Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Cosmin Andrei Ion în Dosarul nr. 28.111/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.537D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus concluzii scrise, prin care solicită admiterea acesteia. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la diferite dispoziţii legale care prevăd obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, fiind dată, drept exemplu, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016. Se arată că, în general, infracţiunile în cazul cărora este prevăzută obligaţia dispunerii măsurilor asigurătorii sunt infracţiuni care presupun săvârşirea unor acte de fraudă, adică de ascundere, într-un fel sau altul, a unor bunuri, aceasta fiind o altă raţiune, alături de cea referitoare la importanţa valorilor sociale ocrotite, reţinută de Curtea Constituţională în jurisprudenţa anterior menţionată, pentru care legiuitorul a reglementat, în sarcina organelor judiciare, obligaţia criticată de autorul excepţiei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 28.111/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Cosmin Andrei Ion într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de autorul excepţiei împotriva unei ordonanţe prin care a fost instituită măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor sale mobile şi imobile. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că aplicarea măsurilor asigurătorii, fără o minimă analiză a cauzei de către Ministerul Public şi fără ca procurorul să demonstreze necesitatea aplicării lor, este de natură a înfrânge prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului bunurilor. Se susţine, totodată, că, prin prisma efectelor pe care măsurile asigurătorii le au asupra bunurilor supuse indisponibilizării, respectiv limitarea exercitării dreptului de proprietate asupra acestora, obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, conform textelor criticate, încalcă prevederile art. 44 alin. (1) şi alin. (8) din Constituţie, dar şi pe cele ale art. 53 din Legea fundamentală, întrucât reglementează o limitare ce nu îndeplineşte exigenţele prevăzute prin norma constituţională anterior menţionată. Este invocată, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 18 mai 2010, pronunţată în Cauza El Morabit împotriva Olandei. Se susţine caracterul de sancţiune penală a obligaţiei instituite prin dispoziţiile legale criticate, aplicabilă în cursul urmăririi penale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie. Se mai arată că textele criticate creează discriminare între persoanele care săvârşesc infracţiuni reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi Legea nr. 656/2002 şi persoanele care săvârşesc alte infracţiuni împotriva patrimoniului, cărora nu le sunt sechestrate bunurile, ex lege, motiv pentru care dispoziţiile legale analizate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie. Este invocată, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Sejdić şi Finci împotriva Bosniei şi Herzegovinei, paragraful 53. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că reglementarea situaţiilor în care dispunerea măsurilor asigurătorii este obligatorie are în vedere particularităţile anumitor infracţiuni, importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a respectivelor infracţiuni şi pericolul social crescut al faptelor incriminate. Se mai susţine că indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse sechestrului, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 31 martie 2015, paragraful 19. Se susţine, totodată, că textele criticate nu împiedică titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor de a se apăra, chiar şi pe parcursul acestei proceduri necontencioase. Se arată, de asemenea, că instituirea măsurilor asigurătorii nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului bunurilor sechestrate, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia, printr-o hotărâre definitivă. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Sunt invocate soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 10 din 14 ianuarie 2016 şi se susţine, de asemenea, că art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu încalcă normele constituţionale invocate de autorul excepţiei. 9. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că legiuitorul, conform dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptelor incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru respectivele fapte. În aceste condiţii, se arată că măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a prevederilor art. 44 din Constituţie, se arată că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, putând face obiectul unor limitări, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, exigenţe care sunt respectate în prezenta cauză. Se susţine, totodată, că prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului bunurilor care fac obiectul sechestrului asigurător subzistă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 629 din 8 octombrie 2015 şi nr. 320 din 17 mai 2016. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005 şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, care au următorul cuprins: - Art. 11 din Legea nr. 241/2005: „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“ – Art. 32 din Legea nr. 656/2002: „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie“. 13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumţia de nevinovăţie, art. 44 alin. (1) şi (8) privind dreptul de proprietate privată şi art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie referitor la protecţia proprietăţii şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie cu privire la interzicerea generală a discriminării. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 15. Prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, paragrafele 18-24, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragraful 15). 16. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. 17. Curtea a mai constatat că următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. 18. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate. 19. În fine, Curtea a constatat că norma juridică, a cărei neconstituţionalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată. 20. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiţie, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială. 21. De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 22. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, anterior citată, referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi alin. (8) din Constituţie şi nici cele ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa anterior invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor nr. 320 din 17 mai 2016 şi nr. 10 din 14 ianuarie 2016 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016 şi Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, Curtea constată că persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie. 25. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, a prevederilor art. 13 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale. 26. Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, considerentele mai sus enunţate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cosmin Andrei Ion în Dosarul nr. 28.111/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
