Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată de Ionel Bogdan în Dosarul nr. 48.648/299/2016* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.374D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care arată că sunt criticate dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume la Decizia nr. 383 din 18 iunie 2020, solicită menţinerea acesteia şi respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 5 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 48.648/299/2016*, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată de Ionel Bogdan cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, iar apărătorul său a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în raport cu denunţul formulat de acesta într-un alt dosar penal şi colaborarea sa cu organele de urmărire penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, faptul că, prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu realizează o simplă şi legală interpretare a textului de lege pus în discuţie, ci adaugă, în mod nepermis, la lege. Deşi legiuitorul nu a făcut, în textul art. 19 din Legea nr. 682/2002, nicio precizare cu privire la situaţia în care autorul denunţului este implicat în mai multe cauze penale distincte, dar concurente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie introduce o nouă teză, şi anume aceea că autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta, ci numai în cauza penală determinată. Susţine că deciziile instanţei supreme trebuie să se rezume strict la interpretarea legii, aceasta neputând modifica, completa ori abroga norme cuprinse în lege. Apreciază că, în caz contrar, se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, deoarece instanţa ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi s-ar manifesta ca o autoritate legiuitoare, în dezacord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (1). Susţine, de asemenea, că, prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală creează, pe cale jurisprudenţială, un regim sancţionator diferit pentru infracţiunile concurente, în raport cu dispoziţiile art. 38 din Codul penal, astfel încât se creează posibilitatea unui tratament diferenţiat al denunţătorilor, fără a exista situaţii care să justifice această deosebire. Aşadar, deşi contribuie la furnizarea unor informaţii esenţiale organelor judiciare, martorului îi este aplicat un tratament juridic diferit ca urmare a voinţei organului judiciar, pentru simplul motiv că infracţiunile concurente se judecă separat. Invocă anumite considerente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015 şi precizează că, în măsura în care reducerea pedepsei s-ar aplica exclusiv pentru cauza penală determinată, beneficiul denunţătorului ar fi unul redus, întrucât reducerea pedepsei aplicate ar fi lipsită de importanţă, astfel încât ar lipsi motivarea sa de a face un denunţ. 6. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta priveşte dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: „Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.“ Prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 au următorul conţinut: „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5), conform cărora statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, iar, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 73 alin. (2) privind legile constituţionale, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (3) potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că instituţia reglementată de norma legală criticată are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă. 13. Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune. Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea de către martorul participant la o infracţiune a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea de către acelaşi martor denunţător a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea nr. 682/2002. 14. Totodată, recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel, un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este plasat „înaintea urmăririi penale“, „în timpul urmăririi penale“ sau „în timpul judecăţii“. 15. Curtea observă că, prin Decizia nr. 383 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 8 octombrie 2020, a identificat ipotezele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a analizat aplicarea cauzei legale de reducere a pedepsei, prevăzută de textul de lege criticat, pentru infracţiunile concurente şi a apreciat că soluţia şi argumentele Deciziei nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. 16. Totodată, Curtea a reţinut că noul Cod de procedură penală instituie competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa, la sesizarea instanţelor de judecată, hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pentru realizarea obiectivului de unificare a practicii judiciare. Spre deosebire de recursul în interesul legii, care urmăreşte acelaşi scop, hotărârile preliminare nu intervin după soluţionarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluţionarea acestora. Procedura de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti. Obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. 17. Cu privire la competenţa instanţei supreme de a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa de control constituţional a pronunţat deciziile nr. 624 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015, şi nr. 198 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, în care a reţinut că însuşi legiuitorul român este cel care a reglementat în noul Cod de procedură penală, în virtutea calităţii sale constituţionale de unică autoritate legiuitoare a ţării, un nou instrument de unificare a practicii neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Curtea a reţinut, totodată, că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat - prin condiţia restrictivă referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei - rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai la chestiunile de drept care conduc la dezlegarea pe fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, obiectul sesizării în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile îl constituie o „chestiune de drept“ de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, acest mecanism de unificare a practicii vizând, deopotrivă, o chestiune de drept material ori o chestiune de drept procedural, aşadar dispoziţii de drept material sau procedural înţelese, interpretate şi aplicate diferit de instanţele judecătoreşti. „Chestiunea de drept“ priveşte o problemă de drept a cărei lămurire se solicită şi care se află într-o relaţie de dependenţă cu soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, în sensul ca decizia instanţei supreme pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. 18. Potrivit normelor procesual penale ale art. 477 alin. (3), dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României, Partea I. Curtea reţine însă că efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. 19. În acord cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale“, iar, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“. Raportat la aceste dispoziţii constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în mod unanim că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). 20. Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În considerarea acestui rol constituţional, instanţa supremă a pronunţat, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, precitată. 21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice această jurisprudenţă, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionel Bogdan în Dosarul nr. 48.648/299/2016* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
