Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 1]; pct. 26 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (1) şi lit. b) şi c)]; pct. 28 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (3) şi lit. b)]; pct. 31 [cu referire la art. 33, partea introductivă a alin. (1) şi lit. a)] şi pct. 43 [cu referire la art. 40] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.048 din 24 mai 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 795A/2018. La sesizare a fost anexată Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite formulează critici de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile art. 148 alin. (4) din Constituţie, cu referire la Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului şi de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului, precum şi la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. 4. Cu privire la primul aspect, se arată că examinarea comparativă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541 şi a prevederilor art. I pct. 1, pct. 26 şi pct. 28 din legea criticată conduce la concluzia că obligaţia de transpunere, prevăzută în art. 28 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541 care instituie obligaţia statelor membre de a se conforma acestei directive, până la data de 8 septembrie 2018, nu este îndeplinită, cu consecinţa încălcării art. 148 alin. (4) din Constituţie. 5. Astfel, se arată că, în conformitate cu partea introductivă a art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541, infracţiunile de terorism constituie acte care, „prin natura sau contextul lor, pot aduce atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale.“ Or normele de incriminare privind actele de terorism cuprinse în art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 535/2004, în forma modificată, care încorporează cerinţa ca fapta să fie săvârşită „în condiţiile art. 1“, nu definesc actele de terorism ca acte care, prin natura sau contextul lor, au potenţialul de a aduce atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale, ci ca acte care „prezintă pericol public, afectează viaţa, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, ansamblul relaţiilor sociale, factorii materiali, relaţiile internaţionale ale statelor, securitatea naţională sau internaţională“. 6. Totodată, se arată că partea introductivă a art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541 nu condiţionează existenţa infracţiunilor de terorism de motivul comiterii acestora, în timp ce, în normele de incriminare privind actele de terorism, cuprinse în art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 535/2004, în forma modificată, este introdusă condiţia suplimentară ca fapta să fie motivată politic, religios sau ideologic, condiţie ce rezultă din referirea la art. 1 al Legii nr. 535/2004, în forma modificată. 7. În concluzie, autoarea sesizării arată că normele de incriminare privind actele de terorism, prevăzute în art. 32 alin. (1) şi (3) raportat la art. 1 din Legea nr. 535/2004, în forma modificată, prevăd condiţii diferite în raport cu cerinţele stabilite în partea introductivă a prevederilor art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541, nefiind asigurată concordanţa cu aceste prevederi, şi, în consecinţă, nefiind îndeplinită obligaţia de a le transpune în dreptul intern. 8. Cu privire la cel de-al doilea aspect, pornind de la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional referitoare la supremaţia Constituţiei (Decizia nr. 31 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), precum şi cea referitoare la calitatea actelor normative - claritatea, precizia şi previzibilitatea pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească (Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, sau Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016), autoarea sesizării susţine că dispoziţiile art. I pct. 1, 26, 28, 31 şi 43 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, prin caracterul neclar şi imprecis, precum şi prin incertitudinile pe care le creează în materia competenţei de judecată în primă instanţă, încalcă standardele de claritate, precizie şi previzibilitate, consacrate atât jurisprudenţial, cât şi în art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. 9. În acest sens, se arată că art. I pct. 1 din legea criticată defineşte noţiunea de terorism prin referire la expresiile „ansamblul relaţiilor sociale“, „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“, „securitatea naţională sau internaţională“, expresii care prezintă un caracter general şi imprecis. De asemenea, normele de incriminare cuprinse în art. 32 alin. (1) şi alin. (3), precum şi în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, astfel cum sunt modificate prin art. I pct. 26, 28 şi 31, includ cerinţa ca fapta să fie săvârşită „în condiţiile art. 1“ şi, în consecinţă, normele de incriminare încorporează expresiile cu caracter general şi imprecis, anterior menţionate. 10. Prin urmare, se arată că definirea infracţiunilor reglementate în art. 32 alin. (1) şi alin. (3), precum şi în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, ca fapte care afectează „ansamblul relaţiilor sociale“, „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“, „securitatea naţională sau internaţională“, nu permite stabilirea sferei de aplicare a normelor de incriminare şi încalcă standardele de claritate, precizie şi previzibilitate, consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în materia normei de incriminare. Spre exemplu, definirea infracţiunii reglementate în art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, ca faptă de distrugere care „afectează factorii materiali“ sau ca faptă de lipsire de libertate care „afectează ansamblul relaţiilor sociale“, nu permite identificarea ariei de incidenţă a normei de incriminare. În plus, în cuprinsul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, unele dintre faptele enumerate la lit. a)-q) includ cerinţa ca fapta să fie „de natură“ a compromite sau „de natură“ a periclita, cerinţă care nu se conciliază cu condiţia ca fapta să afecteze în mod efectiv „ansamblul relaţiilor sociale“, „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“, „securitatea naţională sau internaţională“. 11. În ceea ce priveşte art. I pct. 43 din legea criticată, prin care se modifică art. 40 din Legea nr. 535/2004, care atribuie Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de judecată, în primă instanţă, a „infracţiunilor de terorism“, se arată că faptele incriminate în art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 535/2004 (art. I pct. 26 şi 28 din legea criticată) sunt calificate explicit ca „acte de terorism“, în timp ce faptele incriminate în art. 33 din Legea nr. 535/2004 (art. I pct. 31 din legea criticată) nu sunt calificate explicit ca acte de terorism. De asemenea, art. 36 din Legea nr. 535/2004 (art. I pct. 37 din legea criticată) defineşte „infracţiunea de finanţare a terorismului“, iar art. 38 din Legea nr. 535/2004 (art. I pct. 41 din legea criticată) incriminează alarmarea cu privire la săvârşirea unui act de terorism, iar, potrivit art. 38^2 din Legea nr. 535/2004 (introdus prin art. I pct. 42 din legea criticată) infracţiunile prevăzute de prezenta lege constituie „acte de terorism“. 12. În consecinţă, ansamblul dispoziţiilor anterior menţionate, cu diversitatea expresiilor utilizate în cuprinsul acestora, nu permite stabilirea, cu precizie, a sferei infracţiunilor care se judecă în primă instanţă, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, creând incertitudini cu privire la competenţa de judecată, în primă instanţă, a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 535/2004. Mai mult, aceste incertitudini sunt determinate şi de faptul că infracţiunea prevăzută în art. 38 dinLegea nr. 535/2004 se pedepseşte cu închisoare de la un an la trei ani sau cu amendă, pedeapsă care relevă gravitatea redusă a infracţiunii. Or, în condiţiile în care infracţiunile de genocid, infracţiunile contra umanităţii şi de război, pentru care, de regulă, legiuitorul a prevăzut pedeapsa alternativă a detenţiunii pe viaţă, se judecă, în primă instanţă, la nivelul curţilor de apel, nu se poate stabili cu certitudine, în contextul diversităţii expresiilor utilizate, dacă voinţa legiuitorului a fost aceea de a stabili competenţa de judecată, în primă instanţă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru o infracţiune pentru care a prevăzut pedeapsa alternativă a amenzii. 13. În acest context, se mai arată că, deşi opţiunea legiuitorului ar putea fi justificată de considerentul că stabilirea competenţei de judecată, după materie, în primă instanţă, constituie un atribut exclusiv al acestuia, totuşi, structura acestei competenţe, consacrată tot de legiuitor, în Codul de procedură penală, se întemeiază pe criteriul gravităţii infracţiunii şi, din această perspectivă, stabilirea competenţei de judecată, în primă instanţă, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru unele dintre infracţiunile prevăzute în Legea nr. 535/2004, pentru care legiuitorul a stabilit pedeapsa alternativă a amenzii, pune în discuţie criteriul care stă la baza sistematizării competenţei de judecată în primă instanţă, după materie, în legislaţia procesual penală română. 14. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 15. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/5.790/11 iunie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.495 din 11 iunie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 795A/2018, prin care se arată că aceasta este neîntemeiată. 16. În acest sens, menţionează că nu poate fi de acord cu critica potrivit căreia nu este îndeplinită obligaţia de transpunere, prevăzută la art. 28 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului şi de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului, prin aceasta fiind încălcate dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţia României, întrucât directivele, ca acte juridice, fac parte din dreptul secundar al Uniunii Europene, solicitându-le statelor membre să obţină un anumit rezultat, fără a impune însă cu stricteţe şi modalităţile prin care pot face acest lucru. Statele membre trebuie să adopte măsuri în legislaţia naţională în scopul de a atinge obiectivele stabilite de acestea. Astfel, în transpunerea unei directive trebuie urmărit şi îndeplinit obiectivul stabilit de aceasta. 17. În total dezacord cu criticile autoarei sesizării, în ceea ce priveşte modificările aduse art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 535/2004 raportate la prevederile art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541, arată că lipsirea de libertate şi distrugerea sau distrugerea calificată intră sub incidenţa infracţiunii de acte de terorism numai dacă acestea sunt circumscrise şi săvârşite în condiţiile art. 1 al legii, articol care defineşte terorismul. Per a contrario, dacă lipsirea de libertate şi distrugerea sau distrugerea calificată nu au fost săvârşite în aceste condiţii, ele reprezintă infracţiuni potrivit dreptului penal intern, şi anume infracţiuni contra libertăţii persoanei, respectiv infracţiuni contra patrimoniului, precum şi alte infracţiuni săvârşite prin distrugere sau distrugere calificată. 18. Precizează că aceleaşi considerente sunt aplicabile şi modificărilor aduse prin art. I pct. 28 din legea criticată, cu referire la partea introductivă a alin. (3) al art. 32, precum şi a lit. b) a aceluiaşi alineat. În acest sens, reţine că intră sub incidenţa infracţiunii de acte de terorism numai faptele circumscrise şi săvârşite în condiţiile art. 1 al Legii nr. 535/2004. Dacă faptele nu au fost săvârşite în aceste condiţii, ele reprezintă infracţiuni potrivit dreptului penal intern, şi anume infracţiuni contra sănătăţii publice sau alte infracţiuni săvârşite prin astfel de metode. În susţinerea celor precizate, evocă şi considerentul 8 al Directivei (UE) 2017/541. 19. Consideră că legea adoptată de Parlament nu face decât să transpună fără echivoc Directiva (UE) 2017/541, respectând principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, drepturile şi libertăţile fundamentale, care cuprind, printre altele, dreptul la libertate şi la siguranţă, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de asociere şi libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie sau convingeri, opinii politice sau de orice altă natură, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, care acoperă, de asemenea, cerinţa de precizie, claritate şi previzibilitate în ceea ce priveşte dreptul penal. Directiva transpusă în legislaţia internă este pusă în aplicare în conformitate cu respectivele drepturi şi principii, luând în considerare, în acelaşi timp, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi alte obligaţii privind drepturile omului în temeiul dreptului internaţional. 20. În concluzie, având în vedere considerentele expuse, consideră că nu sunt încălcate prevederile art. 148 alin. (4) din Constituţie. 21. Totodată, precizează că nu poate fi de acord cu autoarea obiecţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte presupusa încălcarea a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României, în componenta sa referitoare la calitatea legii. 22. În acest sens, în ceea ce priveşte expresia „securitate naţională sau internaţională“, menţionează că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu completările ulterioare, prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie. Astfel, securitatea naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere acestor valori, iar, potrivit art. 3 din aceeaşi lege, „Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: […] (d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat; [...] (i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; (j) atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace […]“. 23. În ceea ce priveşte referirea la expresia „relaţiile internaţionale ale statelor“, menţionează că, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite şi ale dreptului internaţional, reprezintă totalitatea formelor şi modalităţilor de relaţionare între statele naţionale, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi cooperării internaţionale, în timp ce „ansamblul relaţiilor sociale“ reprezintă accepţiunea de normă juridică obligatorie ce reglementează raporturile sociale, o conduită între anumite limite care să nu contravină intereselor şi valorilor celorlalţi membri ai societăţii, să asigure astfel o anumită stabilitate şi ordine în desfăşurarea relaţiilor interumane, ca suport unitar al coeziunii acelei comunităţi. 24. Totodată, reţine că numai modificarea lit. b) şi c), precum şi abrogarea lit. r) fac obiectul legii criticate, celelalte litere ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 rămânând nemodificate şi, ca atare, nu pot fi supuse criticii printr-o obiecţie de neconstituţionalitate. 25. În final, precizează că nu poate fi de acord cu autoarea sesizării în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse modificărilor art. 32 alin. (1) şi (3), art. 33, 36, 38 şi 38^2 din Legea nr. 535/2004, întrucât acele infracţiuni constituie acte de terorism dacă sunt săvârşite în condiţiile art. 1 din acelaşi act normativ. 26. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere. 27. Curtea, la termenul de judecată din 21 iunie 2018, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 28 iunie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1,10,15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 29. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 1]; pct. 26 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (1) şi lit. b) şi c)]; pct. 28 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (3) şi lit. b)]; pct. 31 [cu referire la art. 33, partea introductivă a alin. (1) şi lit. a)] şi pct. 43 [cu referire la art. 40] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Dispoziţiile legii criticate au următorul cuprins: "ART. I Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. Articolul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins: ART. 1 Terorismul reprezintă acele acţiuni, inacţiuni, precum şi ameninţări cu privire la acestea, care prezintă pericol public, afectează viaţa, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, ansamblul relaţiilor sociale, factorii materiali, relaţiile internaţionale ale statelor, securitatea naţională şi internaţională, sunt motivate politic, religios sau ideologic şi sunt săvârşite în unul dintre următoarele scopuri: a) intimidarea populaţiei sau a unui segment al acesteia, prin producerea unui puternic impact psihologic; b) constrângerea unei autorităţi publice ori organizaţii internaţionale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui anumit act; c) destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale, constituţionale, economice ori sociale ale unui stat sau organizaţii internaţionale.»[…] 26. La articolul 32, partea introductivă a alineatului (1) şi literele b) şi c) se modifică şi vor avea următorul cuprins: ART. 32 (1) Constituie acte de terorism şi se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime şi cu interzicerea unor drepturi săvârşirea, în condiţiile art. 1, a uneia dintre următoarele fapte: .................................................................................................. b) lipsirea de libertate; c) distrugerea şi distrugerea calificată;»[...] 28. La articolul 32, partea introductivă a alineatului (3) şi litera b) se modifică şi vor avea următorul cuprins: (3) Constituie act de terorism şi se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi săvârşirea, în condiţiile art. 1, a uneia dintre următoarele fapte: .................................................................................................. b) introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol ori în apă de produse, substanţe, materiale de orice fel, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol viaţa, sănătatea oamenilor ori a animalelor sau mediul înconjurător ori în scopul provocării de incendii, inundaţii sau explozii care au drept efect punerea în pericol a vieţilor umane;»[...] 31. La articolul 33, partea introductivă şi litera a) ale alineatului (1) se modifică şi vor avea următorul cuprins: ART. 33 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi săvârşirea, în condiţiile art. 1, a uneia dintre următoarele fapte: a) procurarea, deţinerea, confecţionarea, fabricarea, transportul sau furnizarea de produse ori tehnologii cu dublă utilizare sau de produse militare ori de materii explozive sau inflamabile, în scopul producerii de mijloace distructive, dispozitive explozive de orice fel, precum şi a substanţelor chimice, biologice, radiologice ori nucleare, de natură să pună în pericol viaţa, sănătatea oamenilor, animalelor sau mediul;»[...] 43. Articolul 40 se modifică şi va avea următorul cuprins: ART. 40 Competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor de terorism aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie." 30. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 148 alin. (4) din Constituţie, cu referire la Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului şi de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului, precum şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 31. Curtea constată că sesizarea care formează obiectul Dosarului nr. 795A/2018 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Astfel, Curtea constată că obiectul sesizării îl constituie o lege adoptată de Parlament şi încă nepromulgată, sesizarea a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, aceasta făcând parte dintre titularii dreptului de sesizare, iar sesizarea a fost formulată în interiorul termenului de 5 zile de la data depunerii legii la Secretarul general al Camerei Deputaţilor pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii, termen prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010, şi Decizia nr. 76 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 aprilie 2018). (2) Analiza pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1.) Procesul legislativ de adoptare a legii criticate 32. Curtea observă că propunerea de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului a fost iniţiată de un număr de 8 deputaţi şi senatori şi înaintată Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 20 noiembrie 2017. La data de 21 septembrie 2017, Consiliul Legislativ a avizat favorabil propunerea legislativă. După primirea avizului favorabil al Consiliului Legislativ, în data de 5 martie 2018, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie, şi înaintată spre Camera decizională. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis propunerea legislativă, pentru raport, Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci şi Comisiei pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului. La data de 8 mai 2018, proiectul de lege a primit aviz favorabil de la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi de la Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională iar, la data de 16 mai 2018, Camera Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, a adoptat, cu amendamente, legea şi a depus-o la Secretariatul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, în data de 22 mai 2018. În termenul legal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. (2.2.) Analiza evoluţiei legislative în materie (2.2.1.) Cadrul juridic internaţional privind prevenirea şi combaterea terorismului 33. Începând cu anul 1963, comunitatea internaţională, sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, a elaborat nouăsprezece instrumente legale internaţionale împotriva terorismului - printre care Convenţia internaţională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozibili, din 15 decembrie 1997, şi Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului, din 9 decembrie 1999, care, împreună cu rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, reprezintă cadrul legal internaţional împotriva terorismului. Implementarea tuturor acestor convenţii, protocoale şi rezoluţii s-a realizat în conformitate cu Strategia globală de luptă împotriva terorismului aprobată de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 8 septembrie 2006 prin Rezoluţia A/RES/60/288. Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, la rândul său, a adoptat o serie de rezoluţii, în vederea asigurării implementării strategiei globale, dintre care două sunt considerate ca fiind obligatorii, respectiv Rezoluţia nr. 1.371/2001 şi Rezoluţia nr. 2.178/2014. 34. Găsirea unor soluţii pentru reprimarea terorismului a reprezentat, totodată, unul dintre obiectivele majore ale Consiliului Europei. În aceste condiţii, a fost adoptată la Strasbourg la data de 27 ianuarie 1977 şi a intrat în vigoare la 4 august 1978 Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România prin Legea nr. 19/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1997. Prin Convenţia menţionată sunt enumerate exhaustiv infracţiunile care reprezintă acte de terorism, menţionându-se faptul că extrădarea reprezintă un mijloc eficace pentru ca autorii unor astfel de acte să nu scape de urmărire şi de pedeapsă. 35. În anul 2003, a fost creat un comitet interguvernamental, Comitetul Experţilor în Terorism, care are rolul de a urmări implementarea instrumentelor legale împotriva terorismului şi de a asigura coordonarea activităţilor Consiliului Europei în privinţa combaterii terorismului. Comitetul Experţilor în Terorism a redactat şi a supus spre aprobare Convenţia Europeană cu privire la prevenirea terorismului, deschisă pentru semnare la Varşovia la data de 16 mai 2005, ratificată de România prin Legea nr. 411/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 949 din 24 noiembrie 2006. Scopul acestei Convenţii este de a îmbunătăţi eforturile părţilor semnatare în prevenirea terorismului, prin măsurile care pot fi luate la nivel naţional, dar şi prin intermediul cooperării internaţionale, în contextul existenţei unui cadru juridic guvernat de tratatele multilaterale sau bilaterale, dar şi de alte acorduri încheiate de către părţi. Art. 1 paragraful 1 din convenţie prevede că „În sensul prezentei convenţii, prin infracţiune de terorism se înţelege oricare dintre infracţiunile care intră în sfera de aplicare a unuia dintre tratatele enumerate în anexa la prezenta convenţie, aşa cum sunt ele definite în respectivele tratate“, art. 2 stabilind că obiectivul convenţiei este de a intensifica eforturile părţilor pentru prevenirea terorismului şi a efectelor sale negative asupra deplinei respectări a drepturilor omului şi, în special, a dreptului la viaţă, atât prin intermediul unor măsuri ce trebuie luate la nivel naţional, cât şi în cadrul cooperării internaţionale, ţinându-se cont de tratatele sau acordurile bilaterale şi multilaterale existente între statele contractante. 36. În aceste condiţii, Curtea reţine că scopul documentelor internaţionale menţionate este acela de a contribui la protecţia mai eficientă a victimelor infracţiunilor de violenţă, prin dezvoltarea cooperării judiciare între state şi instituirea unor reguli procedurale adecvate, apte să asigure combaterea acestor infracţiuni, în mod special când ele au fost săvârşite, în tot sau în parte, în afara teritoriilor naţionale sau infractorii s-au refugiat în alt stat. De asemenea, Curtea observă că delimitarea infracţiunilor vizate, cuprinse sub denumirea generică de „infracţiuni de terorism“, se realizează prin indicarea lor într-o listă anexă la convenţie. Cu alte cuvinte, în concepţia documentelor internaţionale, denumirea de „infracţiune de terorism“ este folosită pentru a desemna cele mai grave infracţiuni de violenţă, indicate deja în alte texte internaţionale, pentru a căror prevenire şi combatere statele părţi şi-au asumat o obligaţie generală de cooperare. Curtea reţine, totodată, că acţiunile întreprinse de Consiliului Europei, prin intermediul Comitetului Experţilor în Terorism, sunt fundamentate pe ideea de bază potrivit căreia orice lege penală sau altă măsură va fi luată cu deplina respectare a drepturilor omului şi cu respectarea regulilor statului de drept, având ca scop final stimularea cooperării internaţionale în vederea aducerii persoanelor care săvârşesc infracţiuni de terorism în faţa justiţiei. În acest sens, Consiliul Europei a adoptat la 19 mai 2015 un protocol adiţional la Convenţia Europeană cu privire la prevenirea terorismului din 2005, prin care se reglementa suplimentar cu privire la fenomenul luptătorilor străini. De asemenea, a fost adoptat un plan de acţiune cu privire la lupta împotriva extremismului violent şi radicalizării care conduc la terorism. Prin protocolul adiţional sunt definite următoarele sintagme: „participare în asociere sau grup“ în scopul comiterii de acte teroriste, „pregătirea pentru terorism“, „călătorie în afara graniţelor“ în scopul terorismului, „finanţarea călătoriei în afara graniţelor“ în scopul terorismului, „organizarea şi facilitarea călătoriei în afara graniţelor“ în scopul terorismului. În aceste condiţii, Curtea reţine că se instituie în sarcina părţilor semnatare obligaţia de a defini şi, respectiv, de a asigura incriminarea, prin legile naţionale, a faptelor definite prin protocolul adiţional. (2.2.2) Cadrul juridic naţional privind prevenirea şi combaterea terorismului 37. Curtea reţine că actele de terorism au fost incriminate în legislaţia penală naţională, pentru prima oară, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 31 octombrie 2001, emisă pe calea delegării legislative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 472/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 18 iulie 2002. În acest fel, România a iniţiat şi adoptat o reglementare internă privind prevenirea şi combaterea actelor de terorism, în conformitate cu obligaţiile pe care şi le-a asumat prin tratatele în materie. Actul normativ precitat incrimina şi sancţiona două categorii de activităţi infracţionale - actele de terorism şi faptele de încălcare a ordinii publice. Faptele din prima categorie, sancţionate ca acte de terorism, erau reglementate în art. 1 şi art. 2, iar faptele din cea de-a doua categorie erau incriminate ca încălcări ale ordinii publice în art. 4 şi art. 5. Totodată, Curtea reţine că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 14 decembrie 2001, aprobată prin Legea nr. 466/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, a fost conturat un prim cadru juridic, o modalitate concretă de sancţionare a persoanelor suspecte de săvârşirea sau finanţarea actelor teroriste. 38. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 a fost abrogată prin Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, lege organică adoptată de Parlament, cu respectarea prevederilor art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, modificată şi completată ulterior. Prin acelaşi act normativ a fost abrogată şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001, cu excepţia anexei la ordonanţă, cuprinzând lista persoanelor şi/sau entităţilor identificate de Comitetul înfiinţat pentru urmărirea aplicării Rezoluţiei nr. 1.267 (1999) a Consiliului de Securitate. Legea nr. 535/2004 a continuat să reglementeze actele/infracţiunile de terorism ca infracţiuni distincte, cu un conţinut propriu. 39. Aşadar, Curtea reţine că activitatea de prevenire şi combatere a terorismului este guvernată, în prezent, de prevederile Legii nr. 535/2004, act normativ care defineşte, în partea introductivă, o serie de noţiuni, printre care, „terorismul“, „entitate teroristă“, „grupare teroristă“, „organizaţie teroristă“, „acţiuni teroriste“, „criză teroristă“, „intervenţie antiteroristă“, „intervenţie contrateroristă“. De asemenea, potrivit legii menţionate, cooperarea în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului se realizează ca Sistem Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, la care participă o serie de autorităţi şi instituţii publice, enumerate exhaustiv de lege. Autoritatea naţională în domeniu este, conform legii, Serviciul Român de Informaţii, iar în cadrul acestui serviciu funcţionează Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă, care asigură coordonarea tehnică a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, celelalte autorităţi şi instituţii publice desfăşurând activităţi specifice de prevenire şi combatere a terorismului, conform atribuţiilor şi competenţelor legale. Atribuţiile specifice pe linia prevenirii terorismului, dar şi cele pe linia combaterii terorismului sunt enumerate exhaustiv de legiuitor. Prevenirea finanţării actelor de terorism este reglementată în capitolul III din Legea nr. 535/2004, dispoziţiile legale fiind subsumate unor prevederi relative la operaţiuni financiar-bancare interzise şi, respectiv, operaţiuni financiar-bancare supuse autorizării. 40. Curtea reţine, de asemenea, că art. 32 din Legea nr. 535/2004 incriminează faptele ce constituie acte de terorism, prin reglementarea mai multor modalităţi alternative de săvârşire a acestora, iar art. 33-38 din acelaşi act normativ reglementează cu privire la alte infracţiuni de terorism. Mai mult, Curtea reţine că, prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, au fost introduse în Legea nr. 535/2004 două infracţiuni noi, respectiv recrutarea de persoane în vederea comiterii de infracţiuni care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 535/2004(art. 33^1) şi instigarea publică la comiterea actelor de terorism sau a actelor de propagandă publică în acest scop (art. 33^2). 41. Curtea observă, totodată, că dispoziţiile penale din Legea nr. 535/2004 au fost adoptate în vederea punerii de acord cu Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/475/JAI din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului, dar şi cu obligaţiile asumate ca urmare a ratificării Convenţiei internaţionale privind reprimarea finanţării terorismului, semnată la New York la 9 decembrie 1999, şi Convenţiei internaţionale pentru reprimarea atentatelor teroriste cu bombe (explozivi), semnată la New York la 15 decembrie 1997. Potrivit „Expunerii de motive“ la proiectul de Lege privind prevenirea şi combaterea terorismului, „în conformitate cu prevederile Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a terorismului, o importanţă deosebită o are optimizarea cadrului normativ în vigoare, în special prin [...] incriminarea unitară a actelor teroriste, precum şi a celor de iniţiere, planificare, susţinere ori favorizare, prin orice mijloace, a acestora în România“, iar, în sensul materializării acestui obiectiv, s-a evidenţiat ca necesară adoptarea unei legi care să reglementeze, printre altele, „definirea, în termeni juridici, a terorismului, în conformitate cu specificitatea, periculozitatea şi consecinţele actelor teroriste“ şi „incriminarea unitară a tuturor activităţilor subsumate terorismului“. (2.3.) Modificări legislative preconizate 42. Curtea reţine că propunerea de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului a fost iniţiată având în vedere „necesitatea adaptării cadrului legislativ naţional la modificările survenite la nivelul mediului actual de securitate“. Potrivit „Expunerii de motive“ ce însoţeşte Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, proiectul vizează, printre altele, actualizarea conceptului de „terorism“, prin modificarea art. 1 şi abrogarea art. 2 dinLegea nr. 535/2004, şi, corelativ, modificarea trimiterilor din cuprinsul părţii introductive a unora dintre infracţiuni, care a devenit imperios necesară având în vedere că, potrivit „Strategiei naţionale de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019“, „terorismul este o ameninţare persistentă, cu forme de manifestare dificil de anticipat şi contracarat, inclusiv din perspectiva identificării şi destructurării fluxurilor de recrutare şi finanţare a acestor activităţi. [...] Propaganda fundamentalistă în creştere, în special în mediul virtual, favorizează apariţia de noi cazuri de radicalizare ori de implicare în acţiuni extremist-teroriste“, iar, „în plan global, terorismul a căpătat noi dimensiuni, nefiind un fenomen îndepărtat, ci unul aproape de spaţiul nostru [...], cetăţenii români putând fi afectaţi de consecinţele actelor teroriste“, evaluarea ameninţării teroriste la adresa României evidenţiind o schimbare de paradigmă, prin trecerea de la o ameninţare generică la una punctuală. Totodată, în acelaşi act, se face referire la Directiva (UE) 2017/541a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului şi de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului, potrivit căreia „Actele de terorism constituie una dintre cele mai grave încălcări ale valorilor universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii şi ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pe care se întemeiază Uniunea. Acestea reprezintă, de asemenea, una dintre cele mai grave atingeri aduse democraţiei şi statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi care stau la baza Uniunii“, şi se conchide că modernizarea cadrului normativ naţional în materie devine imperios necesară. Curtea observă că art. 28 din Directiva (UE) 2017/541 stabileşte că „Până la 8 septembrie 2018, statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive.“ 43. Curtea reţine că art. I din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului conţine 44 de puncte, prin care modifică şi completează Legea nr. 535/2004, art. II dispunând cu privire la republicarea în Monitorul Oficial, Partea I, a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin legea criticată. Faţă de criticile formulate de autoare, Curtea reţine că art. I pct. 1 din legea criticată modifică art. 1 dinLegea nr. 535/2004, redefinind „terorismul“, art. I pct. 26, 28 şi 31 din legea criticată modifică partea introductivă a normelor de incriminare ale art. 32 alin. (1) şi (3) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, în sensul în care, constituie „acte de terorism“, respectiv infracţiunea de terorism, faptele enumerate în cuprinsul normelor menţionate, săvârşite „în condiţiile art. 1“ din Legea nr. 535/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 1 din legea criticată, iar art. I pct. 43 din legea criticată modifică art. 40 dinLegea nr. 535/2004 şi atribuie Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor de terorism. Totodată, Curtea observă că prin art. I pct. 42 din legea criticată se introduce un nou articol în Legea nr. 535/2004, art. 38^2, cu următorul conţinut: „Infracţiunile prevăzute de prezenta lege constituie acte de terorism“. (2.4.) Critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie 44. Autoarea obiecţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. I pct. 1, 26 şi 28 din legea criticată nu sunt în concordanţă cu prevederile art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului şi de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului, având următorul conţinut: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că următoarele acte săvârşite cu intenţie, astfel cum sunt definite ca infracţiuni în dreptul intern, care, prin natura sau contextul lor, pot aduce atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale, sunt definite drept infracţiuni de terorism atunci când sunt săvârşite într-unul dintre scopurile enumerate la alineatul (2): (a) atingerile aduse vieţii unei persoane care pot cauza moartea; (b) atingerile aduse integrităţii fizice a unei persoane; (c) răpirea sau luarea de ostatici; (d) cauzarea de distrugeri masive unui edificiu guvernamental sau public, unui sistem de transport, unei infrastructuri, inclusiv unui sistem informatic, unei platforme fixe situate pe platoul continental, unui loc public sau unui bun privat, susceptibile să pună în pericol vieţi umane sau să producă pierderi economice considerabile; (e) capturarea de aeronave, de nave sau de alte mijloace de transport de pasageri sau de mărfuri; (f) fabricarea, posesia, achiziţionarea, transportul, furnizarea sau utilizarea de explozivi sau de arme, inclusiv arme chimice, biologice, radiologice sau nucleare, precum şi cercetarea şi dezvoltarea de arme chimice, biologice, radiologice sau nucleare; (g) eliberarea de substanţe periculoase sau provocarea de incendii, inundaţii sau explozii care ar avea drept efect punerea în pericol a vieţilor umane; (h) perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice altă resursă naturală fundamentală care ar avea drept efect punerea în pericol a vieţilor umane; (i) afectarea ilegală a integrităţii sistemelor, astfel cum se prevede la articolul 4 din Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (19), în cazurile în care se aplică articolul 9 alineatul (3) sau articolul 9 alineatul (4) literele (b) sau (c) din respectiva directivă, precum şi afectarea ilegală a integrităţii datelor, astfel cum se prevede la articolul 5 din respectiva directivă, în cazurile în care se aplică articolul 9 alineatul (4) litera (c) din respectiva directivă; (j) ameninţarea de a săvârşi oricare dintre actele enumerate la literele (a)-(i).“ Potrivit art. 3 alin. (2) din Directiva (UE) 2017/541, „Scopurile menţionate la alineatul (1) sunt: (a) de a intimida grav o populaţie; (b) de a constrânge nelegitim un guvern sau o organizaţie internaţională să îndeplinească sau să se abţină de la a îndeplini oricare act; (c) de a destabiliza grav sau de a distruge structurile politice, constituţionale, economice sau sociale fundamentale ale unei ţări sau ale unei organizaţii internaţionale.“ 45. Referitor la interpretarea art. 148 din Constituţie, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, şi prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 26 aprilie 2018, Curtea a statuat că "folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz." 46. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituţie, o reprezintă art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului şi de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului. Norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă trebuie supusă examenului dublei condiţionalităţi: pe de o parte, reglementarea să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare a Constituţiei de către dispoziţiile din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, criticate. 47. Cu privire la prima condiţie necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că norma de drept european invocată întruneşte condiţiile de claritate şi precizie. Astfel, ea stabileşte fără echivoc că statele membre vor lua măsurile necesare pentru a defini, în dreptul intern, drept infracţiuni de terorism, actele enumerate în cuprinsul său [la lit. a)-j)], care, prin natura sau contextul în care sunt săvârşite, pot aduce atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale, fiind săvârşite cu intenţie şi într-unul dintre scopurile enumerate la alineatul (2) al art. 3 din Directiva (UE) 2017/541. 48. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, şi anume aceea ca norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că această condiţie nu este întrunită. Astfel, aspectele legate de reglementarea de către statele membre, în dreptul intern, a infracţiunilor de terorism (cum sunt, spre exemplu, obiectul juridic special, latura obiectivă cu elementul material şi urmarea imediată, respectiv latura subiectivă cu scopul special sau mobilul, ca elemente constitutive ale infracţiunii de terorism) nu au în sine o relevanţă constituţională, nefiind circumscrise principiilor şi normelor fundamentale constituţionale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale sau cele privind autorităţile publice, reglementate de textele constituţionale. 49. Având în vedere acestea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, astfel că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie. (2.5.) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie (2.5.1.) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 1 (cu referire la art. 1); pct. 26 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (1) şi literele b) şi c)]; pct. 28 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (3) şi litera b)] şi pct. 31 [cu referire la art. 33, partea introductivă a alin. (1) şi litera a)] din legea criticată 50. Autoarea excepţiei susţine că art. I pct. 1 (cu referire la art. 1) din legea criticată, care defineşte noţiunea de „terorism“, cu referire la expresiile „ansamblul relaţiilor sociale“, „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“, „securitatea naţională sau internaţională“, are caracter general şi imprecis, iar dispoziţiile art. I pct. 26, 28 şi 31 din legea criticată, care modifică normele de incriminare cuprinse în art. 32 alin. (1) şi alin. (3), precum şi în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, includ cerinţa ca fapta să fie săvârşită „în condiţiile art. 1“, astfel încât consideră că definirea acestor infracţiuni nu permite stabilirea sferei de aplicare a normelor de incriminare şi încalcă standardele de claritate, precizie şi previzibilitate, consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 51. Examinând conţinutul normativ al dispoziţiilor art. I pct. 1 (cu referire la art. 1) din legea criticată, Curtea constată că, definind „terorismul“, legiuitorul a reglementat cu privire la relaţiile sociale a căror existenţă, formare şi normală desfăşurare sunt condiţionate de apărarea „vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii oamenilor“, a „ansamblului relaţiilor sociale“, a „factorilor materiali“, a „relaţiilor internaţionale ale statelor“, a „securităţii naţionale şi internaţionale“. 52. Curtea reaminteşte că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 privind sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice - primul act normativ naţional ce incrimina şi sancţiona, în art. 1 şi 2, anumite fapte ca fiind „acte de terorism“ - reglementa drept obiect juridic comun „actelor de terorism“ definite în cuprinsul său, ansamblul relaţiilor sociale a căror formare şi dezvoltare normală erau condiţionate de apărarea „ordinii publice“. Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, act normativ în vigoare şi care a abrogat ordonanţa precitată, definind „terorismul“, face referire la „securitatea naţională“ ce poate fi afectată prin acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public, având caracteristicile şi îndeplinind condiţiile prevăzute în art. 1 lit. a)-d) şi art. 2 din lege. Cu alte cuvinte, definiţia în vigoare a „terorismului“ priveşte relaţiile sociale a căror existenţă, formare şi normală desfăşurare sunt condiţionate de apărarea „securităţii naţionale“ (art. 1 Legea nr. 535/2004). 53. Pe de altă parte, Curtea observă că Directiva (UE) 2017/541, transpusă prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, lege ale cărei dispoziţii sunt criticate în prezenta cauză, face referire, în art. 3 alin. (1), la actele enumerate la lit. a)-j) săvârşite cu intenţie, într-unul dintre scopurile enumerate la alin. (2) şi care prin natura sau contextul lor pot aduce atingere gravă „unei ţări sau unei organizaţii internaţionale“. 54. În aceste condiţii, Curtea constată că, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere a Directivei (UE) 2017/541, legiuitorul naţional, definind „terorismul“, stabileşte că acesta reprezintă acele „acţiuni, inacţiuni, ameninţări cu privire la acestea, care prezintă pericol public“, sunt motivate politic, religios sau ideologic şi sunt săvârşite în unul dintre scopurile enumerate, respectiv intimidarea populaţiei sau a unui segment al acesteia, prin producerea unui puternic impact psihologic, constrângerea unei autorităţi publice ori organizaţii internaţionale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui anumit act, destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale, constituţionale, economice ori sociale ale unui stat sau organizaţii internaţionale - scopuri prevăzute, în mod similar, în directivă - fără a prelua şi cerinţa, stabilită în actul european ca aceste acţiuni/inacţiuni/ameninţări prin natura sau contextul lor să aducă o atingere gravă „unei ţări sau unei organizaţii“. Legiuitorul naţional a stabilit, în schimb, că acţiunile, inacţiunile, ameninţările ce prezintă pericol public, sunt motivate politic, religios şi ideologic şi sunt săvârşite într-unul dintre scopurile menţionate, afectează „viaţa, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor“, „ansamblul relaţiilor sociale“, „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“, „securitatea naţională şi internaţională“, aşadar o sferă largă de noţiuni care vizează persoana, cu drepturile şi libertăţile sale, patrimoniul public şi privat, societatea ca ansamblu de relaţii interumane, ordinea publică naţională şi internaţională, deşi, aparent, voinţa legiuitorului a fost aceea ca, definind „terorismul“, să reglementeze, printr-o enumerare exhaustivă, relaţiile sociale ataşate setului de noţiuni ce îşi au corespondent într-una dintre valorile sociale menţionate, ce pot fi afectate prin acţiunile/inacţiunile/ameninţările specificate. 55. Curtea reţine că, în transpunerea Directivei (UE) 2017/541, legiuitorul naţional a optat pentru încorporarea parţială a dispoziţiilor instrumentului de drept european într-un cadru legislativ preexistent prin completarea dispoziţiilor acestuia, o astfel de tehnică legislativă fiind acceptată, cu condiţia ca norma legală naţională să fie clară, precisă şi previzibilă şi să aibă în vedere obiectivul urmărit de directivă. Aceasta, în condiţiile în care, potrivit art. 1 din Directiva (UE) 2017/541, actul de drept european „stabileşte norme minime privind definiţia infracţiunilor şi a sancţiunilor în domeniul infracţiunilor de terorism, al infracţiunilor legate de un grup terorist şi al infracţiunilor legate de activităţi de terorism“, legiuitorul naţional dispunând de o marjă de apreciere în privinţa alegerii formei şi mijloacelor de transpunere. El poate recurge la „copierea“ dispoziţiilor legislative, la completarea lor, la încorporarea dispoziţiilor directivei într-un cadru legislativ preexistent ori la transpunerea parţială sau prin mai multe instrumente normative. Din această perspectivă, Curtea observă că o serie de state europene, definind „terorismul“, „infracţiunea de terorism“, „actele de terorism“, „actele cu scop terorist“, „activităţile teroriste“ au preluat (prin „copiere“) în legislaţia naţională obiectul juridic special al infracţiunii de terorism cuprins în art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541, cu ocazia transpunerii directivei. În acest sens, Curtea reţine Codul penal belgian care, definind „terorismul“, în art. 137, face referire la „orice infracţiune care, prin natura sau contextul său, poate afecta grav o ţară sau o organizaţie internaţională“; art. 97 din Codul penal croat unde se regăseşte expresia „o serie de acte care pot afecta grav un stat sau o organizaţie internaţională“; secţiunea 1 alin. 1 a capitolului 34a din Codul penal finlandez care enumeră o serie de fapte ce constituie „infracţiune de terorism“, dacă au fost comise cu intenţie teroristă şi într-o manieră care poate „să cauzeze o perturbare serioasă statului sau unei organizaţii internaţionale“; Italia, unde, potrivit art. 270^6 din Codul penal, sunt considerate „acte cu scop terorist“ actele care, prin natura sau contextul lor, „pot cauza daune grave unei ţări sau unei organizaţii internaţionale“; Luxemburg, unde, conform art. 135-1 din Codul penal, constituie „act de terorism“ orice infracţiune pasibilă de o pedeapsă cu închisoare de minimum 3 ani care, „prin natura sau contextul său, poate afecta grav o ţară sau o organizaţie internaţională“; art. 328A alin. 1 din Codul penal maltez, potrivit căruia, constituie „act de terorism“ orice act enumerat la alin. 2 „care poate afecta grav o ţară sau o organizaţie internaţională“; Suedia, unde secţiunea 2 din Legea nr. 148/2003 privind răspunderea penală pentru infracţiunile teroriste stipulează că va fi condamnată pentru „infracţiunea de terorism“ orice persoană care comite unul din actele menţionate în secţiunea 3, cu condiţia ca acest act „să fie în măsură să provoace daune serioase unui stat sau unei organizaţii interguvernamentale“. 56. Curtea reţine că art. I pct. 1 (cu referire la art. 1) din legea criticată nu este o normă de incriminare propriu-zisă, ci o definiţie explicită a unei noţiuni, în concret, o determinare conceptuală a „terorismului“, realizată prin modificarea şi completarea unei definiţii preexistente. Prin urmare, Curtea constată că, modificând şi completând definiţia în vigoare a noţiunii de „terorism“, legiuitorul a configurat într-un mod foarte amplu această noţiune, într-o manieră improprie determinării conceptuale a unui termen. Din această perspectivă, Curtea reţine că o soluţie legislativă lipsită de echivoc, care să asigure o corectă înţelegere şi interpretare a definiţiei „terorismului“, o constituie menţinerea în textul legal a „securităţii naţionale“, ca valoare ce ar putea fi afectată prin acţiuni, inacţiuni, precum şi ameninţări cu privire la aceasta care prezintă pericol public, sunt motivate politic, religios sau ideologic şi sunt săvârşite într-unul din scopurile enumerate la lit. a)-c) ale art. 1 (art. I pct. 1). În mod raţional, celelalte noţiuni menţionate constituie obiect juridic adiacent/secundar al infracţiunilor din Codul penal ori legi speciale la care normele din Legea nr. 535/2004, de incriminare a actelor de terorism, respectiv a infracţiunilor de terorism, fac referire. 57. În continuare, Curtea reţine că, prin art. I pct. 26, 28 şi 31 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului s-au adus modificări părţii introductive a normelor de incriminare ale art. 32 alin. (1) şi (3) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, în sensul în care, constituie „acte de terorism“, respectiv infracţiunea de terorism, faptele enumerate în cuprinsul normelor menţionate, săvârşite „în condiţiile art. 1“ din Legea nr. 535/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 1 din legea criticată. Cu alte cuvinte, normele de incriminare a „actelor de terorism“ cuprinse în art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 535/2004 şi infracţiunea de terorism, prevăzută în art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, sunt reglementate, prin legea criticată, ca norme incomplete, potrivit voinţei legiuitorului acestea urmând a se completa cu „condiţiile“ cuprinse în art. 1 din Legea nr. 535/2004, astfel cum sunt acestea modificate prin art. I pct. 1 din legea criticată. 58. Trimiterea la un alt text de lege din cadrul aceluiaşi act normativ este un procedeu frecvent utilizat de legiuitor în scopul realizării economiei de mijloace. Aşadar, pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. În cauză, Curtea reţine că efectul dispoziţiei de trimitere - „în condiţiile art. 1“ - constă în încorporarea prevederilor la care se face trimiterea - aşadar a definiţiei „terorismului“ - în conţinutul normei care face trimitere, în concret, a normei de incriminare. Din această perspectivă, Curtea reţine că nimic nu împiedică legiuitorul să stabilească o conexiune legislativă între prevederi ale aceluiaşi act normativ sau între prevederi cuprinse în acte normative diferite, art. 16 şi 50 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative reglementând în acest sens. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că, incriminând faptele care aduc atingere anumitor valori sociale, prin folosirea tehnicii legislative a normei incomplete, pentru a întregi conţinutul juridic al unei infracţiuni legiuitorul a făcut trimitere, de regulă, la condiţiile unei norme de incriminare, iar nu la definiţia/determinarea conceptuală a unei noţiuni cuprinse în acelaşi act normativ ori în acte normative diferite. În acest sens, Curtea observă modul de reglementare a unor infracţiuni cuprinse în Codul penal în vigoare, respectiv art. 257 alin. (3) - "Ultrajul", art. 279 alin. (3) - „Ultrajul judiciar“, art. 290 alin. (1) - „Darea de mită“, art. 296 alin. (2) - „Purtarea abuzivă“ şi art. 315 alin. (2) - „Emiterea frauduloasă de monedă“, situaţii în care, prin folosirea dispoziţiei de trimitere „în condiţiile...“, legiuitorul face referire la conţinutul legal al unei alte infracţiuni, cu elementele căreia norma care face trimitere urmează a se completa în mod corespunzător. Totodată, Curtea observă că atât norma în vigoare de incriminare a „actelor de terorism“, cuprinsă în art. 32 alin. (3) din Legea nr. 535/2004, cât şi norma în vigoare de incriminare a faptelor enumerate la lit. a) şi b) ale art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt norme incomplete, dispoziţia de trimitere pe care o conţin făcând însă referire la „unul dintre scopurile prevăzute la alin. (1)“, respectiv la „unul dintre scopurile prevăzute la art. 32 alin. (1)“, aşadar la un element concret, respectiv cel al laturii subiective a infracţiunii precizate. 59. În aceste condiţii, Curtea constată că reglementarea, prin art. I pct. 26 [cu referire la art. 32 partea introductivă a alin. (1)], pct. 28 [cu referire la art. 32 partea introductivă a alin. (3)] şi pct. 31 [cu referire la art. 33 partea introductivă a alin. (1)] din legea criticată, a normelor de incriminare a „actelor de terorism“ şi a infracţiunii de terorism, prevăzută în art. 33 din Legea nr. 535/2004, ca norme incomplete, deşi nu este, în sine, nepermisă, procedeul folosit de legiuitor prin care face trimitere la definiţia „terorismului“, iar nu la elementele unei alte norme de incriminare este contrar normelor de tehnică legislativă şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 60. Mai mult, în condiţiile în care legiuitorul a definit într-un mod impropriu noţiunea de „terorism“, prin adăugarea sintagmelor „viaţa, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor“, „ansamblul relaţiilor sociale“, „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“, „securitatea internaţională“, alături de „securitatea naţională“, trimiterea la „condiţiile art. 1“, în care faptele prevăzute în art. 32 alin. (1) şi (3), respectiv art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 pot fi săvârşite, conduce la neclaritatea, caracterul echivoc şi imprevizibil al dispoziţiilor art. I pct. 26, 28 şi 31 din legea criticată. 61. Pe de altă parte, cât priveşte dispoziţiile în vigoare, Curtea observă că art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, reglementând „actele de terorism“, prevede că, „(1) Constituie acte de terorism şi se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime, şi cu interzicerea unor drepturi săvârşirea uneia dintre următoarele fapte care, prin natura sau prin contextul săvârşirii lor, pot aduce atingere gravă unei ţări ori unei organizaţii internaţionale, atunci când sunt săvârşite în scopul de a intimida populaţia sau de a constrânge o autoritate publică sau o organizaţie internaţională să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui anumit act ori pentru a destabiliza grav sau a distruge structurile politice fundamentale, constituţionale, economice ori sociale ale unui stat sau organizaţii internaţionale: [...]“. Curtea observă, astfel, că norma, în vigoare, de incriminare a „actelor de terorism“ este o normă completă, o infracţiune cu un conţinut constitutiv complet atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi în ceea ce priveşte latura subiectivă. Mai mult, legea în vigoare, reglementând „actele de terorism“, prevede în art. 32 alin. (1), similar Directivei (UE) 2017/541, că acestea sunt fapte „care prin natura sau prin contextul săvârşirii lor, pot aduce atingere gravă unei ţări ori unei organizaţii internaţionale“, şi sunt săvârşite într-unul din scopurile menţionate. Totodată, potrivit art. 32 alin. (3) din Legea nr. 535/2004, „(3) Constituie, de asemenea, acte de terorism şi se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, săvârşirea următoarelor fapte, în unul dintre scopurile prevăzute la alin. (1): [...]“. În acelaşi fel, art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 stabileşte că, „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi săvârşirea, în unul dintre scopurile prevăzute la art. 32 alin. (1), a uneia dintre următoarele fapte: [....]“. Astfel cum s-a reţinut anterior, aceste din urmă prevederi sunt norme incomplete, efectul dispoziţiei de trimitere pe care o conţin - respectiv, trimiterile la „unul dintre scopurile prevăzute la alin. (1)“/„unul dintre scopurile prevăzute la art. 32 alin. (1)“ - constând în încorporarea prevederilor la care se face trimitere, aşadar în încorporarea scopurilor reglementate în art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 - elemente ale laturii subiective a infracţiunii. 62. În context, Curtea reţine că latura obiectivă a infracţiunilor reglementate în art. 32 alin. (1) şi (3) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 este identificată în acţiunile sau inacţiunile ce intră în componenţa laturii obiective a unor infracţiuni de violenţă reglementate de Codul penal, respectiv a unor infracţiuni de nerespectare a regimului stabilit pentru unele activităţi reglementate prin legi speciale. În acest sens, Curtea reţine că dispoziţiile menţionate fac referire atât la infracţiunile de omor, omor calificat, vătămare corporală, lipsirea de libertate, distrugerea, distrugerea calificată, atentatul care pune în pericol securitatea naţională, atentatul contra unei colectivităţi, actele de diversiune - reglementate în art. 188, 189,194,205, 253,254,401,402 şi 403 din Codul penal, cât şi la infracţiuni cuprinse în legi speciale, respectiv Codul aerian civil (Ordonanţa Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 26 ianuarie 2001), Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 10 martie 2004, Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 16 mai 2003, Legea nr. 56/1997 pentru aplicarea prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 10 februarie 2004, Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 27 iunie 2006, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2004 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.196 din 30 decembrie 2005. 63. În continuare, având în vedere criticile autoarei obiecţiei de neconstituţionalitate cât priveşte expresiile „ansamblul relaţiilor sociale“, „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“, „securitatea naţională sau internaţională“, cuprinse în art. I pct. 1 [cu referire la art. 1] din legea criticată, şi, ţinând cont de faptul că normele de incriminare a „actelor de terorism“/infracţiunii de terorism, ce se regăsesc în art. I pct. 26, 28 şi 31 din legea criticată [cu referire la partea introductivă a art. 32 alin. (1) şi alin. (3), respectiv art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004], fac referire la „condiţiile art. 1“ în care faptele urmează a fi săvârşite, Curtea urmează a analiza în ce măsură sintagmele menţionate îndeplinesc condiţia referitoare la necesitatea reglementării printr-o lege clară, precisă şi previzibilă. 64. Pentru început, Curtea va analiza critica autoarei obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia noţiunea „ansamblul relaţiilor sociale“ - ce pot fi afectate prin acţiuni, inacţiuni, precum şi ameninţări cu privire la acestea care prezintă pericol public, sunt motivate politic, religios sau ideologic şi sunt săvârşite în unul dintre scopurile enumerate în art. I pct. 1 [cu referire la art. 1] din legea criticată - are caracter general şi imprecis, astfel încât nu permite stabilirea sferei de aplicare a normelor de incriminare ce o încorporează, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 65. În analiza de constituţionalitate a sintagmei criticate, raportat la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea reţine că sensul propriu/comun al noţiunii „ansamblul relaţiilor sociale“ este acela de „totalitate a elementelor legate de viaţa omului în societate“ ori „care este legat de viaţa oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau faţă de societate, care priveşte societatea omenească“, sensul sociologic privind „relaţiile umane ca relaţii intrasociale care generează o serie de raporturi între diverşi indivizi, într-un cadru social dat“, „societatea ca ansamblu de relaţii dintre oameni“ sau „convieţuirea socială, ansamblul raporturilor interumane“. 66. Cu privire la relaţiile sociale interumane ce pot constitui obiect juridic al unor infracţiuni, Curtea reţine că legea penală în vigoare reglementează în titlul VIII al părţii speciale, în art. 367-384, „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“. Titlul VIII al părţii speciale a Codului penal este structurat în trei capitole, respectiv capitolul I - „Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice“, capitolul II - „Infracţiuni contra familiei“ şi capitolul III - „Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate“. Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie „relaţiile sociale privind convieţuirea socială“, înţelegând prin aceasta acele relaţii interumane care asigură climatul de ordine şi linişte publică necesar desfăşurării normale a activităţii economice şi social-culturale şi promovarea unor relaţii civilizate în viaţa cotidiană. Totodată, doctrina reţine că „ansamblul relaţiilor privind convieţuirea socială“ este foarte diversificat, motiv pentru care se poate desluşi un sens mai larg al acestei noţiuni, cuprinzând ansamblul de relaţii interumane care fac posibilă convieţuirea socială în comunitatea umană şi, un sens mai restrâns al unor relaţii de convieţuire socială mai apropiate, cu implicaţii directe asupra ordinii şi liniştii publice, relaţiilor de familie sau respectului datorat libertăţii vieţii religioase, cărora legiuitorul a înţeles să le acorde o protecţie specială prin incriminarea unor infracţiuni specifice. 67. Cât priveşte „Infracţiunile contra ordinii şi liniştii publice“ (capitolul I al titlului VIII al părţii speciale a Codului penal), în cazul acestora, obiectul juridic constă în relaţiile sociale privind ordinea şi liniştea publică care fac parte generic din grupul relaţiilor sociale privind convieţuirea socială, primele reprezentând, în fapt, acel fascicol de relaţii sociale privind situaţia rezultată în urma respectării normelor juridice imperative, situaţie în care relaţiile sociale se stabilesc în strictă conformitate cu normele de drept. Ordinea de drept este privită ca asigurând tuturor cetăţenilor sentimentul siguranţei şi al liniştii, existenţa paşnică a indivizilor şi a bunurilor acestora, ordinea şi liniştea publică fiind cerinţe fundamentale ale statului de drept, asigurând exerciţiul în societate al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. 68. Totodată, Curtea observă că art. 367 din Codul penal reglementează infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prin care, potrivit „Expunerii de motive“ la Legea privind Codul penal, s-a urmărit „renunţarea la paralelismul existent astăzi între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări cadru - constituirea unui grup infracţional organizat - cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei teroriste, dat fiind specificul acesteia.“ Cât priveşte infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, reglementată în Codul penal, obiectul juridic specific îl constituie relaţiile privind convieţuirea socială, periclitate prin activitatea grupărilor infracţionale organizate, a căror activitate infracţională generează o stare de pericol pentru ordinea publică, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor, punând în pericol chiar siguranţa statelor, criminalitatea organizată fiind percepută ca un factor de insecuritate. 69. Examinând criticile autoarei obiecţiei formulate în cauză, Curtea reţine că sensul noţiunii „ansamblul relaţiilor sociale“ este foarte vast şi diversificat. Aşadar, Curtea constată că, reglementând în materia prevenirii şi combaterii terorismului, prin folosirea unei sintagme având caracter de noutate în această materie, este necesar ca legiuitorul să îndeplinească obligaţia, stabilită în art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, de a configura, în mod explicit, noţiunea „ansamblul relaţiilor sociale“ folosită în noua reglementare, având în vedere sensul vast al acesteia şi faptul că, faţă de materia în care este folosită, aceasta nu poate avea sensul comun şi nici cel reţinut pentru o serie de infracţiuni specifice. 70. În aceste condiţii, Curtea constată că menţinerea sintagmei „ansamblul relaţiilor sociale“ în definiţia „terorismului“ - în afara unei interpretări oficiale, contextuale a acestei noţiuni - nu permite identificarea ariei de incidenţă a normelor de incriminare ale art. 32 alin. (1) şi (3) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, având în vedere că, potrivit art. I, pct. 26, 27 şi 28 din legea criticată, acestea se vor completa cu „condiţiile art. 1“ în care fapta urmează a fi săvârşită. Concluzia anterioară este justificată de caracterul complex al infracţiunilor de terorism şi, în acest sens, Curtea reţine că, de pildă, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 reglementează douăzeci şi unu de modalităţi de săvârşire a actelor de terorism, norma de incriminare completându-se în mod corespunzător cu dispoziţii ale Codului penal ori ale unor legi speciale. Aşadar, reglementarea unora dintre faptele enumerate în art. 32 din actul normativ precitat, cum ar fi fapta de „omor“, „omor calificat“, „vătămare corporală“, „lipsire de libertate“, „distrugere“, „distrugere calificată“, ca acte de terorism săvârşite „în condiţiile art. 1“, în concret, ca fapte care afectează „ansamblul relaţiilor sociale“, este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, în condiţiile în care sfera de aplicare a normei de incriminare este imposibil de stabilit. 71. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că obiecţia autoarei este fondată în condiţiile în care sintagma „ansamblul relaţiilor sociale“ nu îndeplineşte cerinţele de calitate a legii, stabilite jurisprudenţial şi consacrate constituţional. 72. Autoarea obiecţiei de neconstituţionalitate susţine, totodată, că expresia „securitatea naţională“ - ce poate fi afectată prin acţiunile, inacţiunile, precum şi ameninţările cu privire la acestea care prezintă pericol public, sunt motivate politic, religios sau ideologic şi sunt săvârşite în unul dintre scopurile enumerate la lit. a)-c) ale art. I pct. 1 din legea criticată - are caracter general şi imprecis, iar includerea sa în corpul infracţiunilor reglementate în art. 32 alin. (1) şi (3) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 nu permite indentificarea ariei de incidenţă a normelor de incriminare menţionate. 73. Referitor la sensul sintagmei „securitate naţională“, instanţa de control constituţional a dezvoltat o bogată jurisprudenţă, în acest sens fiind deciziile nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, şi nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018. 74. Astfel, în paragrafele 42-53 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, Curtea, făcând referire la jurisprudenţa sa anterioară, a reţinut că Legea fundamentală, adoptată în anul 1991, prevedea în art. 49 (devenit art. 53 după revizuire), „apărarea siguranţei naţionale“ printre scopurile care pot sta la baza restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Ca urmare a revizuirii din anul 2003, conceptul de „siguranţă naţională“ a fost înlocuit cu cel de „securitate naţională“. În ceea ce priveşte revizuirea Legii fundamentale din anul 2003, în Raportul asupra amendamentelor la Propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei întocmit de Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei, referitor la înlocuirea sintagmei „siguranţă naţională“ cu cea de „securitate naţională“, s-a precizat că „sintagma «securitate naţională» este utilizată atât în Uniunea Europeană, cât şi în cadrul N.A.T.O. cu un conţinut ce asigură compatibilitatea ţării noastre cu standardele de apărare colectivă ale acestora, iar termenul «siguranţă naţională» era utilizat numai în perioada antebelică. De asemenea, în acelaşi raport, anterior menţionat, referitor la introducerea în Legea fundamentală a unui nou articol cu denumirea marginală „Securitatea naţională“, care conţinea definirea acestei noţiuni, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei a precizat că „noţiunea de «securitate naţională», prin diversitatea, complexitatea şi dinamica ei, este necesar a fi de domeniul legiuitorului ordinar, nu constituant, deoarece tocmai datorită acestei caracteristici, orice definiţie sar putea dovedi inadecvată“. 75. Cât priveşte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „securitatea naţională“ este menţionată în art. 8 paragraful 2,art. 10 şi art. 11 ca un prim scop legitim care poate sta la baza restrângerii drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceste prevederi. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu defineşte termenul de „securitate naţională“, Comisia Europeană a Drepturilor Omului statuând că acesta nu poate fi definit în mod exhaustiv, bucurându-se de un nivel de elasticitate şi flexibilitate, care se reflectă în marja de apreciere a statului în această materie. Astfel, Comisia a reţinut că principiile accesibilităţii şi previzibilităţii nu necesită în mod necesar o definiţie exhaustivă a noţiunii de „interese ale securităţii naţionale“. Multe legi, care prin obiectul lor de reglementare trebuie să prezinte un anumit grad de flexibilitate, intră, în mod inevitabil, în categoria celor care folosesc termeni care sunt întro măsură mai mare sau mai mică vagi şi a căror interpretare şi aplicare sunt chestiuni de practică (Decizia de inadmisibilitate din 2 aprilie 1993, pronunţată în Cauza Esbester împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). 76. Curtea a reţinut, totodată, că termenul „securitate naţională“ este unul plurivalent. Astfel, din punct de vedere al art. 53 alin. (1) din Constituţie, se poate vorbi de securitate militară, economică, financiară, informatică, socială a ţării. Oricare dintre aceste tipuri de securitate poate fi ţinta unei ameninţări interne sau externe, motiv pentru care legiuitorul ar putea recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi constituţionale. De asemenea, s-a precizat că termenul de „siguranţă naţională“ vizează protecţia statului, mai ales în ceea ce priveşte integritatea teritorială şi independenţa naţională şi că siguranţa sau securitatea socială vizează protecţia societăţii. Totodată, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa referitoare la noţiunea de „securitate naţională“, potrivit căreia, această noţiune nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională“ din textul art. 53 din Legea fundamentală, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Sfera de aplicare a art. 53 din Legea fundamentală nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie, adică instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă (Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010), iar „situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională“ (Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009). Aşa fiind, Curtea a constatat că, deşi sintagma în discuţie a fost, în mod tradiţional, asociată cu apărarea militară a statului, sfera de cuprindere a acesteia transcende strategiilor exclusiv militare, înglobând elemente şi mijloace nonmilitare, primelor adăugându-li-se componente de natură economică, financiară, tehnologică etc. 77. Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că noţiunea de „securitate naţională“ este folosită ca o continuare şi dezvoltare a celei de „siguranţă naţională“. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, „Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. În acest sens, Curtea a statuat că, spre deosebire de „apărarea ţării“, care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, „securitatea naţională“ implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 343). 78. Totodată, în paragrafele 77-82 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, făcând referire la considerente ale Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a reţinut că „pentru a fi incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1991, respectiv pentru a fi calificate ameninţări la adresa securităţii naţionale, faptele/acţiunile trebuie să prezinte amploare şi gravitate, caracteristici care, prin ele însele, determină consecinţe asupra statului“, având în vedere că noţiunea de „securitate naţională“ vizează varii aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale, militare - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Astfel, chiar dacă încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români trebuie sancţionată corespunzător, în funcţie de gravitatea faptei, în acord cu interesul individual şi cu cel general al societăţii, este evident că nu orice încălcare a acestora reprezintă un fenomen de amploare, care să producă efecte la nivelul statului şi care să constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Aceasta deoarece securitatea naţională transcende interesului general şi, cu atât mai mult, interesului individual şi nu poate fi circumscrisă acestora. În acest sens, a fost citată Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, reţinându-se că restrângerea exerciţiului unor drepturi, prin lege, în temeiul art. 53 din Legea fundamentală, nu este condiţionată de interesul general, ci de „apărarea securităţii naţionale“. 79. Curtea a constatat, totodată, în aceeaşi decizie, că, pentru a putea fi privite ca ameninţări la adresa securităţii naţionale, acţiunile/faptele trebuie să fie îndreptate fie împotriva unui subiect individual, fie împotriva unui subiect colectiv. Dacă acţiunile/faptele sunt îndreptate împotriva unui subiect individual, acesta trebuie să aibă calitatea cerută de lege (de exemplu, persoană care îndeplineşte o funcţie importantă în stat), calitate care prin ea însăşi determină calificarea acestor acţiuni ca ameninţări la adresa securităţii naţionale. Pe de altă parte, dacă acţiunile/faptele sunt îndreptate împotriva altor subiecte, acestea trebuie să poată fi privite ca subiecte colective, adică să poată fi caracterizate de existenţa unui număr de indivizi care împărtăşesc elemente comune (rasă, origine etnică, naţionalitate, religie, orientare sexuală etc.). Spre exemplu, săvârşirea unor infracţiuni, cum ar fi cele contra persoanei, nu vor putea fi calificate drept o ameninţare la adresa securităţii naţionale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă dreptului fundamental la viaţă sau dreptului fundamental la integritate fizică şi psihică al unei persoane. Totodată, săvârşirea unor infracţiuni determinate, precum cele de corupţie sau cele contra patrimoniului, nu va putea fi calificată drept o ameninţare la adresa securităţii naţionale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor români. Aceasta deoarece, deşi unele infracţiuni sunt de natură să aducă atingere gravă anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind în interesul general sancţionarea acestor fapte, acestea nu au amploarea necesară calificării lor ca ameninţări la adresa securităţii naţionale. Pe de altă parte, săvârşirea de fapte îndreptate împotriva unui grup, spre exemplu, săvârşirea infracţiunilor de genocid sau infracţiunilor contra umanităţii, se pot constitui în ameninţări la adresa securităţii naţionale. 80. Distinct faţă de considerentele jurisprudenţiale precitate, cu referire la noţiunea de „securitate naţională“ Curtea reţine şi Cauza C-373/13 din 24 iunie 2015, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi) a interpretat noţiunea „motive imperioase de siguranţă naţională sau de ordine publică“, în sensul art. 24 alin. 1 din Directiva 2004/83/CE a Consiliului Uniunii Europene din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate. În speţă, Curtea europeană a reţinut că noţiunea „siguranţă publică“ acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât şi securitatea sa externă şi că, prin urmare, atingerea adusă funcţionării instituţiilor şi a serviciilor publice esenţiale, precum şi supravieţuirea populaţiei, ca şi riscul unei perturbări grave a relaţiilor externe sau a convieţuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranţa publică. În plus, Curtea a decis că noţiunea „motive imperative de siguranţă publică“ presupune nu numai existenţa unei atingeri aduse siguranţei publice, ci şi ca o asemenea atingere să prezinte un nivel de gravitate deosebit de ridicat, exprimat prin utilizarea sintagmei „motive imperative“. Noţiunea „ordine publică“ a fost interpretată în jurisprudenţa Curţii în sensul că recurgerea la aceasta presupune întotdeauna, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existenţa unei ameninţări reale, actuale şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii. Curtea a stabilit, de asemenea, că statele membre rămân libere să stabilească, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o perioadă la alta, cerinţele de ordine publică şi de siguranţă naţională. 81. Aplicând considerentele jurisprudenţiale anterior citate la cauza de faţă, ţinând cont de materia reglementată prin legea criticată în prezenta cauză, Curtea constată că actele/infracţiunile de terorism au caracter complex, specificitatea dată de starea de panică, de teroare creată în rândul colectivităţii umane conferindu-le o amploare şi o gravitate sporită, motiv pentru care, cel puţin din acest punct de vedere, acestea constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Actele/infracţiunile de terorism prezintă elemente de complexitate care le diferenţiază de faptele incriminate în Codul penal, astfel încât se reţine că este necesară o reglementare autonomă a acestora, în dreptul penal, care să acopere într-un mod cât mai cuprinzător comportamentul specific acestor infracţiuni. Terorismul este un fenomen social obiectiv şi real, obiective şi reale fiind şi urmările lui pentru societate. Or, având în vedere valorile sociale ocrotite în această materie, Curtea reţine că urmările în cazul actelor/infracţiunilor de terorism se referă direct la organizarea social-politică a societăţii, privesc bunurile proprietate publică sau privată cărora le pricinuiesc distrugeri, degradări ori cauzează urmări periculoase pentru viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor, a unui grup etnic, religios, determină perturbări grave a relaţiilor externe sau a convieţuirii în pace a popoarelor ş.a. Având în vedere urmările individuale şi sociale foarte grave ale actelor/infracţiunilor de terorism, represiunea penală trebuie aplicată cu toată rigoarea, în acest sens fiind necesară intervenţia legiuitorului în vederea stabilirii unui cadru legal coerent. 82. În acest sens, Curtea reaminteşte că a statuat, în jurisprudenţa sa, faptul că securitatea naţională nu este doar apanajul domeniului militar, pe lângă elementele de securitate militară adăugându-se, în mod firesc, elementele de securitate economică, energetică, ecologică, socială, realizându-se, în acest fel, o multidimensionare a abordărilor securităţii naţionale, în domeniile cele mai importante ale societăţii. Aşadar, plecând de la valenţele consacrate de conceptul de securitate militară, sau extins şi adâncit sensurile securităţii, care s-au răsfrânt la principalele componente ale vieţii social-economice, domenii care se întrepătrund, se conectează, având scopuri, dezvoltări şi mobile comune. Cu alte cuvinte, conceptul de securitate naţională înglobează nu numai securitatea teritorială şi militară a statului, dar şi aspectele economice, financiare, informatice şi sociale, oricare dintre aceste tipuri de securitate putând fi ţinta unui act terorist intern sau extern care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea sa. 83. De asemenea, instanţa de control constituţional a constatat că, pentru a putea fi privite ca ameninţări la adresa securităţii naţionale, acţiunile/faptele trebuie să fie îndreptate fie împotriva unui subiect individual, având calitatea cerută de lege, fie împotriva unui subiect colectiv, caracterizat de existenţa unui număr de indivizi care împărtăşesc elemente comune (rasă, origine etnică, naţionalitate, religie, orientare sexuală etc.). Din această perspectivă, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte „actele de terorism“ şi infracţiunile de terorism, astfel cum sunt acestea reglementate în Legea nr. 535/2004, subiect pasiv îl constituie, pe de o parte, persoana fizică sau juridică prejudiciată prin săvârşirea acestei infracţiuni sau persoana fizică a cărei viaţă, integritate corporală şi sănătate au fost lezate sau al cărei bun a fost prejudiciat prin acţiunea exercitată (subiect pasiv special), şi, pe de altă parte, colectivitatea umană afectată, statul în ansamblul său, ca apărător al siguranţei cetăţenilor, al liniştii şi al ordinii publice (subiect pasiv general). Actele/infracţiunile de terorism îndreptate contra unei persoane ori a unui segment al populaţiei reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale justificat de faptul că aceste infracţiuni sunt săvârşite cu intenţie calificată, exprimată de condiţia comună tuturor manifestărilor laturii obiective ce determină calificarea acestora ca teroriste, identificată în unul dintre scopurile enumerate în art. I pct. 1 [cu referire la art. 1] din legea criticată, respectiv „intimidarea populaţiei sau a unui segment al acesteia, prin producerea unui puternic impact psihologic“; „constrângerea unei autorităţi publice ori organizaţii internaţionale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui anumit act“; „destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale, constituţionale, economice ori sociale ale unui stat sau organizaţii internaţionale, totodată, fiind specificată şi condiţia motivării săvârşirii faptei - politic, ideologic şi religios.“ Totodată, Legea nr. 535/2004, în vigoare, definind „terorismul“, stabileşte, în art. 1 lit. c), că acesta reprezintă „ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici: c) vizează factori umani (...) din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora; (...)“, în timp ce, potrivit art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ, „Faptele săvârşite de entităţile teroriste sunt sancţionate potrivit prevederilor prezentei legi, dacă îndeplinesc una dintre următoarele condiţii: (...) b) atentează grav asupra factorilor umani specifici şi nespecifici, precum şi asupra factorilor materiali; (...)“. Art. 4 punctele 10 şi 11 din Legea nr. 535/2004 precizează că „factorii umani specifici“ sunt persoanele incluse direct în mecanismele funcţionale politogene ale entităţii-ţintă, respectiv demnitari, militari, funcţionari, precum şi reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale, iar „factorii umani nespecifici“ sunt persoanele incluse indirect în mecanismele politogene ale entităţii-ţintă, în general populaţia civilă. 84. În aceste condiţii, având în vedere faptul că actele de terorism constituie una dintre cele mai grave încălcări ale valorilor universale, ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii şi ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi una dintre cele mai grave atingeri aduse democraţiei şi statului de drept - astfel cum se reţine, în mod expres, în considerentul 2 din preambulul Directivei (UE) 2017/541 - Curtea constată că este conform interesului general incriminarea acestor fapte având amploarea necesară calificării lor ca ameninţări la adresa „securităţii naţionale“, fără ca, prin aceasta, să se poată reţine contrarietatea dispoziţiilor criticate faţă de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. 85. În continuare, Curtea reţine că, atunci când obiectul securităţii îl reprezintă statul, se poate vorbi despre securitatea statului, a naţiunii - „securitatea naţională“, iar când aceasta priveşte întregul mediu geopolitic global sau regional se are în vedere „securitatea internaţională“. Curtea reţine însă că între securitatea naţională şi securitatea internaţională există o interacţiune complexă şi complementară, în condiţiile în care secolul al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate, lumea devenind tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării dezvoltându-se tot mai mult, ireversibil. Globalizarea determină, în principal, mondializarea interesului de securitate. În aceste condiţii, caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară a fenomenului globalizării. Cauza principală a acestui amplu proces o reprezintă nevoia de securitate naţională şi internaţională. Aşa încât, având în vedere contextul menţionat, Curtea constată că definirea „terorismului“ ca acţiuni, inacţiuni, precum şi ameninţări cu privire la acestea, care prezintă pericol public, sunt motivate politic, religios sau ideologic, sunt săvârşite într-unul din scopurile menţionate şi afectează relaţiile sociale a căror existenţă, formare şi normală desfăşurare sunt condiţionate de „securitatea naţională şi internaţională“ este pe deplin justificată, fără a se putea reţine, în acest fel, că sfera de aplicare a normelor de incriminare ce încorporează aceste expresii nu ar putea fi stabilită. 86. De altfel, Curtea reţine că, similar noţiunii de „securitate naţională“, noţiunea de „securitate internaţională“ şi-a lărgit, în timp, sfera de cuprindere. În acest sens, dacă, în mod tradiţional, tratatele privind securitatea internaţională şi menţinerea păcii cuprindeau prevederi de limitare a potenţialului militar, neutilizarea armamentului de un anumit tip, limitarea recurgerii la forţă, mediul internaţional actual aduce elemente de noutate în cadrul conceptului de „securitate internaţională“, fiind incluse pe lângă aspectele politice, economice, sociale şi ecologice şi concepţia conform căreia ameninţările la adresa securităţii internaţionale nu au ca sursă doar conflictele internaţionale, ci şi conflictele interne. 87. În plus, Curtea reţine că terorismul este calificat în actele internaţionale ca făcând parte din delicta iuris gentium (delicte internaţionale), acel grup de infracţiuni care, prin natura şi consecinţele lor, aduc atingere intereselor tuturor statelor. Or, printr-o serie de convenţii internaţionale statele, inclusiv statul român, s-au angajat să incrimineze şi să sancţioneze în ordinea juridică internă terorismul, pentru protejarea ordinii de drept şi garantarea securităţii colective. În aceste condiţii, Curtea reţine că „actele de terorism“ săvârşite în modalităţile şi scopurile enunţate în art. I pct. 1 [cu referire la art. 1] din legea criticată ar putea fi considerate drept acte ce contravin ordinii publice internaţionale şi din această perspectivă referirea la „securitatea internaţională“ ce ar putea fi afectată este, pe deplin, justificată. Evident, instituirea unui cadru normativ la nivel internaţional rămâne una dintre metodele de asigurare a securităţii internaţionale/colective în acest domeniu. 88. Totodată, legiuitorul naţional, definind „terorismul“, face referire în cuprinsul art. I pct. 1 [cu referire la art. 1] din legea criticată şi la noţiunea de „relaţii internaţionale ale statelor“ ce urmează a fi afectate, noţiune, de asemenea, criticată de către autoarea obiecţiei de neconstituţionalitate. Cu referire la noţiunea de „relaţii internaţionale“, Curtea reţine că acestea sunt raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale, termenul de „relaţii internaţionale“ desemnând însă mai multe categorii de raporturi sociale, având trăsătură comună faptul că depăşesc limitele unui singur stat, şi anume raporturile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale, în primul rând organizaţiile internaţionale (ce cad sub incidenţa dreptului internaţional public), respectiv raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state. Aceste din urmă raporturi cad sub incidenţa dreptului internaţional privat, ca ansamblu de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridice conţinând elemente de extraneitate. 89. Independent de sensul reţinut anterior cu privire la noţiunea „relaţii internaţionale“, Curtea constată că definirea „terorismului“, cu referire la „relaţiile internaţionale ale statelor“ este justificată, neconducând la lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normelor de incriminare ce o încorporează, în principal, datorită faptului că terorismul este asimilat infracţiunilor internaţionale, în condiţiile în care actele teroriste au un caracter transnaţional - astfel cum prevede şi art. 3 din Legea nr. 535/2004 - şi sunt comise, printre altele, pentru a determina un stat sau o organizaţie internaţională să adopte o anumită conduită. Cât priveşte conceptul de „infracţiuni internaţionale“, ce include şi actele de terorism, acesta se regăseşte în Statutul Curţii Penale Internaţionale, din 17 iulie 1998 de la Roma, în cadrul normelor ce delimitează competenţa după materie a acesteia. Astfel, potrivit art. 7 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, jurisdicţia acestei instanţe va fi limitată la acele infracţiuni care, prin gravitatea lor, periclitează întreaga comunitate internaţională, respectiv: genocidul, crimele împotriva umanităţii, crimele de război. Din dispoziţiile art. 7 paragraful 1 lit. a) „omorul“; b) „exterminarea“; şi k) „alte fapte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale“, Curtea observă că acestea se regăsesc atât în elementul material, cât şi în latura subiectivă a infracţiunii de terorism. 90. Cu privire la critica de neconstituţionalitate privind caracterul general şi imprecis al noţiunii „factorii materiali“, raportat la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că legiuitorul naţional, definind „terorismul“, prin art. I pct.1 [cu referire la art. 1] din legea criticată, preia, în fapt, cerinţa, respectiv condiţia reglementată în art. 1 lit. c), respectiv art. 2 lit. b) dinLegea nr. 535/2004, în vigoare, ca terorismul, definit ca „ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională“, să vizeze „factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora“, respectiv ca faptele săvârşite de entităţile teroriste sancţionate potrivit Legii nr. 535/2004 să atenteze grav „asupra factorilor umani specifici şi nespecifici, precum şi asupra factorilor materiali“. 91. Totodată, Curtea reţine că determinarea conceptuală şi definirea acestui termen, aşadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noţiunii de „factori materiali“ se realizează de către legiuitor în art. 4 pct. 12 din Legea nr. 535/2004, în acest sens fiind stabilit că aceştia sunt „factorii de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de infrastructură ale vieţii sociale, facilităţile de stat şi guvernamentale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale, precum şi bunurile mobile sau imobile ale organizaţiilor internaţionale“. Cu referire la noţiunea de „facilităţi de stat şi guvernamentale“, legea stabileşte că acestea sunt „mijloacele de transport permanente sau temporare, folosite de reprezentanţii unui stat, membrii guvernului, ai autorităţii legislative sau judecătoreşti, funcţionarii, angajaţii unui stat sau ai oricărei alte autorităţi publice ori ai unei organizaţii interguvernamentale, în legătură cu actele lor oficiale“ (art. 4 pct. 13 din Legea nr. 535/2004), în timp ce „facilităţile de infrastructură“ sunt definite ca „utilitatea publică sau privată care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum: apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi servicii medicale, reţele de telecomunicaţii şi informaţionale“ (art. 4 pct. 16 din Legea nr. 535/2004), iar „sistemul de transport“ ca fiind „toate facilităţile, mijloacele de transport şi instrumentele publice sau private, folosite în sau pentru serviciile publice, pentru transportul de persoane sau de mărfuri“ (art. 4 pct. 17 din Legea nr. 535/2004). 92. În aceste condiţii, Curtea reţine că, definind „terorismul“ prin raportare la expresia „factori materiali“, legiuitorul naţional a respectat obligaţia instituită prin art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căreia, în cadrul soluţiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite. În acest fel, Curtea reţine că interpretarea autentică, legală constituie o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia. Totodată, având în vedere că legea criticată - legea nouă - foloseşte aceeaşi terminologie ca legea în vigoare, Curtea reţine că utilizarea constantă şi uniformă a aceleiaşi noţiuni în redactarea noului act normativ este o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale în materia prevenirii şi combaterii terorismului. 93. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că noţiunea „factori materiali“, folosită de legiuitor în definirea „terorismului“, nu are o formulare generală şi imprecisă, nefiind de natură a impieta asupra stabilirii sferei de aplicare a normelor de incriminare care o încorporează, astfel că nu se încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate ale legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 94. De altfel, Curtea reţine că însăşi Directiva (UE) 2017/541 - transpusă de legiuitor prin legea criticată - face referire în art. 3 lit. d) şi h), prin care se defineşte infracţiunea de terorism, la „acte săvârşite cu intenţie, astfel cum sunt definite ca infracţiuni în dreptul intern, care, prin natura sau contextul lor, pot aduce atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale, sunt definite drept infracţiuni de terorism atunci când sunt săvârşite întrunul dintre scopurile enumerate la alineatul (2)“, cum sunt „cauzarea de distrugeri masive unui edificiu guvernamental sau public, unui sistem de transport, unei infrastructuri, inclusiv unui sistem informatic, unei platforme fixe situate pe platoul continental, unui loc public sau unui bun privat, susceptibile să pună în pericol vieţi umane sau să producă pierderi economice considerabile“ [lit. d] ori „perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice altă resursă naturală fundamentală care ar avea drept efect punerea în pericol a vieţilor umane“ [lit. h]. 95. Totodată, Curtea reţine, ca un aspect de drept comparat, că şi alte state, atunci când definesc actele de terorism, fac referire la „factorii materiali“ ce ar putea fi afectaţi prin aceste acte. În acest sens, Codul penal ceh, în secţiunea 311, enumeră o serie de fapte care sunt considerate acte de terorism atunci când sunt comise în scopurile menţionate - destabilizarea sau distrugerea structurii politice fundamentale, economice sau sociale a Cehiei sau a unei organizaţii internaţionale, terorizarea populaţiei ori determinarea, pe căi ilegale, a guvernului sau a altei autorităţi publice sau a unei organizaţii internaţionale să îndeplinească un act, să omită îndeplinirea unui act sau să tolereze ceva, cu intenţia de a afecta negativ sistemul constituţional sau capacitatea defensivă a Cehiei - şi sunt menite să cauzeze „distrugerea totală sau parţială a unei clădiri cu importanţă publică, perturbarea sau întreruperea alimentării cu apă, electricitate sau altă resursă naturală fundamentală“. În acelaşi fel, Letonia, în secţiunea 88 alin. 1 din Legea penală, stabileşte o pedeapsă cu închisoare între 8 şi 20 de ani sau închisoarea pe viaţă pentru infracţiunea de terorism, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol prevede aceeaşi pedeapsă pentru „distrugerea sau deteriorarea bunurilor materiale, sistemelor de procesare automată a datelor, reţelelor electronice, precum şi a altor bunuri situate pe teritoriul naţional, dacă aceste fapte au fost comise în urmărirea obiectivelor descrise mai sus.“ De asemenea, Lituania, în art. 250 alin. 2 din Codul penal, stabileşte o pedeapsă cu închisoare de maximum 10 ani pentru persoanele care, „în scopuri teroriste, cauzează o inundaţie sau o perturbare a aprovizionării cu apă, energie sau alte resurse ori provoacă o explozie, incendiază ori distruge sau deteriorează prin alte metode bunuri la scară largă ori accesează ilegal un sistem informatic sau o bază de date cu o importanţă deosebită pentru guvern, economie sau sistemul financiar ori răspândeşte substanţe periculoase radioactive, biologice sau chimice, precum şi microorganisme, atunci când aceste acţiuni cauzează sau ar fi putut cauza probleme serioase“. În Croaţia, art. 97 din Codul penal prevede o pedeapsă cu închisoare între 3 şi 15 ani pentru oricine comite o serie de acte care pot afecta grav un stat sau o organizaţie internaţională, cu scopul de a intimida serios o populaţie ori de a constrânge un guvern sau o organizaţie internaţională să îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui act ori pentru a distruge sau destabiliza serios structura fundamentală constituţională, politică, economică sau socială a unui stat sau a unei organizaţii internaţionale. Actele menţionate mai sus sunt, printre altele, şi „distrugerea unei proprietăţi publice sau private care poate cauza decese sau pierderi economice majore“. În Belgia, art. 137 din Codul penal enumeră ca infracţiuni cu caracter terorist şi „provocarea de distrugeri sau deteriorări grave ori inundarea unei infrastructuri sau proprietăţi, cu scopul de a pune în pericol vieţi omeneşti sau de a provoca pierderi economice considerabile.“ În Danemarca, art. 114 alin. 1 din Codul penal stipulează că actele care constituie terorism sunt, printre altele, şi „infracţiunile referitoare la siguranţa traficului şi la mijloacele de transport public, comise într-un mod care periclitează viaţa umană sau poate cauza pierderi financiare serioase, deturnarea mijloacelor de transport“. În Estonia, art. 237 alin. 1 din Codul penal prevede pedeapsa cu închisoare între 5 şi 25 de ani sau închisoare pe viaţă pentru comiterea, printre altele, a unei „infracţiuni legate de funcţionarea computerelor, inclusiv cu privire la datele stocate pe acestea, precum şi ameninţarea cu asemenea acte“, dacă scopul este constrângerea statului sau a unei organizaţii internaţionale să îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui act ori perturbarea serioasă sau distrugerea structurii politice, constituţionale, economice sau sociale a statului ori perturbarea serioasă sau împiedicarea funcţionării unei organizaţii internaţionale ori terorizarea populaţiei. În Malta, art. 328A alin. 2 din Codul penal enumeră actele de terorism, printre care se află şi „perturbarea sau întreruperea alimentării cu apă, energie sau altă resursă naturală fundamentală, cu intenţia de a periclita vieţi omeneşti, precum şi ameninţarea cu oricare dintre aceste acte“. În Slovenia, art. 108 alin. 1 din Codul penal instituie o pedeapsă cu închisoare între 3 şi 15 ani pentru orice persoană care, cu intenţia de a distruge sau de a periclita serios baza constituţională, socială sau politică a Sloveniei sau altei ţări sau organizaţii internaţionale ori de a stârni teamă în rândul populaţiei ori de a constrânge guvernul sloven sau un guvern străin sau o organizaţie internaţională să îndeplinească sau să renunţe la îndeplinirea unui act, ameninţă cu comiterea sau comite una sau mai multe dintre următoarele acţiuni: […] „perturbă sau întrerupe aprovizionarea cu apă, energie electrică sau alte resurse naturale fundamentale, dacă acest fapt poate periclita vieţi omeneşti.“ 96. Având în vedere aspectele reţinute în precedent, Curtea constată că sintagma „ansamblul relaţiilor sociale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 1], precum şi dispoziţiile art. I pct. 26 [cu referire la art. 32 partea introductivă a alin. (1)], pct. 28 [cu referire la art. 32 partea introductivă a alin. (3)] şi pct. 31 [cu referire la art. 33 partea introductivă a alin. (1)] din legea criticată nu respectă cerinţele de calitate a legii, respectiv claritatea, precizia şi previzibilitatea, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează. 97. Totodată, lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a dispoziţiilor precitate determină şi contrarietatea acestora cu prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală referitoare la legalitatea incriminării, în condiţiile în care Curtea a statuat cu valoare de principiu că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, Decizia nr. 675 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 31 martie 2017). 98. În continuare, Curtea reţine că neclaritatea definiţiei terorismului (art. I pct. 1 din legea criticată), imprecizia şi imprevizibilitatea normelor de incriminare a „actelor de terorism“, respectiv a infracţiunii de terorism, aşadar afectarea lor de un viciu de neconstituţionalitate, este cu atât mai gravă cu cât, potrivit art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, „Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: […] (i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; […]“. Totodată, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. De asemenea, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 reglementează aceste activităţi, ce pot consta în interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect, ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee, instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private, localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere, interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee, obţinerea de informaţii privind tranzacţiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condiţiile legii. 99. Mai mult, Curtea constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, cooperarea în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului se realizează ca Sistem naţional de prevenire şi combatere a terorismului, la care participă o serie de autorităţi şi instituţii publice, enumerate exhaustiv de lege, Serviciul Român de Informaţii având rol de coordonare tehnică. De asemenea, atribuţiile specifice pe linia prevenirii terorismului, dar şi cele pe linia combaterii terorismului sunt enumerate exhaustiv de legiuitor în art. 10 şi 11 ale legii. Or Curtea observă că între atribuţiile specifice pe linia prevenirii terorismului este reglementată, expres, şi „activitatea informativ-operativă“ [art. 10 lit. a) din Legea nr. 535/2004], în vreme ce atribuţiile specifice pe linia combaterii terorismului pot consta în activităţi de identificare şi alte activităţi desfăşurate, potrivit atribuţiilor autorităţilor şi instituţiilor publice componente ale SNPCT, în vederea tragerii la răspundere, potrivit legii, a persoanelor care iniţiază, pregătesc, comit ori favorizează actele de terorism [art. 11 lit. a) din Legea nr. 535/2004]. 100. De asemenea, Curtea reţine că actul normativ în vigoare privind prevenirea şi combaterea terorismului prevede în art. 20 că „Ameninţările la adresa securităţii naţionale a României în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în prezenta lege constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să solicite autorizarea efectuării unor activităţi specifice culegerii de informaţii, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care se aplică în mod corespunzător.“ Art. 20 dinLegea nr. 535/2004 face parte din Secţiunea a 2-a - „Măsuri privind desfăşurarea unor activităţi în scopul culegerii de informaţii“ a capitolului II - „Realizarea activităţii de prevenire şi combatere a terorismului“. Curtea observă că art. 20 din Legea nr. 535/2004 a fost modificat prin art. 76 pct. 1 din titlul II al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Totodată, Curtea reţine că prin art. 76 pct. 2 din titlul II din Legea nr. 255/2013 au fost abrogate dispoziţiile art. 21 şi 22 din secţiunea a 2-a a cap. II alLegii nr. 535/2004, ce reglementau procedura de autorizare a efectuării unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, în prezent autorizarea efectuării unor activităţi specifice culegerii de informaţii realizându-se potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. 101. În aceste condiţii de reglementare, Curtea reţine, în acord cu Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 10,art. 11 alin. (1) lit. d) şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, precum şi a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, că „securitatea naţională“ implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă şi, din această perspectivă, complexul de activităţi derulat de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii, care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională (paragraful 53). De asemenea, Curtea are în vedere cele statuate de instanţa de la Strasbourg, care, pornind de la premisa existenţei progresului tehnic regăsit în mijloacele de spionaj şi, în consecinţă, şi în cele de supraveghere, precum şi de la situaţia dezvoltării terorismului în Europa în ultimii ani, a reţinut că societăţile democratice sunt ameninţate de forme de spionaj extrem de sofisticate şi de terorism, astfel încât statul, pentru a putea contracara aceste ameninţări, trebuie să poată efectua supravegherea secretă a elementelor subversive care operează în jurisdicţia sa. Prin urmare, „Curtea trebuie să accepte faptul că o anumită legislaţie care acordă competenţe cu privire la supravegherea secretă a corespondenţei şi telecomunicaţiilor este, în anumite condiţii excepţionale, necesară într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale şi/sau pentru prevenirea dezordinii sau crimei“ (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 48, astfel cum a fost citată în Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 47). 102. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, paragraful 62). De asemenea, sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată“ şi „corespondenţă“, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice“ în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 91). În acelaşi sens, toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de „viaţă privată“ şi „corespondenţă“ în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţie - Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56 (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragraful 46). 103. Curtea reaminteşte că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alin. (2) al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale, printre care şi condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege. 104. Din această perspectivă, Curtea reţine că cerinţa potrivit căreia orice ingerinţă trebuie să fie „prevăzută de lege“ înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză (în acelaşi sens, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, paragrafele 37 şi 39). 105. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea a pronunţat Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională, reţinând că aceasta încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii, art. 26 referitor la viaţa privată şi art. 53 care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Curtea a statuat, în motivarea deciziei sale, în esenţă, cu privire la necesitatea reglementării printr-o lege clară, precisă şi previzibilă a ingerinţei în viaţa privată rezultată din efectuarea măsurilor de supraveghere tehnică. 106. Pornind de la jurisprudenţa instanţei de control constituţional şi a instanţei de contencios european, anterior citată, Curtea subliniază că cerinţa de calitate a legii este necesar a fi îndeplinită atât în ceea ce priveşte legislaţia ce permite/autorizează efectuarea de activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, cât şi în ceea ce priveşte legislaţia conexă acesteia, în speţă, în ceea ce priveşte cadrul normativ care reglementează infracţiunile ce constituie temei legal pentru organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să solicite autorizarea efectuării unor activităţi specifice culegerii de informaţii. 107. Or, având în vedere dispoziţiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991, precitată, potrivit cărora „actele teroriste“ constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale, de natură a justifica efectuarea - de către organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale - de activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor menţionate şi, luând în considerare dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 535/2004, care stabilesc expres că „infracţiunile“ reglementate în cuprinsul său - fără a se distinge între „actele de terorism“, respectiv infracţiunile de terorism prin care sunt incriminate fapte ce nu sunt calificate explicit ca „acte de terorism“ - constituie temei legal pentru organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale de a solicita autorizarea efectuării unor activităţi specifice culegerii de informaţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 32 alin. (1) şi (3) şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 26, 28 şi 31 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, constituie o astfel de legislaţie conexă ce trebuie să îndeplinească, în mod esenţial, cerinţele de accesibilitate, claritate, precizie şi previzibilitate. Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 46). 108. Aşadar, ţinând cont de caracterul intruziv al „activităţilor specifice culegerii de informaţii“ ce presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului şi care pot fi dispuse în materia actelor/infracţiunilor de terorism, Curtea constată că - similar normelor ce autorizează efectuarea unor astfel de activităţi - în materia prevenirii şi combaterii terorismului este necesar a se reglementa un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana ce poate fi supusă unor astfel de măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a drepturilor fundamentale, esenţiale într-un stat de drept, privind viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. De principiu, astfel cum s-a arătat, drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura măsurilor intruzive reglementate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 48, şi Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, paragraful 85). (2.5.2.) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 43 (cu referire la art. 40) din legea criticată 109. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 43 (cu referire la art. 40) din legea supusă controlului, care atribuie Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de judecată, în primă instanţă, a infracţiunilor de terorism, autoarea susţine, în esenţă, că ansamblul dispoziţiilor criticate nu permite stabilirea, cu precizie, a sferei infracţiunilor care se judecă de această instanţă, nefiind clar criteriul care stă la baza opţiunii legiuitorului de a stabili competenţa de judecată, în primă instanţă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la unele infracţiuni de terorism, din această perspectivă fiind încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie. 110. Cu privire la critica menţionată, cu titlu preliminar, şi dintr-o perspectivă istorică, Curtea reaminteşte că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice - prim act normativ în materie - incrimina şi sancţiona două categorii de activităţi infracţionale - actele de terorism (art. 1 şi 2) şi faptele de încălcare a ordinii publice (art. 4 şi 5). Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 reglementau expres cu privire la competenţa tribunalului de a judeca în primă instanţă infracţiunile prevăzute la art. 1 şi 2, calificate explicit ca acte de terorism, actele de încălcare a ordinii publice, reglementate în art. 4 şi 5 din actul normativ precitat, respectiv „Ameninţarea unei persoane sau a unei colectivităţi, prin orice mijloace, cu răspândirea sau folosirea de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător“ şi „Alarmarea, fără un motiv întemeiat, a unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a organelor de menţinere a ordinii publice prin corespondenţă, telefon sau orice alte mijloace de transmitere la distanţă, care priveşte răspândirea sau folosirea de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine din cele prevăzute la art. 4“ rămânând în competenţa de judecată, în primă instanţă, a judecătoriei. 111. Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, care a abrogat actul normativ precitat, incriminează în cap. IV - „Infracţiuni şi contravenţii“, art. 32-38, atât fapte calificate, în mod explicit, ca fiind acte de terorism, [art. 32 alin. (1) şi (3)], cât şi alte fapte care nu sunt calificate drept acte de terorism (art. 33-38), printre care infracţiunea de finanţare a terorismului (art. 36) ori „alarmarea, prin orice mijloace şi fără un motiv întemeiat, a unei persoane fizice sau juridice ori a unei colectivităţi, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol, a organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sau de menţinere a ordinii publice, cu privire la folosirea de arme de foc, arme nucleare, chimice, biologice, radiologice ori la răspândirea sau folosirea de produse, substanţe, microorganisme, toxine ori materiale, de orice fel, de natură să pună în pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor ori a animalelor sau mediul înconjurător ori să cauzeze consecinţe deosebit de grave […]“ (art. 38), la care face referire autoarea obiecţiei în motivarea criticii sale. În context, Curtea observă că infracţiunea prevăzută în art. 38 dinLegea nr. 535/2004, similar infracţiunii reglementate în art. 33^2 alin. (1) din acelaşi act normativ, se pedepseşte cu închisoarea alternativ cu amenda. Cât priveşte competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile de terorism reglementate în art. 32-38 dinLegea nr. 535/2004, art. 40 din acelaşi act normativ prevede că aceasta aparţine curţii de apel. 112. În aceste condiţii, Curtea constată că, potrivit legii în vigoare privind prevenirea şi combaterea terorismului, infracţiunile de terorism - reglementate în art. 32-38 - se judecă de curtea de apel, fără a se face distincţie între faptele incriminate în art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 535/2004, calificate ca acte de terorism, şi faptele incriminate în art. 33-38 din acelaşi act normativ, care nu sunt calificate, în mod explicit, ca acte de terorism şi, totodată, fără a se avea în vedere modalitatea de sancţionare a faptelor incriminate - numai cu închisoare sau închisoare alternativ cu amenda. Cu alte cuvinte, în reglementarea competenţei curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă infracţiunile de terorism, prevăzute în art. 32-38 din Legea nr. 535/2004, legiuitorul nu a luat în considerare criteriul obiectiv al gravităţii infracţiunii, similar dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală. Totodată, în stabilirea competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a infracţiunilor reglementate în Legea nr. 535/2004 nu s-a avut în vedere calificarea tuturor faptelor incriminate ca „acte de terorism“. 113. Este îndeobşte cunoscut că principala finalitate spre care tind normele de competenţă materială este aceea de a repartiza cauzele în cadrul fiecărei categorii de organe judiciare pe linie verticală, având în vedere organizarea sistemului judiciar. Şi, de principiu, în acest scop sunt utilizate criterii obiective care se referă la natura şi gravitatea abstractă a infracţiunii, criterii adoptate de legiuitorul naţional şi în reglementarea legii procesual penale în vigoare. Curtea constată însă că, în materia prevenirii şi combaterii terorismului, cât priveşte stabilirea competenţei de judecată în primă instanţă, s-a avut în vedere criteriul naturii infracţiunii, independent de regimul sancţionator al faptelor incriminate. Cu alte cuvinte, în această materie voinţa legiuitorului naţional a fost, încă din anul 2003, aceea de a reglementa competenţa materială în primă instanţă având în vedere unicul criteriu obiectiv, acela al naturii infracţiunii. Aşa încât, Curtea constată că reglementarea în continuare - prin legea criticată - a competenţei materiale de judecată, în primă instanţă, în funcţie de criteriul anterior menţionat, reflectă nevoia socială de securitate care impune o anumită politică penală în materia prevenirii şi combaterii terorismului. 114. Cât priveşte competenţa funcţională (ratione oficii) de judecată în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea reţine că, potrivit art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, sub aspectul competenţei personale şi al competenţei materiale, instanţa supremă judecă infracţiunile de înaltă trădare şi infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membrii din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 115. Curtea reţine că art. I pct. 43 din legea criticată modifică art. 40 din Legea nr. 535/2004 în sensul că, „Competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor de terorism aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“. În acelaşi timp, art. I pct. 42 din legea criticată completează Legea nr. 535/2004 cu un nou articol - art. 38^2 - potrivit căruia „Infracţiunile prevăzute de prezenta lege constituie acte de terorism“. Aşadar, art. I pct. 42 din legea criticată califică toate faptele incriminate prin Legea nr. 535/2004 drept „acte de terorism“. Având în vedere aceste din urmă prevederi, Curtea constată că o dezbatere cu privire la sfera infracţiunilor care ar intra, potrivit legii criticate, în competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are vreo raţiune, prin introducerea textului legal menţionat actul normativ în vigoare dobândind un plus de claritate, precizie şi previzibilitate, în acord cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. 116. Totodată, Curtea constată că reglementarea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor sale constituţionale, a competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca în primă instanţă infracţiunile de terorism, nu aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt „stabilite prin lege“. Acest din urmă text constituţional consacră principiul libertăţii legiuitorului de a reglementa în domeniile menţionate, luând în considerare condiţia existentă în art. 1 alin. (5) din Constituţie de a respecta toate celelalte norme şi principii prevăzute în Legea fundamentală. 117. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că legiuitorul, prin edictarea normelor criticate, şi-a exercitat tocmai competenţa dată în sarcina sa de textul art. 126 alin. (2) din Constituţie, ţinând cont de scopul acestor norme, acela de prevenire şi combatere a terorismului, judecarea infracţiunilor de terorism de către instanţa supremă fiind justificată în raport cu poziţia pe care aceasta o deţine în sistemul judiciar. De altfel, Curtea reţine că, potrivit art. 40 alin. (5) din Codul de procedură penală, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege“, infracţiunile de terorism constituind astfel de cauze ce pot fi date spre competentă soluţionare instanţei supreme, în acord cu competenţa constituţională a legiuitorului de a legifera în cadrul politicii penale. În aceste condiţii, Curtea constată că susţinerile autoarei obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la caracterul neclar şi imprecis al dispoziţiilor art. I pct. 43 (cu referire la art. 40) din legea criticată nu sunt întemeiate. 118. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi constată că sintagma „ansamblul relaţiilor sociale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. I pct. 1 (cu referire la art. 1), precum şi dispoziţiile art. I pct. 26 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (1)], pct. 28 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (3)] şi pct. 31 [cu referire la art. 33, partea introductivă a alin. (1)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de aceeaşi autoare şi constată că sintagmele „factorii materiali“, „relaţiile internaţionale ale statelor“ şi „securitatea naţională sau internaţională“ din cuprinsul dispoziţiilor art. I pct. 1 (cu referire la art. 1), dispoziţiile art. I pct. 43 (cu referire la art. 40), precum şi celelalte dispoziţii criticate din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 451 din 28 iunie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 1]; pct. 26 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (1) şi literele b) şi c)]; pct. 28 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (3) şi litera b)]; pct. 31 [cu referire la art. 33, partea introductivă a alin. (1) şi litera a)] şi pct. 43 [cu referire la art. 40] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
