Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 299 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Andrei Bogdan Bunea în Dosarul nr. 5.841/4/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.931 D/2017. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, prin doamna avocat Mădălina Enache din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantei autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se arată, pe de o parte, că excepţia de neconstituţionalitate invocată este admisibilă, iar, pe de altă parte, că aceasta se impune a fi admisă pentru considerentele prezentate, întrucât prevederile art. 299 alin. (2) din Codul penal sunt contrare art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Codul penal. Este prezentată situaţia de fapt din dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi se arată că legiuitorul nu a oferit o definiţie legală noţiunii de „favoruri de natură sexuală“ şi, de asemenea, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin deciziile pronunţate cu prilejul soluţionării unor recursuri în interesul legii, respectiv Decizia nr. III din 23 mai 2005 şi Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, nu a clarificat înţelesul acestei noţiuni. Se susţine că, pentru acest motiv, conţinutul constitutiv al infracţiunii reglementate la art. 299 alin. (2) din Codul penal nu poate fi determinat în mod clar, precis şi previzibil, aspect ce contravine principiului legalităţii incriminării. Se susţine că, pentru aceste motive, în prezenta cauză s-a apelat la interpretarea legii penale prin analogie, aspect de altfel recunoscut de către instanţa de fond prin hotărârile pronunţate. Se arată însă că normele penale sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse sau restrânse prin acest procedeu juridic. Se susţine că din cele anterior menţionate decurge şi regula juridică potrivit căreia doar normele penale mai favorabile pot fi interpretate extensiv. Se conchide că nu rezultă din legislaţia penală în vigoare care este limita dintre sfera noţiunilor de „acte de natură sexuală“, „perversiuni de natură sexuală“ şi „favoruri de natură sexuală“. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual are un subiect activ calificat, care are calitatea de funcţionar public, aspect ce delimitează această infracţiune de cele invocate de autorul excepţiei. Se susţine, de asemenea, că în cazul infracţiunii reglementate prin art. 299 alin. (2) din Codul penal legiuitorul a limitat favorul obţinut la foloase de natură sexuală. Cu privire la sintagma criticată, se arată că legiuitorului nu îi revine obligaţia de a defini, în Partea generală a Codului penal, toate expresiile pe care le foloseşte în cuprinsul Părţii speciale a aceluiaşi cod, întrucât multe dintre acestea au sensul comun, folosit în limbajul obişnuit. Se susţine că prin noţiunea de „favoruri“ se înţelege „orice foloase“, iar prin expresia „de natură sexuală“ este avut în vedere orice act sau raport de natură sexuală, sens care poate fi dedus atât din cuprinsul capitolului VIII al Părţii speciale a Codului penal, cât şi din deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocate în prezenta cauză, care îşi găsesc aplicabilitatea câtă vreme legiuitorul nu a dispus în sens contrar. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Decizia penală nr. 644/A din 3 mai 2017 pronunţată în Dosarul nr. 5.841/4/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 299 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Andrei Bogdan Bunea într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat de autorul excepţiei împotriva unei sentinţe penale prin care acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, reglementată prin textul criticat. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „favoruri de natură sexuală“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 299 alin. (2) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care aceasta contravine prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate. Se susţine că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul legislaţiei penale o definiţie a noţiunii de „favor sexual“ şi că sensul acestei sintagme nu poate fi dedus nici din interpretarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. III din 23 mai 2005, prin care au fost definite sintagmele „act sexual de orice natură“ şi „perversiune sexuală“. Se arată că din interpretarea deciziei anterior menţionate nu se poate deduce care este limita dintre actele de perversiune sexuală sau actele sexuale de orice natură şi favorurile de natură sexuală, aspect care face imposibilă determinarea conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 299 alin. (2) din Codul penal. Se susţine că, de altfel, soluţia şi considerentele Deciziei nr. III din 23 mai 2005 nu ar putea fi aplicate prin analogie în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, întrucât, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 12 martie 2012, aplicarea legii penale prin analogie aduce atingere securităţii juridice a cetăţeanului şi deschide calea spre o aplicare arbitrară a normelor dreptului penal. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, paragraful 16, şi nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31, prin care a fost subliniată necesitatea definirii termenilor şi a noţiunilor care pot avea mai multe înţelesuri în cuprinsul actelor normative din care fac parte şi, respectiv, faptul că o noţiune folosită într-un act normativ poate avea conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia definirii lui în cuprinsul legii în al cărei cuprins este utilizată. Se conchide că, în lipsa unei definiţii legale a sintagmei „favoruri de natură sexuală“, nu se poate determina cu exactitate în ce constă latura activă a infracţiunii reglementate la art. 299 alin. (2) din Codul penal, cu consecinţa neconstituţionalităţii textului criticat. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la standardele de calitate a legii şi la principiul legalităţii incriminării, respectiv la deciziile Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, nr. 553 din 16 iulie 2015 şi nr. 51 din 16 februarie 2016. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, apreciind că, pe de o parte, nu există o obligaţie a legiuitorului de a oferi definiţii pentru orice termen sau sintagmă utilizate în cuprinsul normelor de incriminare, atâta vreme cât înţelesul acestora poate fi stabilit de orice persoană cu o pregătire medie printr-o simplă lectură a Dicţionarului explicativ al limbii române, iar, pe de altă parte, că interpretarea legii este o atribuţie a instanţelor judecătoreşti şi o preocupare a doctrinei. Se apreciază însă că, în prezenta cauză, nici nu se impune o astfel de interpretare, întrucât sintagma „favoruri de natură sexuală“ este clară pentru toţi destinatarii normei juridice criticate, sensul noţiunii de „favor“ şi al celei de „natură sexuală“ fiind cel uzual. Referitor la invocarea de către autorul excepţiei a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. III din 23 mai 2005, se susţine că nu se pune problema unei analogii, ci a unei identităţi de interpretare a sintagmei „natură sexuală“, întrucât aceasta nu poate avea înţelesuri diferite atunci când este folosită în reglementarea unor infracţiuni diferite. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că textul criticat este formulat cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele cauzelor lor, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat, la nevoie apelând la consultanţă juridică în acest scop. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 16 din 15 ianuarie 2015, precum şi la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996 şi 4 mai 2000, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Franţei, paragraful 40, şi Rotaru împotriva României, paragraful 55, referitoare la principiul legalităţii şi la calitatea legii. De asemenea, se arată că sintagma criticată se regăseşte şi în cuprinsul normei juridice prin care este reglementată infracţiunea de hărţuire sexuală, sensul dat acesteia de legiuitor fiind cel din dreptul comun, acesta fiind sensul care oferă substanţă sintagmei pretins neconstituţionale. Se susţine totodată că doctrina a definit termenii „a pretinde favoruri de natură sexuală“ şi „a obţine favoruri de natură sexuală“, apreciind că prin aceştia se înţelege acţiunea de a cere insistent unei persoane avantaje de natură sexuală şi, respectiv, a ajunge să aibă favoruri de natură sexuală. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se susţine că prevederile art. 299 alin. (2) din Codul penal sunt de o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela, dacă apreciază că este nevoie, la sfatul unui specialist, să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. În plus, se susţine că sintagma „favoruri de natură sexuală“, în lipsa unei definiţii din partea legiuitorului şi chiar dacă are o semnificaţie mai amplă, poate fi dedusă pe calea interpretării, sensul acesteia fiind determinat prin raportare la înţelesul comun al cuvintelor care o compun. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 299 alin. (2) din Codul penal, cu denumirea marginală Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, care au următorul conţinut: „Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.“ 13. Se susţine că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii şi ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, precum şi prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, analizând sistematic dispoziţiile legale criticate, în ansamblul Părţii speciale a Codului penal, se constată că în cuprinsul acesteia sunt incriminate trei forme distincte de hărţuire: hărţuirea, reglementată la art. 208 din Codul penal, din cuprinsul cap. VI - „Infracţiuni contra libertăţii persoanei“ al titlului I - „Infracţiuni contra persoanei“ al Părţii speciale a Codului penal; hărţuirea sexuală, prevăzută la art. 223 din Codul penal, din cuprinsul cap. VIII - „Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale“ al aceluiaşi titlu; folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, reglementată la art. 299 din Codul penal, în cap. II - „Infracţiuni de serviciu“ al titlului V - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“ al Părţii speciale a Codului penal. Dintre acestea, infracţiunea de hărţuire are un caracter general, putând fi săvârşită, în varianta sa normativă de bază, potrivit art. 208 alin. (1) din Codul penal, prin fapte repetate de urmărire, fără drept sau fără un interes legitim, a unei persoane, sau de supraveghere a locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de către aceasta, fapte care îi cauzează acesteia o stare de temere, iar, în varianta sa atenuată, conform art. 208 alin. (2) din Codul penal, prin realizarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, cauzează o temere persoanei în cauză. Infracţiunea de hărţuire sexuală are o singură variantă normativă, ce constă, potrivit art. 223 din Codul penal, în pretinderea, în mod repetat, de favoruri de natură sexuală, în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima este intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare. În fine, infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual poate fi comisă, conform art. 299 din Codul penal, de către un funcţionar public care - în varianta normativă reglementată la alin. (1) al art. 299 din Codul penal, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri - pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu, iar, în varianta atenuată, reglementată la art. 299 alin. (2) din Codul penal, pretinde sau obţine favoruri de natură sexuală, prevalându-se sau profitând de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută. 15. Astfel, dacă infracţiunea de hărţuire nu presupune săvârşirea unor fapte cu conotaţie sexuală, infracţiunile de hărţuire sexuală şi de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual pot fi comise doar prin astfel de fapte. Pentru acest motiv, legiuitorul a folosit, atât în cuprinsul reglementării de la art. 223 din Codul penal, cât şi în cuprinsul art. 299 din Codul penal, sintagma „favoruri de natură sexuală“. O infracţiune similară a fost reglementată la art. 203^1 din Codul penal din 1969, având denumirea marginală „Hărţuirea sexuală“, aceasta constând în fapte de ameninţare sau de constrângere, săvârşite de o persoană care abuzează de autoritatea sau de influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală. Cu toate că era plasată în cadrul cap. III - „Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală“ din titlul II - „Infracţiuni contra persoanei“ al Părţii speciale a Codului penal din 1969, infracţiunea de hărţuire sexuală, astfel reglementată, a reprezentat infracţiunea corespunzătoare celei de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, prevăzută la art. 299 din Codul penal, ambele infracţiuni având ca subiect activ o persoană ce exercită o funcţie publică, funcţie de care abuzează pentru a obţine satisfacţii, respectiv favoruri de natură sexuală. 16. În acest context, autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică lipsa unei definiţii legale a sintagmei „favoruri de natură sexuală“, care, în opinia acestuia, face imposibilă determinarea conţinutului constitutiv al infracţiunii reglementate la art. 299 din Codul penal. 17. Curtea reţine că, într-adevăr, legislaţia penală în vigoare nu prevede o definiţie legală a sintagmei criticate, la fel cum, în mod similar, nici Codul penal din 1969 nu definea expresia „satisfacţii de natură sexuală“. De asemenea, sub imperiul Codului penal din 1969, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. III din 23 mai 2005, prin care au fost definite sintagmele „act sexual de orice natură“ şi „perversiune sexuală“, prin raportare la conţinutul constitutiv al infracţiunilor de viol, de act sexual cu un minor şi de perversiune sexuală, prevăzute la art. 197, art. 198 şi, respectiv, art. 201 din Codul penal din 1969, decizie care nu poate fi aplicată, prin analogie, în prezenta cauză, dar nici nu vizează sfera noţiunii de „favoruri de natură sexuală“. 18. Lipsa unei definiri legale a sintagmei criticate denotă însă tocmai intenţia legiuitorului de a conferi acestei sintagme înţelesul ce rezultă din sensul comun, uzual al termenilor care o compun. Aceasta este şi opinia unanimă a doctrinei, care atribuie expresiei analizate un sens foarte larg, asociind-o cu orice faptă specifică unui comportament cu conotaţii sexuale a subiectului activ şi, de asemenea, cu orice modalitate aptă de a produce o satisfacţie sexuală. 19. Curtea reţine că acesta din urmă este sensul corect al sintagmei „favoruri de natură sexuală“ din cuprinsul art. 299 alin. (2) din Codul penal, prin aceasta înţelegându-se orice avantaje cu conţinut sexual acordate subiectului activ al infracţiunii, în condiţiile prevăzute în ipoteza normei de incriminare. De altfel, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „favor“ sau „favoare“ semnifică un „avantaj acordat cuiva, cu preferinţă faţă de alţii“. 20. Această atribuire a înţelesului uzual al termenilor sensului sintagmei „favoruri de natură sexuală“ din cuprinsul normei juridice penale criticate nu este însă de natură a lipsi dispoziţiile art. 299 alin. (2) din Codul penal de claritate, precizie şi previzibilitate, exigenţe impuse de standardul calităţii legii, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, ce rezultă din principiul statului de drept. Prin urmare, conţinutul concret al acestei sintagme urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii, acest aspect necontravenind însă principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. 21. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), se impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură, de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 22. Toate aspectele anterior menţionate au fost reţinute şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin raportare la exigenţele art. 23 alin. (12) din Constituţie, constatându-se că acestea nu impun legiuitorului obligaţia definirii tuturor termenilor folosiţi în cuprinsul normelor de drept penal substanţial şi că lipsa unor asemenea definiţii nu echivalează, de plano, cu încălcarea principiului constituţional al legalităţii incriminării şi a pedepsei (a se vedea Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30-31). 23. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că prevederile art. 299 alin. (2) din Codul penal constituie rezultatul unei anumite dinamici a nevoilor de protecţie a relaţiilor sociale prin intermediul normelor de drept penal, dar şi că acestea reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, şi au fost reglementate cu respectarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de norma constituţională anterior referită (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 13 mai 2016, paragraful 16). 24. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţie. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Bogdan Bunea în Dosarul nr. 5.841/4/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 299 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
