Astfel, conform art. 402 din Codul de procedură civilă în vigoare, „Sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. (2), hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii“. Art. 396 alin. (2) din cod prevede că „În cazul amânării prevăzute la alin. (1) [pronunţării - s.n.], preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea, poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei“. La data adoptării Codului de procedură civilă, punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei, ca mijloc de realizare a publicităţii hotărârii alternativă celei pronunţării în şedinţă publică, a reprezentat un element novator major al acesteia, impusă de raţiuni practice indiscutabile. Prin normativizarea acestei posibilităţi de pronunţare a hotărârii s-a asigurat, astfel, luarea la cunoştinţă efectivă a soluţiei pronunţate. Totuşi, însăşi doctrina de drept procesual civil s-a arătat surprinsă de limitarea ipotezelor în care acest mijloc de realizare a publicităţii hotărârii a fost reglementat pe cale de excepţie numai în situaţia amânării pronunţării reglementate de art. 396 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 28. Astfel, Curtea constată că noua soluţie legislativă extinde sfera de aplicare a punerii soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, ca formă de realizare a publicităţii hotărârii. O asemenea formă de publicitate a hotărârii judecătoreşti este concordantă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a arătat că termenii folosiţi în fraza a doua din cuprinsul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, respectiv „hotărârea va fi pronunţată în mod public“, poate sugera o citire a deciziei cu voce tare. Fără îndoială textul din limba franceză foloseşte participiul „dat(ă)“, în timp ce cuvântul corespondent din limba engleză este „pronunţat(ă)“, dar această diferenţă minoră nu este de natură să risipească impresia degajată din textul în cauză: în franceză „dat(ă) în mod public“ - şi nu „făcut(ă) public(ă)“ - poate fi foarte bine considerat sinonim cu „pronunţat(ă) în mod public“. La prima vedere, art. 6 paragraful 1 din Convenţie apare ca fiind mai strict în această privinţă decât art. 14 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care prevede că hotărârea „va fi făcută publică“. Numeroase state membre ale Consiliului Europei au o lungă tradiţie ca, pe lângă citirea cu voce tare, să recurgă la alte mijloace pentru a face publice toate sau unele dintre deciziile instanţelor lor şi, în special, a celor pronunţate de curţile lor de casaţie, de exemplu, prin depunerea la grefa instanţei, accesibilă publicului. Redactorii Convenţiei nu ar fi putut neglija acest aspect, chiar dacă grija acestora pentru a o lua în considerare nu este atât de uşor de identificabilă în documentele lor de lucru precum în lucrările pregătitoare ale Convenţiei din 1966. Prin urmare, Curtea nu consideră că ar trebui să aleagă o interpretare literală. Curtea consideră că, în fiecare caz, aprecierea modalităţii de publicitate, prevăzute de dreptul intern al statului membru, dată unei hotărâri, trebuie realizată în lumina particularităţilor procedurilor în discuţie, luând în considerare ansamblul acestora şi în funcţie de obiectul şi scopul art. 6 paragraful 1 din Convenţie [a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Pretto şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 25-26, Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Axen împotriva Germaniei, paragrafele 30-31, Hotărârea din 22 februarie 1984, pronunţată în Cauza Sutter împotriva Elveţiei, paragrafele 32-33]. 29. Nu este încălcat caracterul public al pronunţării, dacă orice persoană care justifică un interes poate consulta sau obţine o copie de pe textul complet al hotărârii judecătoreşti; mai mult, în acelaşi sens se reţine şi faptul că cele mai importante hotărâri, precum s-a întâmplat în cazul dat, sunt publicate într-o publicaţie oficială. Prin urmare, jurisprudenţa instanţei, într-o anumită măsură, este deschisă controlului public [Hotărârea din 22 februarie 1984, pronunţată în Cauza Sutter împotriva Elveţiei, paragraful 34]. Scopul urmărit de art. 6 paragraful 1 în contextul cauzei - şi anume, asigurarea controlului puterii judecătoreşti de către public în vederea respectării dreptului la un proces echitabil - a fost atins în cursul procedurii privită în ansamblu [Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Axen împotriva Germaniei, paragraful 32], precum şi în cazul în care instanţa de casare a admis sau respins cererea şi a depus decizia sa la grefă în condiţiile în care accesul la textul integral al acesteia este asigurat publicului [o asemenea procedură, în cazul recursului în casaţie, este chiar calificată ca fiind o soluţie mai „bună“ decât citirea în şedinţă publică a dispozitivului, a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Pretto şi alţii împotriva Italiei, paragraful 27]. Aspectul formal al problemei este, în realitate, de o importanţă secundară, în comparaţie cu scopul publicităţii impus de art. 6 paragraful 1 din Convenţie [paragraful 22]. 30. Publicitatea procedurii judiciare protejează justiţiabilii de o justiţie secretă care scapă controlului public; constituie un mijloc prin care se menţine încrederea în instanţele judecătoreşti de rang inferior sau superior. Publicitatea conferă administrării justiţiei un caracter transparent, contribuind, astfel, la îndeplinirea scopului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil a cărui garantare este unul dintre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei [Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Pretto şi alţii împotriva Italiei, paragraful 21]. Aceste principii se aplică atât în privinţa caracterului public al judecăţii, cât şi al pronunţării [Hotărârea din 16 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Fazliyski împotriva Bulgariei, paragraful 64]. Curtea a subliniat că, deşi este în conexiune cu cerinţa generală de echitabilitate, exigenţa art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca hotărârea să fie pronunţată în mod public este de sine stătătoare [paragraful 65]. De aceea, nu poate fi privit ca fiind decisiv argumentul potrivit căruia justiţiabilul a fost în măsură să acceseze hotărârea în cazul său de la grefa instanţei şi să îşi exercite dreptul de a formula calea de atac. Ceea ce contează este dacă aceste hotărâri au fost, în orice formă, accesibile publicului [paragraful 65]. Această cerinţă nu poate fi privită ca fiind obiectul unor limitări implicit admise. Totuşi, Curtea a aplicat-o cu o anumită flexibilitate. Evaluarea modalităţilor de publicitate a unei hotărâri prevăzute de dreptul intern al statului membru trebuie realizată în lumina particularităţilor procedurilor în discuţie, luând în considerare ansamblul acestora şi în funcţie de obiectul şi scopul art. 6 paragraful 1 din Convenţie [paragraful 66]. 31. Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a considerat inadmisibilă o plângere ce privea lipsa pronunţării publice într-o cauză penală din moment ce numai sentinţa [dispozitivul] a fost citită în şedinţă publică, iar motivele [considerentele] au fost depuse, ulterior, la grefă. Comisia a observat practica standard în materie penală a statului respectiv potrivit căreia numai dispozitivul hotărârii era citit în şedinţă publică, pe când considerentele erau redactate la o dată ulterioară, şi a dat o semnificaţie deosebită faptului că dispozitivul, care a fost citit în şedinţă publică, cuprindea fapta pentru care persoana a fost acuzată, constatarea vinovăţiei, existenţa circumstanţelor agravante şi pedeapsa impusă. Comisia a statuat că dispozitivul, chiar dacă are o natură concisă, a fost suficient de explicit şi a satisfăcut exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie [Decizia din 18 decembrie 1980, pronunţată în Cauza Crociani şi alţii împotriva Italiei; a se vedea şi Hotărârea din 17 ianuarie 2008, pronunţată în Cauza Ryakib Biryukov împotriva Rusiei, paragraful 33]. 32. Cu privire la hotărârile instanţelor superioare de respingere a recursurilor în casaţie, Curtea a stabilit că nu există o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie dacă pronunţarea nu a fost realizată în şedinţă publică; Curtea a dat o atenţie deosebită stadiului procedurii şi controlului realizat de aceste jurisdicţii, care se limitează la un control de legalitate, precum şi deciziilor acestora, care conferă autoritate de lucru judecat hotărârilor instanţelor inferioare, fără a modifica cu nimic consecinţele acestora în privinţa justiţiabililor. Având în vedere aceste consideraţii, exigenţa publicităţii pronunţării hotărârii a fost îndeplinită atunci când, prin depunerea la grefa instanţei, textul integral al deciziei a devenit accesibil tuturor; când o hotărâre nu a fost pronunţată în şedinţă publică, dar confirmă hotărârea unei instanţe inferioare pronunţată în şedinţă publică; sau când oricine are un interes legitim poate consulta textul complet al hotărârii instanţei, iar deciziile cele mai importante ale acesteia sunt publicate, în mod subsecvent, în cadrul unei publicaţii oficiale, astfel că jurisprudenţa sa este, într-o mare măsură, deschisă controlului public [paragraful 34]. 33. Curtea nu a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie atunci când curtea de apel a pronunţat, în şedinţă publică, o decizie care a rezumat şi conferit autoritate de lucru judecat hotărârii unui tribunal de primă instanţă, care, la rândul său, deşi a judecat cauza în şedinţă publică, nu a pronunţat hotărârea în aceleaşi condiţii (paragraful 35). Exigenţa pronunţării în şedinţă publică a fost însă încălcată atunci când deciziile celor două nivele de jurisdicţie având ca obiect soluţionarea în şedinţă nepublică a unei cereri de indemnizare pentru deţinere, nu au fost pronunţate în mod public şi nu erau accesibile publicului în alt mod. În fine, dacă lipsa judecării în şedinţă publică este nejustificată, posibilitatea de acces la dosar a persoanelor care justifică un interes juridic în cauză şi publicarea deciziilor curţilor de apel sau a instanţelor supreme care au o importanţă deosebită, nu este suficientă pentru a satisface exigenţele de publicitate (paragraful 36). 34. Curtea a reiterat faptul că, într-o societate democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de proeminent, încât o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu corespunde scopului şi obiectului acestei prevederi (paragraful 37). 35. Pentru a evalua dacă citirea dispozitivului deciziei în şedinţă publică este conform cu art. 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea trebuie să stabilească dacă publicul are acces la hotărârea motivată prin alte forme decât prin citirea acesteia în şedinţă publică şi, în caz afirmativ, examinează modalităţile de publicitate a hotărârii motivate pentru a asigura controlul publicului. Or, în cazul dat numai părţile şi reprezentanţii lor au avut dreptul de a lua la cunoştinţă decizia motivată. Publicul nu putea avea acces la decizia motivată, chiar dacă aceasta era depusă la grefa instanţei, accesul fiind asigurat numai părţilor şi altor participanţi la procedură. Prin urmare, motivele care au stat la baza hotărârii, cu excepţia referirii la art. 1.064 din Codul civil, sunt inaccesibile publicului. Mai mult, art. 1.064 din Codul civil rus cuprinde principii generale cu privire la răspunderea civilă delictuală, iar dispozitivul deciziei nu cuprindea nicio indicaţie cu privire la principiul aplicabil ce derivă din acest text, astfel că nu avea un caracter informativ în privinţa publicului care nu avea cunoştinţe juridice relevante. Prin urmare, obiectivul urmărit de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, şi anume asigurarea controlului puterii judecătoreşti de către public în vederea apărării dreptului la un proces echitabil, nu a fost satisfăcut (Hotărârea din 17 ianuarie 2008, pronunţată în Cauza Ryakib Biryukov împotriva Rusiei, paragrafele 38-46). 36. Întrucât nu exista niciun mijloc prin intermediul căruia să se asigure publicitatea, cu excepţia citirii dispozitivului hotărârii în şedinţă publică, hotărârile instanţelor au rămas inaccesibile publicului. Posibilitatea de a avea acces la hotărâre a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime au fost afectate nu este suficientă pentru a îndeplini exigenţele publicităţii pronunţării hotărârii (Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunţată în Cauza Malmberg împotriva Rusiei, paragraful 55). În aceste condiţii, Curtea a conchis în sensul că scopul urmărit de art. 6 paragraful 1 din Convenţie - şi anume asigurarea controlului puterii judecătoreşti de către public în vederea garantării dreptului la un proces echitabil - nu a fost atins. Motivarea Curţii, care ar fi explicat motivele pentru care pretenţiile reclamanţilor au fost respinse, a fost inaccesibilă publicului (paragraful 57). 37. Totodată, atunci când o cerere de compensare pentru detenţia efectuată a fost examinată în primă instanţă şi în apel, fără ca deciziile acestor instanţe să fie pronunţate în şedinţă publică sau fără a se realiza, în mod suficient, publicitatea prin alte mijloace, este încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 24 noiembrie 1997, pronunţată în Cauza Werner împotriva Austriei, paragraful 56-60). 38. În cauze ce privesc minorii - spre exemplu, stabilirea domiciliului acestuia - Curtea a stabilit că dacă oricine justifică un interes pentru a consulta sau obţine o copie a textului integral al ordinului/hotărârii primei instanţe sau dacă hotărârile cele mai importante ale instanţelor de apel sau de primă instanţă sunt în mod sistematic publicate se asigură publicului posibilitatea de a studia maniera în care instanţele abordează asemenea cazuri şi principiile aplicate în soluţionarea acestora (Hotărârea din 24 aprilie 2001, pronunţată în Cauza B. şi P. împotriva Regatului Unit, paragraful 47). Ţinând cont însă de natura procedurii şi de forma de publicitate prevăzută de legea internă, Curtea a considerat că o interpretare literală nu numai că nu ar fi necesară în scopul asigurării controlului public, dar poate prejudicia scopul primar al art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acela de a garanta dreptul la un proces echitabil (paragraful 48). 39. În ceea ce priveşte contextul normativ naţional, Curtea reţine că, potrivit art. 402 din Codul de procedură civilă, în vigoare, forma de publicitate ataşată pronunţării hotărârii este, ca regulă, citirea minutei hotărârii în şedinţă publică. În măsura în care prin simpla citire a minutei se înţeleg motivele pentru care acţiunea a fost respinsă sau admisă, cerinţa publicităţii pronunţării este îndeplinită. În cazul în care nu se înţeleg aceste motive, trebuie asigurat accesul publicului la motivele care au stat la baza hotărârii astfel pronunţate pentru a se asigura cerinţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Excepţia de la regula instituită de art. 402 din Codul de procedură civilă este prevăzută în art. 396 alin. (2) din cod, în cazul amânării pronunţării, când se poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei. O asemenea soluţie este conformă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dacă publicul are acces la textul integral al hotărârii. 40. Noua redactare a textului art. 402 din cod lasă la aprecierea judecătorului alegerea modalităţii de publicitate în sensul că acesta va putea dispune pronunţarea hotărârii fie în şedinţă publică, fie prin depunere la grefa instanţei judecătoreşti, indiferent de faptul că în cauză a fost dispusă sau nu amânarea pronunţării. Critica de neconstituţionalitate nu vizează însă acest drept de opţiune acordat judecătorului cauzei, ci faptul că într-o atare situaţie instanţa judecătorească sau justiţiabilul nu vor cunoaşte nici data pronunţării hotărârii şi nici data de la care va curge termenul de exercitare a căii de atac în ipoteza în care aceasta nu curge de la comunicare, ci de la pronunţare [a se vedea, spre exemplu, art. 468 alin. (4) sau art. 470 alin. (5) din Codul de procedură civilă]. O asemenea critică de neconstituţionalitate nu poate fi acceptată în ipoteza cauzelor pentru care a fost amânată pronunţarea din moment ce, chiar, în prezent, pentru aceste cauze forma de publicitate a pronunţării este prin depunerea soluţiei la grefa instanţei, fiind aplicată deja de instanţele judecătoreşti de cel puţin 5 ani, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013). În situaţia actualului art. 396 alin. (2) din cod, data pronunţării nu poate fi alta decât data pentru care a fost amânată pronunţarea. La această dată se întocmeşte minuta, care se pune la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei în aceeaşi zi. Prin urmare, problema de constituţionalitate invocată în cauza de faţă cu caracter de noutate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi reţinută. 41. În consecinţă, şi potrivit noii soluţii legislative preconizate, sub aspectul tezei referitoare la pronunţarea prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, data pronunţării este ziua în care au fost închise dezbaterile în cazul în care instanţa judecătorească se pronunţă în aceeaşi zi. La acelaşi moment temporar se întocmeşte minuta, care se pune la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei în aceeaşi zi, data hotărârii fiind cea la care minuta a fost adusă la cunoştinţa publicului în maniera anterior arătată. În schimb, în ipoteza în care instanţa judecătorească a amânat pronunţarea, data pronunţării hotărârii este ziua pentru care a fost amânată pronunţarea. La această dată se întocmeşte minuta, care se pune la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei în aceeaşi zi, data hotărârii fiind cea la care minuta a fost adusă la cunoştinţa publicului în maniera anterior arătată. Astfel, de la această dată, pe de o parte, instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale (art. 429 din Codul de procedură civilă), hotărârea dobândeşte autoritate de lucru judecat [art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă] şi va curge termenul de cel mult 30 de zile în care hotărârea se va redacta şi se va semna [art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă], iar, pe de altă parte, va curge termenul de exercitare a căilor de atac, în ipoteza în care legiuitorul prevede expres momentul pronunţării ca fiind data a quo a acestuia. Prin urmare, sub aspect temporal, în ambele ipoteze antereferite, data întocmirii minutei coincide cu data pronunţării hotărârii. Astfel, Curtea constată astfel că o atare soluţie legislativă nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 42. De asemenea, Curtea subliniază că, din perspectiva evoluţiilor recente ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când nu se pronunţă hotărârea în şedinţă publică cu indicarea motivelor care au stat la baza acesteia, posibilitatea publicului de a avea acces la textul integral al hotărârii trebuie pe deplin asigurată. În acest sens, art. 538 din Codul de procedură civilă este, în principiu, o garanţie de care publicul se poate folosi şi, aşadar, trebuie interpretat extensiv, aspect ce va reveni personalului competent să se îngrijească de soluţionarea cererilor publicului. În acelaşi sens este şi art. 161 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că personalul cu competenţe în soluţionarea cererilor publicului trebuie să respecte şi Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor). 43. Examinând critica de neconstituţionalitate formulată în privinţa art. I pct. 58 (cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă) din lege, Curtea reţine că modificarea operată asupra art. 497 din Codul de procedură civilă limitează posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa şi trimite spre o nouă judecată cauza la instanţa de apel sau prima instanţă, după caz. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate apela la procedeul casării cu trimitere o singură dată în cursul procesului civil, ceea ce înseamnă că la o a doua casare a hotărârii va reţine cauza spre judecare. În acest fel, calea extraordinară de atac a recursului devine cadrul procesual atât pentru cercetarea motivelor de legalitate, cât şi al judecării pe fond a cauzei. 44. Prin Decizia nr. 201 din 30 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 12 iulie 2017, paragraful 17, Curtea Constituţională a constatat că în noua lege procesual civilă legiuitorul a reaşezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită pentru motive de nelegalitate şi numai în condiţiile prevăzute de lege. Totodată, Curtea a statuat că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 26). Întrucât din punctul de vedere al instanţei judecătoreşti competente să judece fondul după casare, se distinge între casarea cu trimitere şi casarea cu reţinere, rolul de instanţă de casaţie al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu impune legiuitorului obligaţia ca, în ipoteza admiterii recursului, să reglementeze instituţia casării cu trimitere sau a celei cu reţinere, ambele soluţii fiind, deopotrivă, constituţionale, reprezentând o opţiune a legiuitorului de a normativiza numai una dintre aceste soluţii sau ambele, fără a fi încălcat rolul instanţei supreme. Legiuitorul se află în poziţia cea mai potrivită pentru a aprecia dacă reglementează ca regulă casarea cu trimitere pentru a decongestiona şi evita supraaglomerarea instanţei supreme, desigur, cu dezavantajul că dosarul cauzei va fi trimis instanţei judecătoreşti a cărei hotărâre a fost casată, care va relua judecata, cu consecinţa deschiderii din nou a posibilităţii formulării recursului, iar în cazul admiterii acestuia se va relua procedura. Sau, din contră, legiuitorul poate reglementa casarea cu reţinere dacă apreciază, având în vedere încărcătura Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că judecarea cauzei s-ar putea realiza în condiţii de celeritate, evitându-se, astfel, reluarea unui parcurs procedural anevoios. De asemenea, legiuitorul, în funcţie de opţiunea sa, poate reglementa ambele soluţii posibile (casare cu trimitere/reţinere), caz în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să aplice soluţia legislativă în mod corespunzător. În acest context, Curtea subliniază faptul că excedează competenţei sale cenzurarea opţiunii legiuitorului în favoarea unei soluţii legislative sau a alteia, ambele deopotrivă constituţionale (a se vedea Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, paragraful 27). 45. În momentul de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, atunci când admite recursul formulat, va casa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente [cu excepţia (a) situaţiilor în care hotărârea a fost casată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 sau 7, respectiv depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau încălcarea autorităţii de lucru judecat, caz în care hotărârea se casează, iar cererea se respinge ca inadmisibilă şi (b) a contenciosului administrativ]. În schimb, ca regulă, celelalte instanţe judecătoreşti competente să soluţioneze recursul, respectiv tribunalele sau curţile de apel, admit recursul, casează hotărârea şi reţin cauza spre rejudecare (cu excepţia situaţiilor în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, caz în care trimiterea se poate dispune o singură dată în cursul procesului). 46. Astfel, Curtea constată că în dreptul pozitiv sunt consacrate atât casarea cu reţinere, cât şi casarea cu trimitere. Mai mult, pentru anumite situaţii limitativ prevăzute de lege este reglementată şi casarea cu trimitere numai o singură dată, în cazul tribunalelor/curţilor de apel [art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Prin urmare, pentru casarea cu reţinere sau casarea cu trimitere o singură dată, după care casarea este numai cu reţinere, nu există nicio dificultate în privinţa soluţiei pe care o pot pronunţa instanţele judecătoreşti antereferite într-o asemenea ipoteză. În aceste condiţii, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate pretinde că legea nu este previzibilă, din moment ce ipoteza considerată neconstituţională este deja reglementată în dreptul pozitiv şi aplicată ca atare în privinţa tribunalelor/curţilor de apel. Chiar dacă noul text nu prevede în mod expres că instanţa va rejudeca procesul în fond, este de observat că, din modul de redactare a textului criticat, s-a consacrat, în mod implicit, casarea cu reţinere subsidiară celei cu trimitere, astfel încât un atare mecanism procesual implică rejudecarea procesului. 47. Semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, sau Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 48. Deficienţa redacţională anterior relevată vizează acurateţea exprimării, fără a fi de natură să imprime actului normativ în cauză un caracter imprevizibil, întrucât destinatarii acestuia, având în vedere calitatea lor (judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), pot cu uşurinţă determina sensul dispoziţiei normative. Astfel, redactarea textului în discuţie permite determinarea soluţiei pe care o poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la art. 397 - Soluţionarea cauzei din Codul de procedură civilă. 49. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la faptul că este limitată posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa cu trimitere o singură dată, aceasta este o opţiune a legiuitorului, opţiune care este normativizată şi în privinţa tribunalelor/curţilor de apel pentru două ipoteze, respectiv situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. 50. Curtea mai reţine că, prin efectul acestei dispoziţii legale, dacă trimiterea nu se mai poate face instanţei de apel, hotărârea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate fi susceptibilă de recurs sau dacă trimiterea nu se mai realizează la prima instanţă, practic, părţile nu vor mai putea exercita apelul şi recursul. Însă aceste chestiuni ţin de opţiunea legiuitorului. Faptul că instanţa supremă este una de casaţie nu înseamnă că soluţia pe care o poate pronunţa în legătură cu soluţionarea recursului poate fi numai casarea cu trimitere, ci şi casarea cu reţinere. Nu se poate reproşa textului nici faptul că ar putea afecta dreptul la un proces echitabil, în sensul că părţile pot fi lipsite de un grad de jurisdicţie şi/sau de calea extraordinară de atac a recursului, sau principiul egalităţii în drepturi, în sensul că în funcţie de jocul soluţiilor instanţelor judecătoreşti/conduita procesuală a acestora justiţiabili aflaţi virtual în aceeaşi situaţie juridică se vor plasa, sub aspectul regimului procesual aplicabil, în situaţii diferite, cu un tratament juridic diferit. În acest sens Curtea reiterează faptul că deja în privinţa tribunalelor/curţilor de apel există, ca regulă, soluţia casării cu reţinere, iar din această perspectivă soluţia legislativă preconizată în privinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este chiar mai favorabilă justiţiabilului, în sensul că o singură dată va putea parcurge din noul ciclul procesual firesc şi, de abia, după acest moment intervine casarea cu reţinere. Totodată, Curtea subliniază caracterul obligatoriu al hotărârii de casare pentru instanţele judecătoreşti ale căror hotărâri au fost casate, iar acestea trebuie să se conformeze întru totul celor dispuse pentru a evita o nouă casare a hotărârii, ceea ce ar impune reţinerea cauzei spre judecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 51. Reglementarea procedurii de judecată este de competenţa legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie, acesta având o largă marjă de apreciere, în măsura în care se conformează dispoziţiilor Constituţiei. Or, în raport cu criticile formulate, nu se poate susţine că, prin modul în care şi-a exercitat marja de apreciere, legiuitorul a încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie. 52. Examinând criticile de neconstituţionalitate care vizează art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 (cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013) din lege din perspectiva faptului că nu se poate determina dacă referirea la „data intrării în vigoare a prezentei legi“ din cuprinsul acestora vizează Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, sau prezenta lege supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. 53. Curtea observă că dacă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este un text preexistent, asupra căruia s-a operat o modificare, art. XVIII^1 nu face parte din dreptul pozitiv, introducerea sa în corpul legii antereferite fiind o completare a acesteia. De aceea, în primul caz, Curtea reţine că a rămas în corpul art. XVIII din Legea nr. 2/2013 referirea la „data intrării în vigoare a prezentei legi“, tocmai pentru că nu s-a realizat nicio intervenţie legislativă asupra sintagmei antereferite, aceasta rămânând din textul iniţial al legii şi vizând, aşadar, Legea nr. 2/2013. Astfel, din redactarea textului se înţelege că, în procesele pornite în perioada 15 februarie 2013-31 decembrie 2018, sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în privinţa cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. În schimb, în al doilea caz, fiind vorba de un text cu totul nou, este evident că sintagma „data intrării în vigoare a prezentei legi“ vizează prezenta lege supusă controlului de constituţionalitate. 54. Curtea constată că folosirea procedeului legislativ prin care textul de bază este modificat succesiv cu păstrarea formulei „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi“, cuprinsă în legea de bază, impune concluzia potrivit căreia „prezenta lege“ este actul de bază, întrucât actul modificator face parte integrantă din actul de bază, în temeiul art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare. Fără o corelare însă a legii de bază cu legea de modificare se ajunge la retroactivarea noii ipoteze normative, rezultate din modificarea operată, înţelegându-se, din modul de redactare a textului, că noua formulă legislativă se va aplica situaţiilor juridice încheiate sub imperiul vechii reglementări, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţie. De aceea, o asemenea modalitate de redactare a actelor normative nu poate fi acceptată prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea actelor normative. Este, de asemenea, inadmisibil ca, în corpul uneia şi aceleiaşi legi, aceeaşi sintagmă cuprinsă în două articole succesive, aflate la rândul lor într-o strânsă conexiune logică şi juridică, să aibă două înţelesuri diferite. Prin urmare, având în vedere corelaţia existentă între art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“ cuprinsă în textul antereferit, precum şi diferenţele de sens date aceleiaşi sintagme din cuprinsul aceleiaşi legi, legiuitorul, în cazul de faţă, trebuia să realizeze o necesară clarificare a conţinutului textelor menţionate mai ales din perspectiva aplicării lor în timp. 55. În lipsa acestor clarificări şi ţinând cont de antiteza relevată între înţelesul diferit conferit celor două sintagme identice, precum şi tehnica legislativă deficitară, Curtea constată că, din modul de redactare a dispoziţiilor art. III pct. 3 din lege, „data intrării în vigoare a prezentei legi“ din cuprinsul acestora vizează Legea nr. 2/2013, ceea ce înseamnă că, în procesele pornite începând cu data de 15 februarie 2013, hotărârile pronunţate în „cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“ sunt supuse recursului. Într-un atare context normativ rezultă că, în aceste materii, sunt supuse recursului hotărârile pronunţate atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, atât în procesele începute anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a acesteia. În consecinţă, Curtea reţine că reglementarea criticată este lipsită de acurateţe în privinţa transpunerii din punct de vedere normativ, pe de o parte, a principiului neretroactivităţii legii civile şi, pe de altă parte, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, ceea ce este ab initio contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 56. Astfel, acest mod de redactare a textului legal analizat conferă normei procedural civile caracter retroactiv, în sensul că hotărârile definitive pronunţate până la data de 19 iulie 2017, aşadar, în cauze deja finalizate anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, cu referire la cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, sau pronunţate anterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, cu referire la cererile privitoare la eroarea judiciară, ar urma să fie supuse unei noi căi extraordinare de atac, respectiv recursul, inexistente la data pronunţării hotărârii; în aceste condiţii, norma juridică contravine art. 1 alin. (5) în componenta sa privind securitatea raporturilor juridice şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. 57. Totodată, textul, astfel cum este redactat, nu ţine cont de situaţia hotărârilor pronunţate între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, respectiv 20 iulie 2017, şi data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate. Prin această decizie, Curtea a stabilit că, efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. 58. Prin urmare, sub aspectul efectelor deciziei pronunţate, Curtea a stabilit că indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului Cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv devine susceptibilă de recurs dacă a fost pronunţată după publicarea deciziei Curţii Constituţionale [20 iulie 2017]. Din textul analizat se înţelege că toate hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate devin susceptibile de recurs în baza acesteia, ceea ce echivalează cu încălcarea atât a art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2), cât şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie. Or, o lege nu poate conferi retroactiv o asemenea cale de atac, din contră, ea urmând a se exercita în temeiul şi baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017. În caz contrar, are loc o retroactivare a legii coroborată cu o nerecunoaştere a efectelor deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce înseamnă că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 59. Criteriul ce trebuie luat în seamă şi care ţine de esenţa art. 15 alin. (2) din Constituţie raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac este data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Astfel, în temeiul textului constituţional antereferit, legiuitorul poate supune hotărârea judecătorească unor căi de atac stabilite ca atare prin lege până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. În schimb, legiuitorului îi este interzis să supună hotărârile judecătoreşti unor noi căi de atac reglementate după pronunţarea acestora. Aceeaşi regulă se aplică atât căilor ordinare, cât şi extraordinare de atac, ambele categorii de căi de atac urmând să îşi păstreze aceeaşi configuraţie juridică de la data stabilită drept reper de către legiuitor [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 377 din 21 mai 2017, paragraful 86]. Prin urmare, Curtea constată că hotărârile prevăzute de art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pronunţate în perioada cuprinsă între 20 iulie 2017 şi data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate cu privire la „alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, sunt supuse recursului numai în temeiul legii existente în acest interval temporar, în configuraţia rezultată ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale. 60. Curtea constată că, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018*), nepublicată încă la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)“. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condiţionat aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale de pornirea procesului civil după publicarea acesteia. *) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52 din 18 iunie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018. 61. Or, art. 147 alin. (4) din Constituţie este, în privinţa normelor procedurale, de imediată aplicare, având caracter sancţionatoriu. Prin urmare, în interpretarea acestui text constituţional raportat la normele de procedură civilă, Curtea constată că acesta se aplică atât situaţiilor pendinte, cât şi celor ce se vor naşte în viitor, sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituţie neputând fi condiţionată de faptul că procesul civil a fost pornit anterior sau ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017. Mai mult, Curtea reţine că, în mod constant, în practica sa jurisdicţională precizează efectele de ordin constituţional ale deciziilor sale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2015, paragraful 28, sau Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 52), sens în care în paragraful 32 al Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a stabilit, în mod expres, efectele de ordin constituţional ale acesteia asupra cauzelor pendinte. Având în vedere dimensiunea constituţională a demersului instanţei constituţionale, rezultă că instanţele judecătoreşti nu pot înlătura efectele deciziei Curţii Constituţionale expres indicate în corpul acesteia, pentru că ar încălca sfera exclusivă de competenţă a Curţii Constituţionale, revenindu-le în schimb obligaţia de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite. 62. În acest context, Curtea subliniază că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, sau Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018, prin care s-a statuat că „Efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă“] şi, pe această cale, în mod expres sau implicit, să infirme, să altereze sau să limiteze efectele acestora. În caz contrar, spectrul neconstituţionalităţii interpretării date fie efectelor deciziei Curţii Constituţionale, fie normei juridice cu încălcarea deciziei Curţii Constituţionale va deveni actual, cu consecinţa, restabilirii, pentru viitor, de către instanţa constituţională a efectului general obligatoriu al deciziei sale (a se vedea şi Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013). 63. În consecinţă, Curtea reţine că, în urma pronunţării şi publicării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, în privinţa art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu devin incidente prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul“, pentru că neconstituţionalitatea este o sancţiune de drept constituţional care se aplică imediat situaţiilor pendinte. Astfel, nu se poate ajunge la concluzia că decizia Curţii s-ar aplica numai proceselor pornite după publicarea sa, caz în care, în mod evident, hotărârea susceptibilă a fi recurată este pronunţată după publicarea deciziei. Art. 27 din Cod constituie o normă de procedură de natură legală şi nu poate restrânge sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituţie. Acceptarea unei asemenea teze ar echivala cu prevalenţa unei norme legale faţă de una de rang constituţional şi s-ar înfrânge în mod indirect efectul imediat şi general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale. Or, într-un stat de drept toate autorităţile publice, atât în aplicarea, cât şi în interpretarea normelor infraconstituţionale, trebuie să respecte deciziile Curţii Constituţionale din moment ce acestea materializează şi explicitează exigenţele Constituţiei. 64. În continuare, Curtea reţine că, în privinţa hotărârilor pronunţate ulterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, nu se poate determina, din conţinutul normei analizate, dacă aceasta se referă la procesele începute anterior şi/sau ulterior intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate sau ambele situaţii; cu alte cuvinte nu se poate cunoaşte dacă ea este derogatorie de la regula enunţată în art. 27 din Codul de procedură civilă. În acest sens, Curtea constată că art. 27 din Codul de procedură civilă este un text de principiu, care reglementează o regulă pe care legiuitorul a stabilit-o pentru desfăşurarea procesului civil, şi anume ca hotărârile să rămână supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Este evident că legiuitorul poate stabili derogări de la o asemenea regulă de procedură, cu condiţia respectării principiului neretroactivităţii legii, în sensul ca, indiferent de data începerii procesului, hotărârile să fie supuse căilor de atac existente la momentul pronunţării lor, această din urmă teză fiind singura de ordin constituţional. Precizarea pe cale legislativă a raportului existent între norma analizată în ipoteza hotărârilor pronunţate ulterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate cu art. 27 din Codul de procedură civilă este cu atât mai necesară cu cât în existenţa normativă a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a intervenit o decizie a Curţii Constituţionale care priveşte şi aplicarea în timp a acestora. În aceste condiţii, Curtea constată că textul legal criticat este neclar, imprecis redactat şi lipsit de previzibilitate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 65. Dacă, în schimb, în privinţa art. III pct. 3 din lege, contrar celor arătate la paragraful 53 al prezentei decizii, s-ar înţelege că „data intrării în vigoare a prezentei legi“ vizează prezenta lege supusă controlului de constituţionalitate, atunci, prin modificarea realizată, se produce un efect abrogator asupra art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în privinţa proceselor pornite în perioada 15 februarie 2013 şi până la intrarea în vigoare a acestei legi, ceea ce înseamnă că în privinţa hotărârilor pronunţate ca urmare a acestor procese nu mai este reglementată, din punctul de vedere al tehnicii legislative, calea de atac a recursului, din moment ce norma nu mai este activă pentru procesele pornite în această perioadă. În aceste condiţii, pentru a determina dacă şi care anume dintre hotărâri sunt susceptibile de recurs în privinţa proceselor menţionate, ar trebui realizată o aplicare a dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă sau a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, după caz, pentru a se ajunge la aplicarea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în varianta sa redacţională anterioară modificării operate prin legea suspusă controlului de constituţionalitate. Prin urmare, şi această ipoteză de lucru demonstrează faptul că legea adoptată suferă din punctul de vedere al calităţii sale, destinatarul normei trebuind să apeleze în mod constant la coroborări şi interpretări succesive ale normelor de procedură şi ale deciziei Curţii Constituţionale antereferite. În aceste condiţii revine legiuitorului competenţa şi, totodată, obligaţia de a redacta textul analizat într-o manieră clară, nesusceptibilă de interpretări, cu respectarea cerinţelor de tehnică legislativă. 66. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că intervenţia legislativă operată vizează nu numai hotărârile susceptibile de recurs referitoare la cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, ci şi cele ce privesc eroarea judiciară. Prin urmare, şi cu privire la aceste din urmă cereri legiuitorul trebuie să aducă clarificări similare în cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. În acest caz, din redactarea textului legal antereferit trebuie să rezulte în mod clar dacă este o derogare de la art. 27 din Codul de procedură civilă, iar dacă nu este o derogare, legiuitorul trebuie să confere textului o variantă redacţională fără elemente contradictorii, care să nu dea naştere unei eventuale practici judiciare neunitare. 67. În privinţa art. III pct. 4 din lege, Curtea reţine că, din redactarea sa, se înţelege că „data intrării în vigoare a prezentei legi“ se referă la legea supusă controlului de constituţionalitate, astfel încât, de la această dată, competenţa de a soluţiona recursurile în privinţa cererilor evaluabile în bani în valoare de până la/peste 200.000 lei se partajează între curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta se aplică hotărârilor susceptibile de recurs pronunţate de la data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate. Potrivit alineatului (1), această partajare a competenţei vizează procesele pornite de la data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate, iar, potrivit alin. (2), aceasta se va aplica şi proceselor începute în perioada cuprinsă între 15 februarie 2013 şi data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate. Rezultă că partajarea de competenţă vizează hotărârile supuse recursului pronunţate ulterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, atât în procesele începute anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a acesteia, nedispunând nimic cu privire la hotărârile supuse recursului pronunţate în perioada 20 iulie 2017 şi data intrării în vigoare a prezentei legi. Prin urmare, s-ar înţelege că judecarea tuturor cererilor de recurs revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 68. Curtea constată că, având în vedere faptul că cvasi-majoritatea cererilor evaluabile în bani vizează pretenţii sub 1.000.000 lei, pentru a nu afecta caracterul echitabil al procedurilor judiciare prin supraaglomerarea şi îngreunarea activităţii instanţei supreme cu judecarea unor astfel de cereri şi în lipsa altor mecanisme de surmontare a acestor dificultăţi, legiuitorul a optat pentru o partajare de competenţă între curţile de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Însă, această soluţie legislativă, prevăzută de legea criticată, vizează numai soluţionarea recursurilor formulate în privinţa hotărârilor susceptibile a face obiectul acestora pronunţate ulterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, atât în procesele începute anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a acesteia, urmând ca recursurile formulate în privinţa hotărârilor susceptibile a face obiectul acestora în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 în procesele începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă să fie judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul nu a fost consecvent scopului şi raţiunii de reglementare avute în vedere pentru realizarea acestei partajări de competenţe între instanţe judecătoreşti aflate pe diferite nivele ierarhice, ignorând situaţia recursurilor formulate în privinţa hotărârilor susceptibile a face obiectul acestora în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017. În consecinţă, Curtea reţine că, dacă legiuitorul a ales această soluţie legislativă în privinţa recursurilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate după intrarea în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, este necesară, pentru aceleaşi raţiuni, o continuitate de opţiune a acestuia în sensul partajării competenţei de judecată şi în privinţa recursurilor formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate după data de 20 iulie 2017. O asemenea partajare, printr-un act normativ, a competenţei de judecată a cererilor de recurs formulate nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie, reconfigurarea normelor de competenţă fiind o expresie a dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că art. III pct. 4 (cu referire la art. XVIII^1) din lege contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 69. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] şi pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 454 din 4 iulie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 37 [cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă] şi pct. 58 [cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă], precum şi art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII^1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
