Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Mihaela Maria Dindelegan în Dosarul nr. 6.968/271/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.101D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că noţiunea de „temere“ a fost analizată de Curtea Constituţională prin deciziile pronunţate cu privire la dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal ce reglementează infracţiunea de ameninţare. Se susţine că textul criticat este clar, precis şi previzibil şi că elementele infracţiunii trebuie probate de către organele judiciare; se arată că, nu în ultimul rând, persoana vătămată trebuie să conştientizeze că este urmărită, iar faptele trebuie să fie comise în mod repetat, pentru a se produce starea de pericol creată la adresa libertăţii psihice a victimei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 23 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.968/271/2018, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Mihaela Maria Dindelegan într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autoarei excepţiei sub aspectul comiterii infracţiunii de hărţuire. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că noţiunile de „stare de temere“ şi „temere“ din cuprinsul art. 208 alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) din Codul penal sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză. Se arată, în acest sens, că textele criticate nu sunt definite în legea penală, iar sfera de aplicare a acestora poate fi determinată, în cazuri concrete, mai degrabă potrivit mijloacelor specifice psihiatriei şi psihologiei. 6. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, arătând, totodată, că noţiunile „stare de temere“ şi, respectiv, „temere“, prevăzute la alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) ale art. 208 din Codul penal nu sunt definite în legislaţia penală, revenindu-i, în aceste condiţii, Curţii Constituţionale competenţa de a se pronunţa cu privire la caracterul clar, precis şi previzibil al acestora. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 208 alin. (1) şi (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: "(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă." 11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, precum şi prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceleaşi critici de neconstituţionalitate au fost formulate cu privire la dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează infracţiunea de ameninţare, fiind respinse de Curtea Constituţională ca neîntemeiate prin Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 26 mai 2020. 13. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 24 şi 25, Curtea a reţinut că, pentru a analiza îndeplinirea cerinţei esenţiale a infracţiunii, parte a laturii obiective a acesteia, respectiv aceea ca fapta incriminată să producă o stare de temere, trebuie avute în vedere în mod evident anumite criterii subiective în sine raportat la persoana victimei, şi anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire, experienţă şi pricepere a acesteia. Prin urmare, toate aceste condiţii sunt unele subiective, care trebuie evaluate şi analizate in concreto, raportat la circumstanţele cauzei. 14. Astfel, Curtea a statuat că nu i se poate reproşa legiuitorului faptul că textul de lege nu reglementează în mod expres şi exhaustiv astfel de criterii pentru determinarea stării de temere, întrucât prin însăşi folosirea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“ se poate înţelege că fapta comisă trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un sentiment de frică în privinţa subiectului pasiv al infracţiunii, iar criteriile antereferite rezultă în mod logic din textul normativ. 15. Mai mult, Curtea a subliniat că enumerarea exhaustivă a criteriilor relevate ar imprima normei juridice penale o rigiditate excesivă, fără însă ca precizia absolută să poată fi atinsă, ceea ce înseamnă că o generalitate a sa în privinţa analizată nu este contrară per se principiului legalităţii incriminării, elementul de interpretare judiciară fiind necesar şi inevitabil. 16. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a constatat că textul supus controlului de constituţionalitate în respectiva cauză, sub aspectul analizat, este unul clar, precis şi previzibil, îndeplinind cerinţele de calitate a legii care decurg din art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. Prin aceeaşi decizie, Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020, paragrafele 18-20, Curtea a reţinut că legalitatea incriminării şi a pedepsei presupune în mod implicit respectarea exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, astfel că cerinţele art. 1 alin. (5) se subsumează celor ale art. 23 alin. (12) din Constituţie în ipoteza normelor de incriminare. Standardele constituţionale de calitate a legii sunt îndeplinite dacă legiuitorul indică în mod clar şi neechivoc obiectul material al infracţiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang egal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Legiuitorul nu trebuie să îşi respecte numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, o asemenea situaţie putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv la condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 şi 22, şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 şi 25). Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, şi că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34, sau Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, paragraful 20). 18. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi a pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 19. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde întro mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 20. Având în vedere că dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt similare celor ale art. 208 alin. (1) şi (2) din Codul penal sub aspectul condiţiei ca fapta incriminată să cauzeze o stare de temere, soluţia şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020, mai sus invocate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Maria Dindelegan în Dosarul nr. 6.968/271/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 208 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
