Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 din Codul penal, excepţie ridicată de Rami Ghaziri în Dosarul nr. 462/93/2016 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.312 D/2016. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Gheorghe Dragomir, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care depune concluzii scrise şi solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că prevederile art. 72 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11). Este invocată, de asemenea, Directiva 2016/343 din 12 februarie 2016, care reglementează principiul prezumţiei de nevinovăţie şi prin care s-a statuat în sensul existenţei unui singur text care defineşte această prezumţie, în mod uniform, dar şi obligatoriu, pentru toate statele membre ale Uniunii Europene. Este prezentată situaţia de fapt, arătându-se că, în cazul autorului excepţiei, nu s-a procedat la o corectă scădere a duratei măsurilor preventive privative de libertate dispuse în cauză din pedeapsa aplicată. Se susţine că dispoziţiile art. 72 din Codul penal încalcă prezumţia de nevinovăţie prin faptul că prezumă o viitoare condamnare într-o cauză aflată în faza urmăririi penale, condamnare în cadrul căreia se va proceda la scăderea duratei măsurilor preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii aplicate. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 72 din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la art. 16 din Constituţie, Curtea pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 138 din 10 martie 2015. Se face trimitere la considerentele acestei decizii. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prezumţiei de nevinovăţie, se susţine că dispoziţiile art. 72 din Codul penal nu impun condiţia pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, ci a unei hotărâri, care poate fi de condamnare sau de achitare, motiv pentru care dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie nu sunt încălcate în prezenta cauză. 5. În replică, reprezentantul autorului excepţiei arată că durata măsurilor preventive privative de libertate nu poate fi scăzută decât dintr-o pedeapsă dispusă printr-o hotărâre de condamnare. 6. În replică, reprezentantul Ministerului Public susţine că, dacă în cea de-a doua cauză autorul este achitat, va putea face o contestaţie la executare prin care să solicite computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate efectuate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Sentinţa penală nr. 103/F din 13 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 462/93/2016, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 72 din Codul penal, excepţie ridicată de Rami Ghaziri într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executarea pedepsei, formulate de autorul excepţiei, prin care se solicită aplicarea art. 72 din Codul penal. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 72 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că scăderea duratei privării de libertate prin măsuri preventive, în cazul unei persoane judecate separat pentru infracţiuni concurente, are loc exclusiv în cauza în care persoana a fost supusă acestor măsuri, încălcând dispoziţiile constituţionale, convenţionale şi de drept european invocate în prezenta cauză. Se susţine că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca scăderea duratei măsurilor preventive să aibă loc exclusiv sub aspectul măsurilor privative de libertate dispuse în cauza penală în care s-a dispus condamnarea, ar fi precizat, în mod expres, acest lucru. Este prezentată situaţia de fapt, conform căreia autorul excepţiei a fost privat de libertate, prin dispunerea măsurii arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, pentru o perioadă de 290 de zile, interval de timp pe care instanţa de judecată a refuzat să îl scadă din pedeapsa închisorii, dispuse într-o altă cauză penală în sarcina sa. Se susţine că interpretarea dată de instanţă textului criticat este de natură a încălca libertatea individuală, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie. 9. În motivarea excepţiei, autorul invocă principiul legalităţii procesului penal, potrivit căruia toate actele şi măsurile luate pe parcursul procesului penal trebuie să fie dispuse conform dispoziţiilor procesual penale în vigoare, principiu ce reprezintă o aplicare a principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică. În acest context se arată că neaplicarea dispoziţiilor legale referitoare la computarea pedepselor penale de către organele judiciare reprezintă o încălcare a legalităţii procesului penal. Se susţine, de asemenea, că modul de calcul al pedepselor penale privative de libertate poate ridica unele dificultăţi, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut anumite reguli în acest sens, una dintre ele fiind cea referitoare la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate. Se susţine că, prin reglementarea textului criticat, legiuitorul a avut în vedere situaţia în care o persoană comite infracţiuni concurente şi este condamnată penal pentru o altă faptă decât cea în considerarea căreia, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, s-a dispus în privinţa acesteia o măsură preventivă privativă de libertate. Se susţine că, în această situaţie, numărul de zile de privare de libertate efectuate potrivit măsurilor privative dispuse trebuie adunat, iar totalul acestora trebuie scăzut din pedeapsa închisorii. Or, în prezenta cauză, prima instanţă a respins contestaţia la executare şi a reţinut că arestarea preventivă a fost dispusă într-o altă cauză, iar instanţa de executare a constatat că obligaţia computării măsurilor preventive privative de libertate îi revine acelei instanţe care va soluţiona cauza în care a fost dispusă măsura arestării preventive. Sunt invocate, totodată, dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie şi art. 4 din Codul de procedură penală referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi se arată că respectarea acesteia obligă organele judiciare la interpretarea tuturor dispoziţiilor legale, prin urmare, şi a celor supuse controlului de constituţionalitate, în favoarea inculpatului. Se mai susţine că soluţia de condamnare este doar una dintre soluţiile posibil a fi dispuse de către instanţa de judecată şi că, în cazul achitării sau al încetării procesului penal, dispoziţiile legale referitoare la computarea măsurilor preventive privative de libertate vor fi lipsite de eficienţă, ca urmare a neaplicării lor. Se susţine că, în acest caz, se ajunge la executarea unor zile de privare de libertate care echivalează cu lipsirea de libertate în mod ilegal. Se arată, de asemenea, că interpretarea dată de către instanţă prevederilor art. 72 din Codul penal este eronată şi prin raportare la dispoziţiile legale privind regimul infracţiunilor concurente, prevăzut la art. 39 şi 40 din Codul penal. Se arată că practica judiciară a confirmat că este posibil ca două sau mai multe infracţiuni concurente să nu fie judecate deodată, de către aceeaşi instanţă, la fel cum este posibil ca o instanţă să nu cunoască, în momentul soluţionării unei cauze penale, că inculpatul a săvârşit mai multe infracţiuni, aflate în concurs. Se susţine că, totodată, poate fi întâlnită în practică ipoteza în care instanţa să aibă cunoştinţă de o astfel de situaţie, dar să fie nevoită să soluţioneze cauzele separat datorită complexităţii lor sau dintr-un alt motiv care ar putea determina întârzieri în judecarea acestora împreună. Se arată că, în astfel de situaţii, inculpatul este condamnat, prin hotărâri definitive, la mai multe pedepse. Se observă că, pentru această situaţie procesuală, legiuitorul a reglementat art. 40 din Codul penal referitor la contopirea pedepselor. Se conchide că instituţia computării duratei măsurilor preventive este neutră în raport cu pedeapsa aplicată prin cumulul juridic pentru concursul de infracţiuni. 10. Tribunalul Ilfov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că persoana condamnată, după soluţionarea definitivă a unei alte cauze având ca obiect infracţiuni concurente, are posibilitatea de a obţine scăderea perioadei în care a executat o măsură preventivă privativă de libertate din pedeapsa rezultantă aplicată, fie prin formularea unei cereri de contopire a pedepselor, atunci când este condamnată definitiv, fie prin invocarea dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, în alte situaţii decât condamnarea. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din Codul penal în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie. 13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la soluţia şi la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 138 din 10 martie 2015, arătându-se, totodată, că textul criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3). 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 72 din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, prevederile art. 72 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.“ 17. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi art. 23 cu privire la libertatea individuală, prevederilor art. 7 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării şi la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul criticat a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 138 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 19 mai 2015, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 19. Prin Decizia nr. 138 din 10 martie 2015, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, respectiv scăderea perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate din durata pedepsei închisorii pronunţate. S-a observat, totodată, că teza a doua a aceluiaşi alineat prevede faptul că scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. 20. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat faptul că măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecţia libertăţii individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie. Din această perspectivă, Curtea a reţinut că, deşi inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de libertate nu este supus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este, totuşi, privat, în acest fel, de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în funcţie de împrejurările şi complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate. 21. Pentru aceleaşi considerente, legiuitorul a reglementat, la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, ipoteza particulară a concursului de infracţiuni, potrivit căreia durata măsurilor preventive privative de libertate la care persoana condamnată a fost suspusă în timpul urmăririi penale sau al judecăţii este dedusă din durata pedepsei închisorii pronunţate în cauză şi în situaţia în care condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. 22. Curtea a reţinut că săvârşirea unor infracţiuni concurente, potrivit art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Anterior datei pronunţării unei astfel de hotărâri, concursul de infracţiuni este unul ipotetic, existenţa sa, stabilită prin acte ale procurorului sau dedusă din acte procesuale specifice desfăşurării procedurii judecăţii în primă instanţă anterioare pronunţării unei hotărâri de soluţionare a acţiunii penale, conform art. 405 din Codul de procedură penală, fiind afectată de cauza suspensivă a constatării sale printr-un astfel de act. Prin urmare, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, Curtea a reţinut că o persoană condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni şi urmărită penal sau judecată pentru o infracţiune concurentă, fapte al căror concurs nu a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, nu se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) din Codul penal teza a doua şi nu poate beneficia de computarea duratei măsurii preventive privative de libertate executate ca urmare a săvârşirii infracţiunii în privinţa căreia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească. Această concluzie rezultă şi din interpretarea sistematică a textului legal criticat, care este cuprins în titlul III - Pedepsele al Părţii generale a Codului penal, la capitolul IV - Calculul duratei pedepselor. 23. Cu prilejul soluţionării cauzei penale referitoare la infracţiunea aflată în concurs cu infracţiunea în privinţa căreia există o hotărâre definitivă, instanţa de judecată poate pronunţa, conform prevederilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, una dintre următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. 24. Potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, condamnarea se pronunţă atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat. În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni concurente, instanţa va proceda la contopirea pedepselor, aplicând dispoziţiile art. 39 din Codul penal, în cazul în care niciuna dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului nu a fost judecată definitiv şi, respectiv, prevederile art. 40 din Codul penal, în situaţia în care infractorul a fost condamnat definitiv înainte de a fi fost judecat pentru infracţiunea concurentă. După stabilirea pedepsei rezultante, din cuantumul acesteia se va computa durata măsurii preventive privative de libertate, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 25. Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă, conform art. 396 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. În această situaţie, având în vedere condiţiile prevăzute la art. 80 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, operaţiunea de individualizare a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită şi determinarea pedepsei aplicabile se face doar în condiţiile aplicării prevederilor art. 82 alin. (3) din Codul penal ce reglementează anularea renunţării la aplicarea pedepsei. Cu ocazia pronunţării pedepsei pentru infracţiunea care a determinat anularea, instanţa de judecată, pentru a stabili pedeapsa ce urmează a fi executată, va proceda la computarea duratei măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa cu închisoarea pronunţată, potrivit aceloraşi dispoziţii ale art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 26. Amânarea aplicării pedepsei se poate dispune, potrivit art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 83-90 din Codul penal. Având în vedere condiţia prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, individualizarea pedepsei şi stabilirea pedepsei aplicabile prezintă relevanţă în ipoteza aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 88 sau art. 89 din Codul penal, referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, la anularea amânării aplicării pedepsei. În acest sens, din pedeapsa penală privativă de libertate aflată în curs de executare, instanţa, potrivit art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, va computa durata măsurii preventive privative de libertate executată de inculpat în timpul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. 27. Achitarea şi încetarea procesului penal sunt soluţii pronunţate de instanţa de judecată în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală. În condiţiile pronunţării uneia dintre cele două soluţii, respectiv achitarea şi încetarea procesului penal, cu privire la săvârşirea faptelor pentru care s-a dispus luarea unei măsuri preventive privative de libertate, concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat anterior la o pedeapsă penală privativă de libertate, instanţa de judecată va computa durata măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii pronunţată, în baza art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal. Curtea a reţinut, însă, că această computare nu poate avea loc decât în ipoteza în care toate cauzele în care o persoană este cercetată separat pentru infracţiuni concurente sunt soluţionate definitiv. 28. De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea a reţinut şi un argument de text cuprins în fraza finală a art. 72 alin. (1) teza finală din Codul penal, aceasta făcând referire implicită la existenţa unei hotărâri judecătoreşti atunci când stabileşte că scăderea, în ipoteza textului, se realizează „chiar dacă [condamnatul - s.n.] a fost condamnat pentru o altă faptă (...)“. În acest context, Curtea a constatat că textul analizat se referă, în mod evident, la situaţia infracţiunilor concurente în raport cu care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească, chiar şi de achitare sau de încetare a procesului penal, şi nu la cele care se află încă în curs de soluţionare la momentul realizării operaţiunii de computare. 29. Pentru motivele arătate, Curtea a constatat că situaţia juridică a persoanelor condamnate la pedepse penale este diferită de cea a persoanelor care au calitatea de inculpaţi în dosare penale nesoluţionate prin hotărâri judecătoreşti, fiind urmarea judecării acestora din urmă în mod separat pentru infracţiuni concurente. Acest aspect justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor sub aspectul dreptului de a beneficia sau de a solicita computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, măsura computării, împreună cu aspectele anterior arătate, fiind aplicabilă în mod egal doar persoanelor condamnate care se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal. 30. Pentru argumentele arătate, Curtea nu a putut reţine că textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune asigurarea unui tratament juridic egal tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare, iar încălcarea lui are loc numai atunci când unor persoane aflate în situaţii juridice identice li se aplică un tratament juridic diferit, tratament ce nu este justificat de un scop legitim şi în reglementarea căruia legiuitorul nu asigură un just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele juridice folosite. 31. În fine, Curtea a reţinut că în ipoteza neaplicării de către instanţa competentă a dispoziţiilor legale referitoare la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii, persoana în cauză are dreptul de a formula contestaţie la executare, conform prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, invocând situaţia în care se află ca şi cauză de micşorare a pedepsei. De asemenea, în situaţia în care durata măsurii preventive privative de libertate depăşeşte durata pedepsei închisorii, persoana condamnată are dreptul de a solicita repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, conform prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală. 32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele reţinute în Decizia nr. 138 din 10 martie 2015 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 33. Având în vedere considerentele anterior menţionate, Curtea reţine că nu poate fi constatată încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale referitoare la libertatea individuală. În acest sens, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a arătat că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal, coroborate cu dispoziţiile procesual penale corespunzătoare, asigură computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate în toate ipotezele juridice invocate de autorul excepţiei. 34. Cu privire la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 72 alin. (1) din Codul penal a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil sunt asigurate prin intermediul normelor juridice procesual penale. 35. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a principiului legalităţii incriminării, prevăzut la art. 7 din Convenţie, Curtea reţine că nici acesta nu este aplicabil în prezenta cauză, întrucât prevede imposibilitatea condamnării unei persoane pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional, condiţie ce este asigurată prin norme de drept penal substanţial ce reglementează infracţiuni sau care au o incidenţă, directă sau indirectă, în stabilirea conţinutului constitutiv al acestora. 36. De asemenea nu poate fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 8 din Convenţie. În acest sens, Curtea constată că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea unui mecanism de computare a măsurilor preventive privative de libertate, constituie o garanţie a libertăţii individuale a persoanelor care execută astfel de măsuri în cursul procesului penal, garanţie ce constituie, totodată, o formă de protecţie a dreptului lor la viaţă privată şi de familie. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Rami Ghaziri în Dosarul nr. 462/93/2016 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
