Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Olanda în Dosarul nr. 14.733/197/2020 al Judecătoriei Braşov şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.519D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 16D/2021 şi nr. 17D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr. 77/2016 şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena în Dosarul nr. 8.067/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă şi, respectiv, în Dosarul nr. 18.061/4/2020 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 16D/2021 şi nr. 17D/2021 la Dosarul nr. 2.519D/2020. 6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 16D/2021 şi nr. 17D/2021 la Dosarul nr. 2.519D/2020, care a fost primul înregistrat. 7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, menţionându-se, în acest sens, Decizia nr. 45 din 15 februarie 2022. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 8 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 14.733/197/2020, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Olanda într-un dosar având ca obiect darea în plată. [Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.519D/2020] 9. Prin Încheierea civilă nr. 4.522 din 9 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 8.067/320/2020/a1, Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016] şi pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016] din Legea nr. 52/2020, precum şi a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, excepţie ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena într-un dosar având ca obiect darea în plată. [Dosarul Curţii Constituţionale nr. 16D/2021] 10. Prin Încheierea din 7 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 18.061/4/2020, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) şi (1^3) teza întâi şi ale art. 8 alin. (5) teza finală din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena într-un dosar având ca obiect darea în plată. [Dosarul Curţii Constituţionale nr. 17D/2021] 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că, deşi fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de Constituţie, întrucât previne arbitrariul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale, nu poate fi identificată justificarea intervenţiei normative şi nu au fost prezentate studii sau cercetări ori evaluări statistice. De asemenea, nu există vreun studiu de impact cu privire la actul normativ criticat care a fost adoptat fără consultarea şi în lipsa avizului favorabil al Băncii Naţionale a României. 12. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrariului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare. Or, de exemplu, Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice, pe care se încearcă fundamentarea pragului procentual de 52,6%, a fost abrogat în totalitate prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare (art. 28), la rândul lui abrogat parţial prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 6/2018 pentru modificarea şi completarea Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, inclusiv în ceea ce priveşte valorile stabilite pentru şocul asupra cursului de schimb. 13. De asemenea, prin legea analizată au fost reglementate prezumţii absolute de impreviziune, raportat la praguri valorice ale căror relevanţă şi oportunitate nu au fost în niciun fel fundamentate şi motivate de către legiuitor. Condiţia motivării este esenţială, tocmai pentru a permite atât înţelegerea raţiunilor care stau la baza reglementării, cât şi pentru controlul de constituţionalitate a legii. De exemplu, în motivarea textului trebuia să se arate de ce se consideră că termenul de 6 luni corespunde cerinţelor reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa relevantă, respectiv de ce s-ar putea considera că menţinerea pragurilor valorice crescute pentru o perioadă de 6 luni este constantă şi ireversibilă prin mecanismul de autoreglare a pieţei. 14. Mai mult decât atât, expresia reprezintă impreviziune este neclară, echivocă, pentru că nu se înţelege ce condiţii a avut în vedere legiuitorul cu privire la impreviziune, respectiv dacă sunt cele care rezultă din cuprinsul art. 1.271 din Codul civil şi din deciziile Curţii Constituţionale sau dacă a avut în vedere numai unele dintre aceste condiţii. 15. O primă interpretare posibilă este în sensul că această expresie evocă toate condiţiile legale ale impreviziunii prevăzute de art. 1.271 din Codul civil, pentru că legiuitorul nu distinge între acestea. A doua interpretare posibilă este în sensul că sintagma reprezintă impreviziune nu acoperă toate condiţiile impreviziunii, situaţie în care ar trebui să fie analizat textul în raport cu toate condiţiile pe care le instituie art. 1.271 din Codul civil. 16. În prima interpretare este practic anihilat caracterul judiciar al impreviziunii statuat de Curtea Constituţională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, încălcându-se forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale. Rolul judecătorului devine unul formal, decorativ şi îşi pierde substanţa. Rezultă că echitatea manifestată în materia impreviziunii sub forma aprecierii caracterului vădit injust al executării obligaţiei de către debitor trebuie să rămână un atribut suveran al instanţei judecătoreşti, al cărei rol şi a cărei existenţă înseşi ar fi grav denaturate în situaţia în care ideea de dreptate ar fi prezumată absolut de lege, fără a mai fi necesară intervenţia legiuitorului pentru ca, pe baza legii, acesta să distingă ceea ce este just de ceea ce este injust. 17. Cum rolul instituţiei juridice a impreviziunii este echilibrarea contractului care s-a dovedit excesiv de oneros pentru părţi, rezultă că efectul aplicării impreviziunii nu poate fi dezechilibrarea contractului în favoarea celeilalte părţi, în concret, în defavoarea creditorului, ale cărui drepturi sunt total ignorate de noile prevederi legale, în sensul că se face abstracţie de impactul pe care o creştere a cursului valutar o poate avea asupra activităţii sale complexe, din care face parte şi contractul de credit. 18. Sintagma „pe durata executării contractului“ ridică probleme de neconstituţionalitate câtă vreme nu rezultă dacă procentul de 52,6% se determină ca urmare a fluctuaţiilor de curs valutar intervenite pe întreaga durată a executării contractului de credit, până la momentul formulării notificării de dare în plată, cumulat, sau dacă se consideră impreviziune doar în situaţia în care, la un moment dat pe durata executării contractului de credit, spontan, excepţional şi imprevizibil, intervine o creştere bruscă a cursului valutar ce depăşeşte cursul de la încheierea contractului cu 52,6%. 19. Textul legal face abstracţie de caracterul complex al obligaţiei ce revine debitorului, mai exact de împrejurarea că întinderea obligaţiei de rambursare a debitorului nu este influenţată doar de variaţia cursului valutar, ci şi de evoluţia dobânzii, respectiv a indicelui de referinţă la care se raportează dobânda (Libor în cazul creditelor în franci elveţieni, Euribor în cazul creditelor în euro). 20. Nu mai puţin, textul legal încalcă şi dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, privind dreptul de proprietate privată al creditorului, câtă vreme, în mod nediferenţiat, în funcţie de elementele descrise mai sus, se prezumă impreviziunea. Consecinţa constă în modificarea condiţiilor contractuale iniţial agreate, prin adaptarea acestora în favoarea debitorului, creditorul nemaiavând, prin ipoteză, dreptul de a solicita contraprestaţiile în condiţiile agreate, cu toate că modalitatea în care a intervenit fluctuaţia cursului valutar nu se circumscrie în concret unui eveniment excepţional care să facă excesiv de oneroasă şi vădit injustă executarea obligaţiei de către debitor. 21. De asemenea, modalitatea în care este conceput textul criticat face imposibile pentru creditor exercitarea dreptului la apărare şi accesul efectiv la justiţie. Creditorul este pus în situaţia de a nu avea reprezentarea cadrului legal la care se raportează pentru a verifica îndeplinirea cazului de impreviziune invocat de către debitor, astfel încât apare neclar dacă este sau nu cazul să formuleze contestaţie la notificarea debitorului, respectiv dacă şi în ce condiţii o astfel de contestaţie ar fi întemeiată sau nu, încălcându-se astfel dreptul creditorului la apărare şi la dreptul la un proces echitabil. 22. Din această perspectivă, nici ipoteza de la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 nu este însoţită de vreo motivare. Astfel, nu este motivată instituirea creşterii de peste 50% a obligaţiei de plată drept cauză de impreviziune, textul nefiind corelat nici cu Legea privind plafonarea dobânzilor, act normativ adoptat de Parlament, încă nepromulgat la data ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, în cuprinsul căruia sunt instituite plafoane maximale ale dobânzilor ce pot fi percepute de bancă, legea dispunând şi remedii în acest sens, care, însă, nu au nicio legătură cu impreviziunea. 23. Pct. 2 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 este susceptibil de interpretări multiple şi arbitrare. Astfel, pe de o parte, s-ar putea susţine îndeplinirea unei condiţii atunci când majorarea cu peste 50% a obligaţiei lunare de plată din luna precedentă sau chiar la oricare dintre obligaţiile de plată anterioare, dacă la momentul curent al formulării notificării de dare în plată, care declanşează prezumţia de impreviziune, se înregistrează o creştere de peste 50% a ratei faţă de acest moment intermediar, iar această creştere este constantă pe o perioadă de cel mult 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Pe de altă parte, nu este exclusă nici interpretarea potrivit căreia creşterea de peste 50% se raportează la prima astfel de obligaţie lunară de plată, imediat ulterioară încheierii contractului de finanţare. 24. Soluţia legislativă cuprinsă în articolul unic pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 contravine principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu distinge între cazurile de impreviziune instituite de art. unic pct. 2 şi 8 din Legea nr. 52/2020. 25. Mai mult decât atât, prevederile articolului unic pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 sunt neconstituţionale şi în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative întrucât, din economia actului normativ criticat, nu se poate deduce ce înseamnă echilibrarea contractului şi care sunt cazurile în care intervine incidenţa, exprimarea legiuitorului fiind echivocă, lipsită de caracter dispozitiv. 26. Textul art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 este neclar prin raportare la trimiterea pe care o face la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) din acelaşi act normativ, întrucât nu se înţelege dacă trimiterea a fost făcută pentru a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat sau pentru a arăta că, în această ipoteză, pe lângă condiţia specială a executării silite a imobilului ipotecat trebuie să fie îndeplinit unul dintre cazurile de impreviziune prezumate absolut de la art. 4 alin. (1^1) la care face trimitere art. 4 alin. (1^3), respectiv să fie incidentă fluctuaţia cursului valutar cu peste 52,6% faţă de cursul de la data încheierii contractului sau obligaţia de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menţinut pe o durată de cel puţin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată. 27. Dacă trimiterea pe care o face la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) are rolul de a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat, atunci textul este neconstituţional. Astfel, impreviziunea este exclusă într-o asemenea ipoteză, pentru că nu poate fi vorba despre un eveniment imprevizibil pentru debitor. Dimpotrivă, atunci când a constituit garanţia asupra imobilului, creditorul şi-a asumat riscul executării silite în caz de neplată, iar atunci când debitorul şi-a asumat riscul evenimentului aşa-zis imprevizibil, impreviziunea nu îşi mai găseşte aplicare. În plus, executarea silită în cazul creditelor imobiliare este reglementată legal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, astfel încât se creează un paralelism legislativ „malign“, în condiţiile în care un proces reglementat legal devine un eveniment prezumat a crea starea de impreviziune a clientului şi dezechilibrarea relaţiilor contractuale. 28. Executarea silită care are loc împotriva debitorului se prezumă a fi consecinţa propriei atitudini culpabile, în materia răspunderii contractuale operând prezumţia de culpă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate. Or, textul încalcă principiul răspunderii contractuale, consacrat dintotdeauna de Codul civil, fie cel vechi, fie cel nou, prezumând nu culpa, ci lipsa vinovăţiei debitorului consumator. 29. În cea de-a doua interpretare, care presupune că trimiterea pe care o face textul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) are rolul de a arăta că, pentru a vorbi de impreviziune în această ipoteză, trebuie să fie îndeplinit şi unul dintre cazurile de impreviziune prezumată absolut de art. 4 alin. (1^1) la care face trimitere art. 4 alin. (1^3) din acelaşi act normativ, în plus faţă de executarea silită a imobilului ipotecat, respectiv să fie incidentă fluctuaţia cursului valutar cu peste 52,6% faţă de cursul de la data încheierii contractului sau obligaţia de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creştere de peste 50%, ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menţinut pe o durată de cel puţin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată. Textul este viciat de neconstituţionalitate prin raportare la motivele de neconstituţionalitate invocate în legătură cu art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b) şi prin raportare la art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016. 30. Aşadar, legea nu este clară, instituie prezumţii absolute care împiedică accesul liber la justiţie al creditorului şi încalcă deciziile Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 31. De asemenea, se mai arată că prevederile legale criticate încalcă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, în principal Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 32. Judecătoria Braşov - Secţia civilă, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 33. Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 34. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 35. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 36. Guvernul a comunicat punctul său de vedere în Dosarul nr. 16D/2021, apreciind că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, prin prisma încălcării art. 1 alin. (5) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, conducând la neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său, pentru lipsa avizului Băncii Naţionale a României, respectiv la neconstituţionalitatea soluţiilor normative cuprinse la articolul unic pct. 2, cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 şi la pct. 8 cu referire la art. 8 alin. (5)teza a doua din Legea nr. 77/2016, din Legea nr. 52/2020. De asemenea, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prin prisma încălcării dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), ale art. 15 alin. (2), ale art. 16, ale art. 21 alin. (3), ale art. 44, 45, 53,126 şi 135, ale art. 136 alin. (5) şi ale art. 148 şi inadmisibilă, prin prisma încălcării dispoziţiilor constituţionale ale art. 11, ale art. 20 alin. (2) şi ale art. 57 şi 124. 37. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 38. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 39. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare, îl constituie prevederile Legii nr. 52/2020 în ansamblul său, cu alte cuvinte, dispoziţiile articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020. Având în vedere art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, dar şi voinţa reală a autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012; Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017), Curtea va reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016: "(1^1) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). [...](3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.;" – Art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016: „(5) [...] Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător.“ 40. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3)-(5) privind principiile statului de drept, separaţiei puterilor în stat, legalităţii, calităţii legii şi securităţii juridice, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 44 - Dreptul de proprietate privată,art. 45 - Libertatea economică, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei, art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată şi în art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul adiţional la Convenţie. 41. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra prevederilor legale criticate ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), şi ale art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021. 42. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, constând în faptul că la adoptarea Legii nr. 52/2020 nu s-a solicitat avizul Băncii Naţionale a României, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, Curtea a statuat că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală, reglementată prin Constituţie, astfel că solicitarea avizului său nu reprezintă un standard de constituţionalitate, şi că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004. 43. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Curtea a reţinut că acestea vizează în principal problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune. Pentru a determina dacă ele se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit, trebuie să se aibă în vedere criteriile consistenţei valorice şi persistenţei temporale a fluctuaţiei în sensul Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar dintre valoarea monedei naţionale şi a celei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului şi (ii) persistenţa temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferenţa de curs valutar antereferită trebuie să se menţină. 44. Cu privire la consistenţa valorică a diferenţei de curs, s-a reţinut că art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică o creştere a cursului valutar de peste 50%, ceea ce reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Curtea a subliniat că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune, în funcţie de durata contractului de credit, nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventualele situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, pentru a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă, în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi astfel să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar. 45. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, Curtea a reţinut că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% dintre cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar să se asigure că este o perioadă raţională şi care previne arbitrarul. 46. O altă chestiune invocată sub aspectul cerinţelor de calitate a legii a fost aceea a stabilirii procentului care se subsumează riscului inerent şi a celui care intră în registrul riscului supraadăugat. Această critică nu ţine seama de conţinutul normativ al textului analizat, care nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ţine de riscul inerent, ci stabileşte pur şi simplu că dacă se atinge o asemenea diferenţă valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului şi cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opţiunea de a da în plată imobilul ipotecat. 47. Criticile vizând situaţia creditelor reeşalonate/ restructurate aduc în discuţie o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care este modificat contractul iniţial în sensul prelungirii termenului de plată (reeşalonarea), cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii contractului de credit iniţial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând a se realiza într-un interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă în sensul că dacă (i) principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părţi, diminuându-se, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată şi (ii) a fost stinsă obligaţia iniţială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor şi creditor, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esenţială a contractului iniţial încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte şi în privinţa datei la care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data încheierii actului care „restructurează“ capitalul. 48. Raportat la criticile de neconstituţionalitate referitoare la faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea a observat că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, printr-o definiţie legală, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în sistemul constituţional românesc, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului. Prin urmare, noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind întrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. 49. Prin urmare, Curtea a constatat că art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 50. A doua prezumţie reglementată valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Întrucât obligaţia lunară de plată (rata lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ acesteia, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situaţii. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar să se asigure că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 51. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea a arătat că, de principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare şi 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, care stabileşte că „echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale“. Curtea a reţinut că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. Astfel, în cele două faze extrajudiciare, cele două părţi pot negocia atât adaptarea, cât şi încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenţia instanţei, fie creditorul nu mai formulează contestaţie, fie debitorul nu mai formulează acţiunea în stingerea creanţei, după caz. Optându-se pentru soluţia adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art. 4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care priveşte relaţia dintre debitor şi creditor, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii menţinerii utilităţii sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuţie obligaţia instanţei judecătoreşti de a aplica - în mod prioritar - soluţia adaptării contractului. 52. Curtea a stabilit că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei. 53. În ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se întruneşte un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea sa dispunându-se doar în această situaţie. Stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească trebuie să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situaţia patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual. Aşadar, sintagma imposibilitate vădită a continuării contractului de credit se raportează întotdeauna la drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit, instanţa judecătorească neputând realiza un inventar al situaţiei patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului. 54. În deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, Curtea a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului (spre exemplu, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018), tocmai pentru că, în mod greşit, instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că în acest mod se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, precitată, paragraful 51). Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor. 55. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul, în faze procesuale distincte, pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 56. Curtea mai reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, precitată, motivat de faptul că nu respectă deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019), fiind astfel contrare art. 147 alin. (4) din Constituţie prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie. 57. Pentru a ajunge la această soluţie, Curtea a reţinut că prezumţia legală absolută instituită vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi s-a finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune. 58. Curtea a mai reţinut că art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 cuprinde un element de procedură şi unul de drept substanţial. Cel de procedură priveşte faptul că debitorul care apelează la procedura reglementată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu o poate face direct, ci prin depunerea unei notificări conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege. Această reglementare procedurală reprezintă o transpunere în plan normativ a paragrafului 44 din Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. În schimb, reglementarea de drept substanţial, şi anume prezumarea absolută a impreviziunii în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, conservă elementele de neconstituţionalitate reţinute în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, afectând art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016. În concepţia Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, reţinerea impreviziunii pentru un creditor aflat în situaţia descrisă parcurge etapa notificării, a contestaţiei la notificare, a încheierii actului de dare în plată şi, în caz de neconformare a creditorului, etapa de stingere a datoriei izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, pentru etapa notificării, ipotezele de impreviziune sunt reglementate de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, acestora neputându-le fi alăturată o nouă ipoteză care vizează o eventuală consecinţă a impreviziunii (faptul că bunul imobil ipotecat a fost executat şi că executarea continuă pentru că datoria iniţială/accesoriile acesteia nu a/au fost acoperită/acoperite). Aşadar, chiar dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitaţie publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016 pentru a putea solicita stingerea datoriei. În condiţiile constatării neconstituţionalităţii art. 8 teza a doua, Curtea a constatat şi neconstituţionalitatea tezei a treia, pentru că aceasta devine restrictivă şi poate relativiza întreaga procedură prin introducerea unui dubiu, respectiv acela că numai art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător, nu şi celelalte dispoziţii cuprinse în art. 4. Rezultă că, în ipoteza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pentru a se reţine incidenţa impreviziunii, devin incidente art. 4 alin. (1) lit. e) şi alin. (1^1)-(1^3) din aceeaşi lege. 59. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, precum şi faptul că actele de sesizare au fost pronunţate anterior publicării Deciziei nr. 432 din 17 iunie 2021, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016. 60. Desigur, revine instanţelor de judecată competenţa de a stabili cadrul procesual în care se soluţionează litigiul dedus judecăţii, în funcţie de stadiul derulării contractului de credit şi de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale asociată acestora (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 7 septembrie 2018, paragraful 256). 61. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 62. În aceste condiţii, pentru toate considerentele de mai sus, nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate. 63. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Olanda în Dosarul nr. 14.733/197/2020 al Judecătoriei Braşov, precum şi de Societatea Eurobank - S.A. din Atena în Dosarul nr. 8.067/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă şi, respectiv, în Dosarul nr. 18.061/4/2020 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi autoare în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Braşov, Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă şi Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
