Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 351 din Codul penal, excepţie ridicată de Mihnea Mihai Boerescu în Dosarul nr. 1.171/192/2018 al Judecătoriei Bolintin-Vale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.414D/2020. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Ion Cristi Tănasă, din cadrul Baroului Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care susţine că definiţia sintagmei „persoană neautorizată“ din cuprinsul normei penale ce reglementează infracţiunea de camătă este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât legislaţia în vigoare nu defineşte într-o manieră clară criteriile potrivit cărora o persoană fizică sau juridică este autorizată să împrumute bani cu dobândă altor persoane sau, dimpotrivă, poate deveni subiect activ al infracţiunii de camătă. Se arată că textul criticat este în contradicţie cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, întrebarea care se ridică fiind aceea dacă o persoană care poate da bani cu împrumut în condiţiile ordonanţei anterior menţionate poate fi sau nu subiect al infracţiunii de camătă. Se susţine că pentru a răspunde la această întrebare legiuitorul ar fi trebuit să definească legal noţiunea de „persoană neautorizată“, definiţie care ar trebui să indice şi condiţiile în care o persoană poate fi subiect al infracţiunii anterior menţionate. 4. Totodată, se susţine că dispoziţiile legale criticate creează discriminare între persoanele care împrumută bani cu dobândă, din perspectiva regimului sancţionator, întrucât o parte dintre aceste persoane sunt sancţionate penal pentru comiterea infracţiunii de camătă, în timp ce altele răspund juridic doar conform dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011. Se mai arată că această manieră de reglementare a activităţilor care constau în împrumuturi cu dobândă afectează securitatea circuitului civil. Se menţionează că autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru trei acte materiale constând în împrumuturi de bani cu dobândă, comise în ani diferiţi, fapte ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, motiv pentru care acesta nu ar fi putut să prevadă că va fi urmărit penal şi trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de camătă. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Sunt invocate, în acest sens, soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 550 din 26 septembrie 2019. Se menţionează că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile în materie penală există Dosarul nr. 2.270/1/2023, care, deşi are un alt obiect (referitor la bunurile care fac obiectul material al infracţiunii de camătă, constând în bani care fac obiectul confiscării, alături de dobândă), în mod firesc, va determina instanţa supremă să facă vorbire de aspectele invocate în prezenta cauză. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se arată că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât prevederile legale criticate conţin o normă de drept penal material. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 20 august 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.171/192/2018, Judecătoria Bolintin-Vale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 351 din Codul penal, excepţie ridicată de Mihnea Mihai Boerescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul comiterii infracţiunii de camătă, prevăzută la art. 351 din Codul penal. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 351 din Codul penal contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză prin faptul că nu prevăd cu exactitate sensul sintagmei „persoană neautorizată“, sintagmă care nu este definită prin legislaţia în vigoare. Se arată că, în aceste condiţii, textul criticat are un caracter general şi ambiguu, neindicând cu claritate, precizie şi previzibilitate cine poate fi subiect activ al infracţiunii de camătă şi care sunt condiţiile pe care o persoană fizică sau o persoană juridică trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerată „persoană autorizată“ în sensul prevederilor art. 351 din Codul penal. Cu titlu exemplificativ, se arată că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, fapta unei persoane care împrumută bani unor persoane apropiate aflate în nevoie, împrumut pentru care solicită dobânda legală, poate fi încadrată drept camătă. Or, se arată că infracţiunea de camătă este o infracţiune gravă, ce are drept scop prevenirea şi sancţionarea criminalităţii financiare cu un înalt grad de specializare şi că aceasta presupune activităţi ilicite complexe, respectiv crearea unor îndeletniciri infracţionale de amploare, ce implică manevre ascunse, care de cele mai multe ori nu permit determinarea infracţiunii în legătură cu care au fost comise şi a făptuitorilor. 8. Se susţine că, în aceste condiţii, norma prevăzută la art. 351 din Codul penal trebuie considerată drept una incompletă, aceasta urmând să fie completată cu dispoziţiile legale ce reglementează persoanele autorizate să împrumute bani cu dobândă. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevăd condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi considerată persoană autorizată şi că aceste condiţii au fost îndeplinite şi de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. În acest context, sunt invocate prevederile art. 61 din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, dispoziţii legale care, conform susţinerilor autorului excepţiei, prevăd, pentru faptele de camătă, o pedeapsă mult mai mică, creând astfel discriminare între persoanele care comit faptele incriminate la art. 351 din Codul penal, sub aspectul regimului sancţionator aplicabil. 9. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 351 din Codul penal sunt contrare prevederilor art. 7 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, prin care au fost dezincriminate faptele de speculă, aspect ce creează un conflict între dispoziţiile legale anterior menţionate. 10. Judecătoria Bolintin-Vale opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, norma penală criticată fiind clară, precisă şi previzibilă. Se arată, în acest sens, că subiectul activ al infracţiunii de camătă poate fi orice persoană, care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal şi care nu este o persoană autorizată, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Pentru aceste motive, se arată că dispoziţiile art. 351 din Codul penal se aplică în mod egal tuturor subiectelor de drept care îndeplinesc condiţiile prevăzute prin norma de incriminare. 11. Se mai arată că nu există un conflict între dispoziţiile art. 351 din Codul penal şi prevederile legale care dezincriminează infracţiunea de speculă, legiuitorul având competenţa de a reincrimina anumite fapte calificate legal în trecut ca fiind fapte de speculă, în scopul protejării valorilor sociale. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă în ceea ce priveşte criticile formulate prin raportare la art. 21 şi 124 din Constituţie şi neîntemeiată sub aspectul celorlalte critici de neconstituţionalitate. Sunt invocate, în acest sens, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 82 din 23 februarie 2016, nr. 172 din 29 martie 2018 şi nr. 550 din 26 septembrie 2019. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 351 din Codul penal, care au următorul cuprins: „Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.“ 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul legal criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 26 mai 2020, paragrafele 18-21, a statuat că legalitatea incriminării şi a pedepsei presupune în mod implicit respectarea exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, astfel că cerinţele art. 1 alin. (5) se subsumează celor ale art. 23 alin. (12) din Constituţie în ipoteza normelor de incriminare. Standardele constituţionale de calitate a legii sunt îndeplinite dacă legiuitorul indică în mod clar şi neechivoc obiectul material al infracţiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang egal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Legiuitorul nu trebuie să îşi respecte numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească, într-o manieră clară şi precisă, obiectul material al infracţiunii, o asemenea situaţie putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv la condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 şi 22, şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 şi 25). Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, şi că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34, sau Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, paragraful 20). 19. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi a pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coμme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 20. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 21. Totodată, Curtea a reţinut că, pentru a fi conformă cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporţionalităţii incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecţia juridică asigurată prin reglementarea acelei infracţiuni (Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 30). 22. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că norma de incriminare criticată stabileşte că elementul material al infracţiunii de camătă constă în acţiunea de dare de bani cu dobândă, faptă care trebuie comisă ca îndeletnicire, şi, de asemenea, că subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană neautorizată să desfăşoare astfel de activităţi. 23. În ceea ce priveşte această din urmă condiţie, Curtea observă că, într-adevăr, legea penală nu defineşte sintagma „persoană neautorizată“, aspect care indică intenţia legiuitorului de a-i conferi acesteia sensul ce rezultă din înţelesul comun al termenilor care o compun. Astfel, Curtea reţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „autorizat/ autorizată“ semnifică „făcut de o persoană care are o autorizaţie“. 24. Per a contrario, prin „persoană neautorizată“, în contextul reglementării infracţiunii de cămătărie, se înţelege o persoană care nu deţine autorizaţia necesară pentru a da bani, cu dobândă, ca îndeletnicire. Or, aspectul autorizării unor persoane pentru a da bani cu dobândă are un caracter legal, fiind reglementat prin legislaţia specifică pieţelor financiare bancare şi nebancare, în vigoare la data comiterii faptei. Aşadar, încadrarea sau nu în această categorie a făptuitorilor, în fiecare cauză dedusă judecăţii, este de competenţa exclusivă a organelor judiciare, urmând să fie realizată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe raportate la dispoziţiile actelor normative anterior menţionate. 25. Referitor la pretinsa suprapunere dintre fapta de cămătărie incriminată la art. 351 din Codul penal şi cea a unei persoane care dă bani cu împrumut pentru a oferi ajutor altor persoane, Curtea constată că din maniera de exprimare a ipotezei normei de incriminare a infracţiunii de camătă rezultă că, pentru ca mai multe fapte de împrumut de bani să îndeplinească condiţiile acestei infracţiuni, este necesar ca aceste fapte să fie comise ca îndeletnicire, aspect care, de asemenea, va fi stabilit în fiecare cauză în parte de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, ceea ce exclude însă caracterul altruist sau umanitar al unor astfel de activităţi. 26. De altfel, cu privire la acest din urmă aspect, prin Decizia nr. 82 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 13 mai 2016, paragrafele 14-17, şi Decizia nr. 550 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 13 februarie 2020, paragrafele 15-16, Curtea a constatat că legiuitorul nu a definit, în mod expres, în cuprinsul legii penale noţiunea de „îndeletnicire“, neindicând cu exactitate frecvenţa actelor materiale pe care aceasta o presupune. Sintagma utilizată de legiuitor, „ca îndeletnicire“, califică fapta ca fiind o infracţiune de obicei, prin urmare, numărul actelor materiale de dare de bani cu dobândă, de către o persoană neautorizată, trebuie să fie suficient de mare pentru a denota comiterea acestora în mod frecvent sau constant. Astfel, legiuitorul a lăsat instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei penale o marjă de apreciere cu privire la numărul actelor materiale care conferă acţiunii caracter de îndeletnicire. Această marjă de apreciere este justificată prin particularităţile condiţiilor concrete în care este săvârşită fiecare infracţiune de camătă. De asemenea, Curtea a constatat că incriminarea infracţiunii de camătă, ca infracţiune de obicei, fără a specifica numărul necesar şi suficient al actelor materiale ce trebuie comise pentru ca organele judiciare să poată reţine această infracţiune şi fără a face referire la un anumit nivel al dobânzii, superior celui legal, denotă faptul că legiuitorul a avut în vedere, cu prilejul reglementării textului criticat, pericolul social sporit al faptei de a da bani cu împrumut atunci când autorul ei nu deţine o autorizaţie în acest sens. 27. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate respectă exigenţele de calitate a legii stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai sus invocate. 28. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legale criticate, a principiului egalităţii în drepturi, ca urmare a reglementării infracţiunii de camătă şi la art. 61 din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, ale cărui dispoziţii sancţionează, potrivit susţinerilor autorului excepţiei, faptele de camătă cu o pedeapsă mai mică decât cea prevăzută la art. 351 din Codul penal, Curtea constată că această critică nu poate fi reţinută întrucât, contrar argumentelor de neconstituţionalitate anterior referite, dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 prevăd că desfăşurarea, fără drept, cu titlu profesional, a activităţilor de creditare prevăzute la art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege constituie infracţiunea de camătă şi se pedepseşte potrivit Codului penal. 29. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (2), Curtea constată că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză întrucât reglementează înfăptuirea justiţiei în numele legii, precum şi caracterul unic, imparţial şi egal pentru toţi al acesteia. 30. Referitor la invocarea de către autorul excepţiei a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză întrucât drepturile fundamentale anterior menţionate sunt asigurate, în procesul penal, prin normele dreptului procesual penal, iar dispoziţia legală criticată constituie o normă de drept substanţial. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihnea Mihai Boerescu în Dosarul nr. 1.171/192/2018 al Judecătoriei Bolintin-Vale şi constată că dispoziţiile art. 351 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Bolintin-Vale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
