Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăţilor nr. 31/1990, excepţie ridicată de Gheorghe Boncea în Dosarul nr. 1.991/216/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.143D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, Cabinetul Individual de Insolvenţă Ionescu Nicolae a depus o cerere prin care solicită judecarea în lipsă. De asemenea, prin aceeaşi cerere se solicită instanţei de contencios constituţional să dispună administratorului statutar al Societăţii Isdum Impex - S.R.L. din Curtea de Argeş, domnul Gheorghe Boncea, să efectueze demersurile necesare la Oficiul Registrului Comerţului Argeş în vederea rectificării menţiunii privind persoana care reprezintă S.C. Isdum Impex - S.R.L., respectiv Gheorghe Boncea. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta arată că previzibilitatea textului legal dă esenţă incriminării faptei. Legiuitorul a urmărit prevenirea şi reprimarea concurenţei neloiale, precum şi oferirea cadrului juridic favorabil protejării intereselor societăţii împotriva actelor frauduloase ale persoanelor care ocupă funcţii de administraţie şi decizionale în cadrul societăţii. Norma legală criticată este suficient de clară, permiţând adaptarea comportamentului destinatarului ei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 26 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.991/216/2015, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, excepţie invocată de Gheorghe Boncea într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată în temeiul art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăţilor nr. 31/1990 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că sintagmele „rea-credinţă“, şi „de care se bucură societatea“ sunt lipsite de claritate, iar, în absenţa unei condiţii referitoare la prejudiciu, nu se justifică incriminarea acestei fapte. 7. Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „rea-credinţă“ arată că aceasta este mai puţin specifică domeniului penal şi se regăseşte mai degrabă în domeniul privat, unde are un conţinut destul de larg, nefiind definită de către legiuitor, astfel că doctrina şi practica judiciară au analizat-o prin prisma noţiunii de „bunăcredinţă“, fiind exprimate mai multe opinii. Consideră că neclaritatea noţiunii este indezirabilă în materie penală, unde legea trebuie să fie clară şi nesusceptibilă de interpretări. 8. Deopotrivă, consideră că sintagma „de care se bucură societatea“ este extrem de largă şi neclară şi suferă de o imprecizie vădită. Arată că sintagma „se bucură“ este specifică persoanelor fizice, astfel că se pune problema dacă societatea trebuie să aibă în patrimoniu acel bun sau pur şi simplu să fie o „expectativă juridică“ sau un drept de creanţă pe care îl are de încasat, astfel cum este în prezenta cauză. 9. Arată că există neclaritate şi în privinţa noţiunii de „bun“ şi se pune problema dacă banii constituie bunuri în înţelesul legii, deşi legiuitorul, ori de câte ori a dorit să se refere la un obiect material referitor la bani sau care este reprezentat de bani, a folosit atât noţiunea de „bunuri“ referindu-se la bunuri mobile sau imobile, cât şi pe aceea de „bani“. 10. Însă, conform deciziilor Curţii Constituţionale, când nu există o definiţie legală potrivit normelor de tehnică legislativă, trebuie să se facă raportare la vorbirea curentă, or, în vorbirea curentă noţiunea de bunuri se referă la cele mobiliare sau imobiliare. 11. Mai arată că incriminarea faptei asociatului unic de a folosi anumite valori sau bunuri ale societăţii comerciale în lipsa unui prejudiciu nu răspunde cerinţelor de proporţionalitate în raport cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie. Instanţa de contencios constituţional a statuat într-una din deciziile sale referitoare la conflictul de interese că, în domeniul privat, legiuitorul nu poate incrimina anumite fapte decât dacă există un pericol public concret, iar în acest sens trebuie să fie vorba de o faptă gravă, prejudiciabilă sau care să fi produs un prejudiciu concret. Însă, în condiţiile în care nu s-a produs vreun prejudiciu, nu se justifică incriminarea. Or, potrivit practicii Curţii Constituţionale, pentru a fi conformă cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporţionalităţii incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecţia juridică asigurată prin reglementarea acelei infracţiuni. 12. Mai indică jurisprudenţa considerată relevantă a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, Decizia nr. 1.025 din 14 iulie 2011, Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 şi Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. 13. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale, ele nu încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ce rezultă din principiul statului de drept şi impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), dar şi de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei reglementat de art. 23 alin. (12) din Constituţie, nefiind esenţial pentru tipicitatea obiectivă a infracţiunii respective ca fapta de folosire a bunurilor societăţii de către asociatul unic să aibă drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu concret patrimoniului societăţii. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, care au următorul conţinut normativ: „(1) Se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani ori cu amendă fondatorul, administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de supraveghere sau al directoratului ori reprezentantul legal al societăţii care: [...] b) foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;“. 18. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii şi cea privind principiul securităţii raporturilor juridice, ale art. 23 alin. (12) privind principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se mai invocă art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa a statuat că prevederile legale criticate incriminează infracţiunea de abuz de bunuri sociale, iar scopul incriminării şi sancţionării comportamentului neloial şi abuziv al fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantului legal al societăţii comerciale este ocrotirea patrimoniului societăţilor comerciale, indiferent de forma lor de organizare, împotriva faptelor nelegale ale celor menţionaţi. Aceştia, abuzând de însărcinarea primită din partea adunării generale a acţionarilor şi de încrederea cu care au fost învestiţi, folosesc, sub o formă sau alta, patrimoniul ori creditul societăţii comerciale în scopuri potrivnice acesteia, în interesul lor personal sau al altor societăţi comerciale la care au interes, direct sau indirect, în sensul că sunt - ei înşişi sau rude ori apropiaţi ai lor - acţionari, asociaţi, membri ai organelor de conducere, salariaţi etc. la aceste societăţi. Această comportare reprezintă o formă de abuz de încredere în dauna societăţii comerciale pe care o conduc, administrează sau reprezintă, faptă care nu este prevăzută în Codul penal, ci în legea specială. Prin incriminarea faptelor menţionate, legiuitorul a urmărit, totodată, prevenirea şi reprimarea concurenţei neloiale, conformându-se astfel dispoziţiilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, care are următorul conţinut: „Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.“ (a se vedea Decizia nr. 282 din 11 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 2 aprilie 2008). 20. Tot instanţa de contencios constituţional a stabilit că această infracţiune prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 31/1990 instituie răspunderea penală a fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantului legal al acesteia care foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea comercială în alte scopuri decât cele care servesc intereselor societăţii, care reprezintă un subiect de drept de sine stătător, cu personalitate juridică, titular de drepturi şi obligaţii, cu patrimoniu propriu. Reglementarea legală dedusă controlului de constituţionalitate a fost astfel concepută încât să ofere cadrul juridic favorabil protejării acestor interese împotriva actelor frauduloase comise de persoanele care deţin funcţii administrative, decizionale în cadrul societăţii. În această manieră, agentul economic este pus la adăpost de riscul suportării daunelor rezultate în urma folosirii cu rea-credinţă, în scop contrar intereselor sale sau în folosul propriu al subiecţilor de drept prevăzuţi în ipoteza normei, a bunurilor aflate în patrimoniul propriu al societăţii, care nu se confundă cu patrimoniul acţionarilor care deţin funcţiile sus-menţionate (a se vedea Decizia nr. 200 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 236 din 27 martie 2008). 21. Astfel, societatea care este o persoană juridică, subiect de drept distinct de asociaţii sau acţionarii care o compun, are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul asociaţilor sau acţionarilor. Profitul obţinut de aceasta nu se află în patrimoniul asociaţilor sau acţionarilor, ci reprezintă rezultatul financiar al activităţilor operatorului economic, repartizarea lui fiind supusă unor reguli stabilite prin lege. 22. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate afirmă că prevederile legale criticate sunt neclare, întrucât nu se înţelege cu exactitate ce înseamnă sintagmele „rea-credinţă“, şi „de care se bucură societatea“, precum şi noţiunea de „bun“. 23. Astfel, în privinţa criticii potrivit căreia legiuitorul nu a definit conceptul de „rea-credinţă“, Curtea, prin Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 şi 18, a statuat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sintagma „rea-credinţă“ are semnificaţia de atitudine incorectă, necinstită. În doctrină s-a reţinut că, în limbajul comun, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie să o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valenţe oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai reţinut că exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe (a se vedea în acest sens Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995). 24. De asemenea, potrivit art. 291 din Legea societăţilor nr. 31/1990, prevederile acestui act administrativ se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, astfel încât, în ceea ce priveşte noţiunea de „bun“ în materia societăţilor, sediul materiei se află în prezent în Codul civil, care foloseşte noţiuni precum cea de bun. Astfel, art. 535 din Codul civil prevede că sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial. Art. 31 din acelaşi Cod civil prevede că orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia. 25. Din perspectiva existenţei materiale sau virtuale a bunurilor, dacă numerarul este un bun mobil corporal, întrucât are o existenţă materială tangibilă, moneda de cont, constând în disponibilităţile băneşti aflate în conturi bancare, şi moneda electronică, reprezentată de valorile monetare stocate pe suport electronic, sunt bunuri mobile necorporale, neavând o existenţă materială. 26. În concluzie, în noţiunea de „bun“ intră şi banii, iar folosirea acestei noţiuni în Legea societăţilor nr. 31/1990 nu transformă prevederile legale criticate în prevederi neconstituţionale, întrucât textul legii este clar. 27. Referitor la critica raportată la sintagma „de care se bucură societatea“, Curtea reţine că definiţia bunului prevăzută de art. 535 din Codul civil acoperă atât ipoteza în care un bun se află efectiv în patrimoniul societăţii, cât şi pe cea în care prin bun se înţelege drept de creanţă, astfel încât nu se poate afirma că sintagma este neclară. 28. De altfel, instanţa de contencios constituţional a statuat în jurisprudenţa sa că este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică, pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. În acest sens, normele de tehnică legislativă statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010] (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015). În cazul de faţă, se observă că prevederile legale criticate trebuie corelate cu dispoziţiile menţionate ale Codului civil, astfel cum fac trimitere dispoziţiile art. 291 din Legea societăţilor nr. 31/1990. 29. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 23 alin. (12) din Constituţie, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte legea penală aplicabilă unei fapte, aceasta trebuie să respecte anumite cerinţe pentru a fi respectat principiul legalităţii incriminării. Aceasta trebuie să fie clară, previzibilă, astfel încât orice persoană să îşi poată da seama dacă acţiunea sau inacţiunea interzisă sau ordonată intră sub incidenţa sa, şi accesibilă, ceea ce presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua cunoştinţă de existenţa şi conţinutul normei penale (a se vedea Decizia nr. 258 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 19 august 2016, paragraful 22). 30. Prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 33, Curtea a reţinut că legiuitorul nu are competenţa constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze infracţiuni într-o manieră care să consacre o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. 31. Pentru a fi conformă cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporţionalităţii incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecţia juridică asigurată prin reglementarea acelei infracţiuni (Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 30). 32. În jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată (Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, paragraful 26). 33. Totodată, Curtea a constatat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. În acelaşi timp, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că în acest domeniu legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale (a se vedea Decizia nr. 882 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 aprilie 2021, paragraful 37). Cu toate acestea, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care însă nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Intervenţia Curţii este legitimă numai în măsura în care este afectată capacitatea statului de a combate fenomenul infracţional sau atunci când nu sunt respectate drepturile şi libertăţile fundamentale (a se vedea Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 342). 34. În virtutea prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă. 35. Ca atare, având în vedere considerentele din deciziile menţionate mai sus ale Curţii şi pornind de la premisa că societăţile au o importanţă esenţială în domeniul afacerilor, protecţia penală a acestora acoperă cele mai importante aspecte, respectiv probitatea organelor de conducere, corectitudinea documentelor emise de aceste entităţi, respectarea drepturilor terţilor, asociaţilor angajaţilor, etc, motiv pentru care critica raportată la dispoziţiile art. 23 alin. (12) este neîntemeiată. 36. De altfel, textul legal criticat prezumă existenţa unui prejudiciu prin simpla folosire, cu rea-credinţă, a unor bunuri sau a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect. În plus, valoarea socială ocrotită este dreptul de proprietate al persoanei juridice, dar şi cel al celorlalte persoane aflate în raporturi contractuale cu aceasta. 37. Însă aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată iar nu cu privire la modul de aplicare a legii. 38. În ceea ce priveşte invocata decizie a Curţii Constituţionale referitoare la conflictul privat de interese (prin menţionarea unor considerente), respectiv Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Curtea constată că aceasta nu este aplicabilă în cauza de faţă, vizând alte aspecte care nu au legătură cu cele din prezenta cauză. 39. În aceste condiţii, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile art. 1 alin. (3) privind statul de drept, ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii şi cea privind principiul securităţii raporturilor juridice din Constituţie sau pe cele ale art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 40. Cu privire la dispoziţiile art. 53 din Constituţie, având în vedere faptul că nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză. 41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Boncea în Dosarul nr. 1.991/216/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că prevederile art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăţilor nr. 31/1990 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
