Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 336 alin. (2) din Codul penal cu referire la sintagmele „sub influenţa“ şi „substanţe psihoactive“, excepţie ridicată de Judecătoria Focşani - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 17.829/231/2017, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.652D/2018 . 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.682D/2018, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate identică, ridicată de Remus Mădălin Haneş în Dosarul nr. 2.330/111/2017 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 4. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.682D/2018 la Dosarul nr. 1.652D/2018. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.682D/2018 la Dosarul nr. 1.652D/2018, care a fost primul înregistrat. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se susţine, în acest sens, că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile şi că acestea nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia calităţii legii, arătându-se că acestea nu pot avea o precizie absolută, că tehnicile standard de reglementare constau tocmai în recurgerea la categorii generale şi că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare, rolul acesteia revenind instanţelor judecătoreşti. Se face totodată trimitere la Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că folosirea sintagmei „substanţe psihoactive“ din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi substanţele prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope. Se arată că aceste substanţe sau amestecuri de substanţe, cu efecte nocive în cazul consumului, atacă sistemul nervos indiferent de persoana care se află în momentul consumului în ipoteza prevăzută la art. 336 alin. (2) din Codul penal. Astfel, legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanţă cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central al persoanei care o consumă într-o măsură incompatibilă cu desfăşurarea în siguranţă a unor activităţi, motiv pentru care consumul de substanţe cu efect psihoactiv prezintă un grad ridicat de risc pentru celelalte persoane. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 6. Prin încheierile din 15 octombrie 2018 şi 27 septembrie 2018, pronunţate în dosarele nr. 17.829/231/2017 şi nr. 2.330/111/2017, Judecătoria Focşani - Secţia penală şi Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Judecătoria Focşani - Secţia penală, din oficiu, şi de Remus Mădălin Haneş în cauze având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută la art. 336 alin. (2) din Codul penal, şi, respectiv, soluţionarea unui apel formulat de autorul excepţiei împotriva unei sentinţe penale. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că sintagma „sub influenţa unor substanţe psihoactive“ din cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu prevede care este concentraţia minimă dintr-o astfel de substanţă pe care o persoană trebuie să o aibă în sânge pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii reglementate prin texul criticat. Se susţine că această lipsă de claritate a prevederilor art. 336 alin. (2) din Codul penal face ca pedeapsa pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe şi executarea acesteia să fie greu de individualizat. De asemenea, se susţine că sintagma „substanţe psihoactive“ din cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât aceasta este definită la art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia „prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii“, însă această definiţie nu permite identificarea exactă a legilor care prevăd substanţele psihoactive. Se arată că dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, definesc expresia „efecte psihoactive“ ca reprezentând „unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică“. Se susţine că din interpretarea coroborată a celor două definiţii rezultă că orice substanţă care are un efect ce poate fi încadrat în ipoteza normei prevăzute la art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011 este o substanţă psihoactivă. Se susţine însă că o astfel de concluzie pune destinatarul legii penale în situaţia de a fi obligat să realizeze analize de laborator asupra tuturor substanţelor pe care le consumă, pentru a verifica dacă acestea au efecte psihoactive. Se arată că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului cu prilejul adoptării dispoziţiilor art. 241 din Legea nr. 187/2012, ce reglementează, de altfel, o normă cu caracter tranzitoriu, şi că scopul prevederilor legale anterior menţionate rezultă din interpretarea istorică a dispoziţiilor legale criticate, respectiv din Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 87/2003 pentru aprobarea listei afecţiunilor medicale incompatibile cu calitatea de conducător de autovehicule sau tramvaie şi a listei substanţelor cu efect psihoactiv, contraindicate conducătorilor de autovehicule şi tramvaie (produse sau substanţe stupefiante ori medicamente cu efecte similare acestora), care prevedea, în cuprinsul anexei nr. 2, lista substanţelor anterior menţionate, listă care, prin urmare, era întocmită de specialişti, şi nu de către destinatarii legii. Se precizează că Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 87/2003 a fost abrogat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.162/2010 pentru aprobarea Normelor minime privind aptitudinile fizice şi mentale necesare pentru conducerea unui autovehicul, care nu mai conţine o astfel de listă. În continuare, încercând să identifice actele normative în vigoare care prevăd sau definesc substanţele psihoactive, se menţionează că, potrivit art. 2 lit. d^1) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, expresia „plante şi substanţe aflate sub control naţional“ desemnează plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, iar, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 339/2005, plantele şi substanţele nesupuse controlului internaţional care, datorită proprietăţilor psihoactive, prezintă un risc pentru sănătatea publică se înscriu în secţiunea „Plante şi substanţe aflate sub control naţional“ din tabelele din anexa la această lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii. Totodată, se arată că anexa la Legea nr. 339/2005 prevede plante şi substanţe aflate sub control naţional, enumerând plantele şi substanţele în înţelesul art. 2 lit. d^1) din Legea nr. 339/2005. Se arată că dispoziţiile legale anterior menţionate par să reglementeze toate substanţele cu proprietăţi psihoactive, dar că, în realitate, printre aceste plante şi substanţe nu se regăsesc şi drogurile de risc şi cele de mare risc prevăzute în cuprinsul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cel puţin nu printre cele a căror reglementare este realizată prin raportare la prevederile art. 2 lit. d^1) din Legea nr. 339/2005. Se conchide că destinatarii legii penale nu pot determina cu exactitate care sunt substanţele psihoactive la care fac referire prevederile art. 336 alin. (2) din Codul penal şi că, pentru asigurarea standardelor de calitate a legii, astfel cum acestea rezultă din prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, se impune ca legiuitorul să reglementeze în mod expres aceste substanţe. Pentru aceleaşi motive, se susţine că textul criticat nu permite identificarea modului în care se poate constata că subiectul activ al infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe se află „sub influenţa“ unor substanţe psihoactive. 8. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză, prin mai multe decizii prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate astfel invocate şi că se impune menţinerea jurisprudenţei anterior menţionate. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.“ 13. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la statul de drept şi ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării, precum şi dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, referitor la lipsa reglementării, în cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal, a concentraţiei minime de substanţă psihoactivă care determină reţinerea săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, aceasta a mai fost analizată de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, şi Decizia nr. 101 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019, prin care excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată a fost respinsă ca neîntemeiată. 15. Prin deciziile anterior menţionate, Curtea a constatat că infracţiunea prevăzută în art. 336 din Codul penal - având denumirea marginală „Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe“ - constă în acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [alin. (1)] sau care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive [alin. (2)]. Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal din 1969, fiind preluată din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, unde era prevăzută, într-o redactare asemănătoare, în art. 87, care nu avea însă o denumire marginală. 16. Curtea a reţinut că, în timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, avea în vedere - în norma de incriminare cuprinsă în art. 87 alin. (2) - persoana „care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora“, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, criticate în cauza de faţă, subiectul activ al infracţiunii este persoana care se află „sub influenţa unor substanţe psihoactive“. Referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicaţii în materia dreptului procesual penal, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „trafic de stupefiante“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Prin prevederile art. II pct. 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate, iar sintagma „o infracţiune de trafic de stupefiante“ a fost înlocuită cu sintagma „o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive“. 17. Curtea a reţinut că diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei „substanţe psihoactive“ - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal, în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. 18. Astfel, art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, prevede că acest act normativ stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d^1), substanţele psihotrope ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, substanţele stupefiante ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele şi substanţele aflate sub control naţional ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte la art. 1 lit. b) drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi d) ale aceluiaşi art. 1 că drogurile de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. 19. De asemenea, cu privire la dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabileşte că prin „efecte psihoactive“ se înţelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa substanţelor psihoactive. 20. Aşadar, situaţia premisă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive constă în preexistenţa unor stări, situaţii, condiţii în care se află subiectul activ şi în existenţa unor norme juridice care reglementează poziţia psihică şi fizică a unei persoane care conduce un vehicul pe drumurile publice. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal îl reprezintă acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei (ex re). Forma de vinovăţie cu care acţionează subiectul activ în cazul infracţiunii examinate este intenţia, cu ambele forme ale acesteia. 21. Curtea a reţinut că pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive - drept cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului. Cu privire la intervalul de timp în care trebuie efectuată recoltarea probelor biologice, Codul de procedură penală stabileşte, în art. 190 alin. (8), că: „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.“ 22. Curtea a constatat că, având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive drept cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale - sau a uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală, licită, a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18). 23. Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) şi nici prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă sau imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. 24. În acest sens este de menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 25. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi MilitaruPidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. Cu privire la critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu există o definiţie legală a noţiunii de „substanţe psihoactive“, Curtea reţine că, într-adevăr, Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 87/ 2003 pentru aprobarea listei afecţiunilor medicale incompatibile cu calitatea de conducător de autovehicule sau tramvaie şi a listei substanţelor cu efect psihoactiv, contraindicate conducătorilor de autovehicule şi tramvaie (produse sau substanţe stupefiante ori medicamente cu efecte similare acestora), invocat în susţinerea excepţiei, a fost abrogat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.162/2010 pentru aprobarea Normelor minime privind aptitudinile fizice şi mentale necesare pentru conducerea unui autovehicul, care nu conţine o astfel de listă a substanţelor cu efect psihoactiv. Curtea observă însă că anexa nr. 2 la Ordinul nr. 87/2003 enumera, într-o manieră exhaustivă, „substanţele cu efect psihoactiv“, fără să prevadă o definiţie a sintagmei criticate în prezenta cauză. 28. Definiţia expresiei „efecte psihoactive“ a fost reglementată ulterior operaţiunii de abrogare mai sus menţionate, prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, ca reprezentând „unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică“. 29. Aşa fiind, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal şi ale art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011 rezultă că sintagma „substanţe psihoactive“ din cuprinsul textului criticat are în vedere substanţele care au efectele definite la art. 2 lit. e) anterior menţionat. Având în vedere această definiţie legală, legiuitorul a incriminat la art. 16 din Legea nr. 194/2011 fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile legii anterior menţionate, efectuează, fără drept, operaţiuni cu produse, ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive. Conţinutul sintagmei „efecte psihoactive“ din cuprinsul art. 16 din Legea nr. 194/2011 a făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare celor formulate în prezenta cauză, prin care autorii excepţiei au susţinut că această sintagmă creează confuzie cu privire la categoriile de substanţe la care se referă prin aceea că legea nu oferă nicio altă explicaţie şi niciun criteriu pe baza căruia să se poată stabili cu claritate care pot fi efectele, iar legiuitorul nu a prevăzut un tabel cu substanţe care sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive. 30. Această critică de neconstituţionalitate a fost soluţionată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că, motivat de necesitatea instituirii unor măsuri de prevenire, control şi combatere a consumului de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, legiuitorul a înţeles să interzică orice operaţiune cu astfel de produse până la obţinerea autorizării de la Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.). Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că Legea nr. 194/2011 este suficient de clară, stabilind în art. 3 alin. (3) şi (4) că la aprecierea rezonabilă a caracterului de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive se pot lua în considerare, fără a se limita la acestea, lipsa ori insuficienţa elementelor pentru determinarea regimului juridic al produsului, caracteristicile produsului, în principal compoziţia, sau lipsa indicării acestora, consumul, ca destinaţie previzibilă a produsului, şi prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucţiuni pentru utilizarea lui, precum şi orice altă indicaţie ori informaţie referitoare la acestea sau chiar lipsa lor (Decizia nr. 134 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, precitată, şi Decizia nr. 588 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 decembrie 2015, paragraful 19). Curtea a conchis că Legea nr. 194/2011 îndeplineşte atât condiţia accesibilităţii, prin aceea că a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind adusă la cunoştinţa destinatarilor săi, cât şi condiţia previzibilităţii, nelăsând loc de arbitrar ori echivoc. 31. De asemenea, critici de neconstituţionalitate similare au fost formulate şi cu privire la dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, la art. 3 alin. (3) şi (4), anterior menţionate, fiind reglementate criteriile ce pot fi luate în considerare pentru a stabili dacă un produs este susceptibil de a avea efecte psihoactive. Aceste critici de neconstituţionalitate au fost respinse, ca neîntemeiate, de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 481 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 septembrie 2017, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 îndeplinesc condiţia clarităţii, preciziei şi previzibilităţii, iar susţinerea autorilor excepţiei, potrivit căreia, neavând studii de specialitate în domeniu, nu aveau cum să cunoască efectul produselor cu care au efectuat operaţiuni, nu poate fi primită, deoarece, dacă nu se cunosc caracteristicile unui produs, nu au cum să fie evidente beneficiile sau cel puţin raţiunile pentru care este pus în vânzare (paragraful 25). Prin aceeaşi decizie, Curtea a subliniat necesitatea adoptării Legii nr. 194/2011, întrucât simpla elaborare a unor liste cu aceste noi substanţe psihoactive (care devin cu uşurinţă desuete din cauza rapidităţii cu care se pot crea noi substanţe) nu este suficientă pentru combaterea acestui fenomen şi, prin urmare, au fost necesare eforturi conjugate ale tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice locale, care să abordeze diferitele faţete ale acestei probleme extrem de complicate. Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 194/2011, definind în art. 2 lit. e) înţelesul noţiunii de „efecte psihoactive“, a instituit în art. 3 criterii concrete pentru aprecierea caracterului rezonabil de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive, sens în care dispoziţiile art. 16 din lege sunt suficient de clare, în aşa fel încât să permită destinatarilor săi adoptarea unui comportament corespunzător, iar împrejurarea că nu există încă o anexă care să cuprindă o listă exhaustivă a substanţelor ce intră sub incidenţa legii nu este de natură a conduce la concluzia imprevizibilităţii normelor contestate. 32. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că sintagma „substanţe psihoactive“ din cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal este clară, precisă şi previzibilă, întrucât are în vedere acele substanţe care produc efectele reglementate la art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, dispoziţiile art. 2 lit. e) anterior menţionate îndeplinind, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus invocate, exigenţele de calitate a legii penale impuse de prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie şi de dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 33. În ceea ce priveşte trimiterile făcute de autorii excepţiei la dispoziţiile Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope şi ale Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Curtea reţine că acestea vizează interpretarea şi aplicarea coroborată a dispoziţiilor actelor normative anterior menţionate, aspecte ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 34. De altfel, prin Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 14 iulie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, şi substanţele prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare“. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Focşani - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 17.829/231/2017 şi de Remus Mădălin Haneş în Dosarul nr. 2.330/111/2017 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Focşani - Secţia penală şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
