Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi art. 483 alin. (4) şi art. 518 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Angela Bianca Ispas în Dosarul nr. 3.080/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 731D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017, prin care s-a admis această excepţie. Cu privire la dispoziţiile art. 483 alin. (4) şi art. 518 din Codul de procedură civilă, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.080/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 483 alin. (4) şi art. 518 din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurenta Angela Bianca Ispas în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva Încheierii de şedinţă din 17 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 304/2004, ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, în interpretarea conform căreia „calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu ar fi de competenţa Completului de 5 judecători în materie civilă, recursul împotriva unei astfel de încheieri a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal fiind inadmisibil“. De asemenea consideră că dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă, în interpretarea că „în cazul în care, prin considerente care nu au corespondent în dispozitivul deciziei în interesul legii, au făcut obiectul interpretării, prin coroborare, atât dispoziţiile legale care constituiau obiectul propriu-zis al recursului în interesul legii cât şi alte norme legale, având o legătură cu acestea, şi care ulterior au fost modificate, abrogate sau declarate neconstituţionale, respectivele considerente ar rămâne aplicabile şi obligatorii, în temeiul autorităţii de lucru judecat, atâta timp cât soluţia dată prin dispozitiv este aplicabilă şi obligatorie pentru instanţe“. 6. Se susţine că principiul supremaţiei, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, este unul fundamental al statului de drept, motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006, a stabilit că încheierile instanţelor de recurs prin care s-au respins cererile de sesizare a Curţii Constituţionale sunt supuse căii de atac a recursului la instanţa ierarhic superioară, singura limitare legală constatată fiind cea decurgând din organizarea judiciară existentă la acel moment, indicând instanţele care la acel moment nu aveau instanţă ierarhic superioară. Astfel, atât timp cât există o instanţă superioară, indiferent că aceasta are sau nu competenţa de a soluţiona cauza în fond, art. 1 alin. (5) din Constituţie obligă la asigurarea căii de atac prevăzute la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. 7. Totodată, se susţine că neasigurarea de către stat a acestei căi de atac atrage, implicit, nerespectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) raportat la art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. În condiţiile în care Completul de 5 judecători în materie civilă judecă o serie de căi de atac de reformare (recursuri) împotriva hotărârilor acelor secţii care judecă potrivit Codului de procedură civilă, având un număr superior de judecători în compunere şi niciodată invers, după cum o cauză nu se poate distribui aleatoriu la un complet de 3 judecători al secţiilor ori la un complet de 5 judecători, rezultă că aceste completuri de 5 judecători sunt instanţă superioară (nu inferioară sau egală) secţiilor corespunzătoare. Termenul de „instanţă“ din cuprinsul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 trebuie interpretat în conformitate cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - aşa cum prevăd expres art. 2 şi art. 3 din Codul de procedură civilă şi art. 20 din Constituţie - iar nu în alt sens, cum ar fi cel administrativ-instituţional (în care „instanţa“ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), întrucât dreptul de acces la o instanţă este un drept fundamental, recunoscut prin Constituţie şi prin Convenţie. Prin urmare, „interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul că un complet de 5 judecători în materie civilă nu ar avea caracterul unei instanţe superioare faţă de secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie […] nu este aptă să dea eficienţă drepturilor garantate prin Constituţie şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului“. În schimb, interpretarea potrivit căreia Completul de 5 judecători în materie civilă este instanţă superioară secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, „dă eficienţă acestor drepturi, întrucât permite exercitarea căii de atac împotriva încheierilor prin care s-a respins sesizarea Curţii Constituţionale“. Se consideră că prevederea „încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară“, cuprinsă în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, se încadrează în sintagma „în cazurile anume prevăzute de lege“, cuprinsă în art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi, prin urmare, Completul de 5 judecători în materie civilă este instanţă superioară secţiilor (altele decât cea penală), în cazul recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. 8. Se mai susţine că, „în condiţiile în care, în prezent, există completuri de 5 judecători atât în materie civilă, cât şi în materie penală, cetăţenii cărora, în materie civilă (în sens larg), li se respinge, ca inadmisibilă, calea de atac împotriva încheierilor de respingere a sesizării Curţii Constituţionale, cu o excepţie de neconstituţionalitate, invocându-se Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi normele de organizare judiciară de la vremea respectivă, sunt discriminaţi faţă de cetăţenii care, în materie penală, pot exercita calea de atac împotriva încheierilor de respingere a sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, în condiţiile actualei organizări judiciare, fără să fie obligaţi ca, în temeiul aceleiaşi decizii, să se adreseze Completului de 9 judecători“. Prin urmare, interpretarea conform căreia Completul de 5 judecători în materie civilă nu ar fi instanţă imediat superioară secţiilor Înaltei Curţi, altele decât cea penală, în timp ce Completul de 5 judecători în materie penală este instanţă imediat superioară Secţiei penale, încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. 9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă se arată că nu este necesar ca normele juridice interpretate printr-o decizie în interesul legii să fie doar cele care fac obiectul propriu-zis al recursului în interesul legii şi nici ca acestea să fie indicate expres în totalitatea lor. În condiţiile în care şi considerentele unei hotărâri judecătoreşti se bucură de autoritate de lucru judecat, interpretarea unor norme juridice poate apărea şi în considerentele hotărârii, nu numai în dispozitiv. Dând o „dezlegare“, fie prin dispozitiv, fie prin considerente, instanţa interpretează întotdeauna dispoziţiile legale. Astfel, nu este respectat nici art. 124 alin. (1) din Constituţie, dacă se consideră că o interpretare a unor dispoziţii legale modificate sau abrogate continuă să producă efecte obligatorii pentru instanţe pentru simplul motiv că se găseşte (doar) în considerentele unei decizii în interesul legii, al cărei dispozitiv continuă să producă efecte, pentru că, modificându-se sau abrogându-se legea interpretată, a dispărut temeiul legal pentru obligativitatea aplicării acesteia de către instanţele judecătoreşti. De asemenea sunt încălcate şi dispoziţiile art. 53 din Constituţie. 10. În final, autoarea excepţiei susţine că, în raport cu organizarea judiciară actuală, a considera că dispoziţia referitoare la competenţă din cuprinsul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (prin care instanţa este indicată generic, lăsând loc de adaptare în cazul modificărilor în ceea ce priveşte organizarea judiciară) nu se aplică încheierilor secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie civilă (în sens larg) încalcă şi prevederile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie. 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de constituţionalitate neputându-se desprinde niciun viciu de neconstituţionalitate, raportat la prevederile Legii fundamentale sau la cele convenţionale invocate. În acest sens arată, în esenţă, că interpretarea literală şi cea teleologică a dispoziţiilor de lege criticate contrazic susţinerea autoarei excepţiei, referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Căile de atac se exercită în condiţiile şi în limitele stabilite de legiuitor, sens în care se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi nr. 71 din 15 ianuarie 2009 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Nerecunoaşterea de către legiuitor a dreptului părţii de a exercita calea de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de o secţie a instanţei supreme, nu încalcă dreptul părţii de acces la justiţie, în condiţiile în care se opun norme de organizare judecătorească şi norme de procedură. Normele privind admisibilitatea recursului în materie, exercitat la Completul de 5 judecători în alte materii decât cea penală, sunt identice şi se aplică în mod similar tuturor persoanelor care sunt părţi în faţa acestor completuri. Instanţa a mai reţinut că sintagma „alte cauze date în competenţa lor prin lege“, cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 304/2004, nu include şi ipoteza propusă de petentă, norma de reglementare citată vizând alte situaţii. Legiuitorul a reglementat în mod expres cauzele date în competenţa de soluţionare a Completului de 5 judecători în alte materii decât cea penală, neexistând o reglementare expresă în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, încheiere pronunţată de o altă secţie decât cea penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totodată, se arată că prevederile criticate nu contravin nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 129, fiind opţiunea legiuitorului de a reglementa căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti sau de a suprima orice cale de atac în anumite materii. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că, din interpretarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reiese că acesta nu consacră nici expres, nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală; de asemenea, nici art. 13 din Convenţie, care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificaţia asigurării dreptului la un dublu grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie. Or, a mai arătat instanţa, o astfel de posibilitate există, în condiţiile în care cererea părţii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 a fost analizată de instanţa de judecată. Şi din interpretarea sistematică a normelor în discuţie, prin raportare la principiul prevăzut de art. 129 din Constituţie şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în acord şi cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului - din care rezultă că Legea fundamentală nu prevede obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea de a se exercita căile de atac în condiţiile legii -, instanţa consideră că, pentru considerentele expuse, nu sunt încălcate nici celelalte prevederi constituţionale invocate. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, iar, potrivit prevederilor art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În virtutea acestui mandat constituţional, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi că este competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. În acest sens se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994. Cererea prin care una dintre părţi invocă o excepţie de neconstituţionalitate nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau constatarea unui drept subiectiv al autorului, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată. Prevederile de lege criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului; aşadar, scopul dispoziţiilor legale este asigurarea desfăşurării normale a judecăţii şi realizarea unui act de justiţie eficient, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, exceptând situaţia cauzelor penale, dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit din prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nicio prevedere a Legii fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Nici încălcarea principiului egalităţii în drepturi nu poate fi reţinută, câtă vreme dispoziţiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. De altfel, Curtea Constituţională a constatat, în repetate rânduri, constituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. 14. Cu privire la dispoziţiile art. 483 alin. (4) şi art. 518 din Codul de procedură civilă, Guvernul arată că aceste reglementări privesc obiectul şi scopul recursului şi instanţa competentă să soluţioneze calea de atac a recursului, respectiv încetarea efectelor deciziei în interesul legii, iar motivarea autoarei excepţiei vizează existenţa unei lacune legislative, ce face necesară, pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea normelor juridice - problemă de resortul exclusiv al legiuitorului/instanţelor judecătoreşti (inclusiv prin mecanismele procedurale pentru asigurarea unei practici judiciare unitare), care excedează controlul de constituţionalitate. Din acest motiv, în opinia Guvernului, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă apare ca inadmisibilă. Sub această rezervă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, deoarece acestea sunt norme de procedură civilă a căror edictare constituie, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, atributul exclusiv al legiuitorului. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este reţinut în încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi art. 483 alin. (4) şi art. 518 din Codul de procedură civilă. Însă Curtea constată că, deşi autoarea excepţiei de neconstituţionalitate ridică, în mod expres, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 483 alin. (4) şi art. 518 din Codul de procedură civilă, motivarea excepţiei de neconstituţionalitate priveşte faptul că încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, nu poate fi supusă recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Astfel, în realitate, criticile de neconstituţionalitate vizează faptul că recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu este admisibil, în măsura în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa ultimei instanţe în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, raportate la art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, dispoziţii care, la data sesizării, aveau următorul cuprins: - Art. 21 din Legea nr. 304/2004: „Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.“; – Art. 24 din Legea nr. 304/2004: „Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de completele de 5 judecători după admiterea în principiu, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.“; – Art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992: „Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.“ 18. Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate, a intrat în vigoare Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, care a modificat soluţia legislativă criticată. Astfel, potrivit art. I pct. 8 şi 9 din aceasta: „Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: […] 8. La articolul 21 se introduc două noi alineate, alineatele (2) şi (3), cu următorul cuprins: "(2) Hotărârea de respingere a cererii de înaintare a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de ultima instanţă, este supusă căii de atac a recursului.(3) Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă printr-un complet diferit al acestora recursul formulat împotriva hotărârilor pronunţate de aceste secţii, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale." 9. La articolul 24 se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins: "(2) Completurile de 5 judecători soluţionează şi recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de un alt complet de 5 judecători." 19. Având în vedere că Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este pronunţată la data de 13 februarie 2017, înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. a Legii nr. 207/2018, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, raportate la art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 20. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (2) potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că aceste dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti. 22. La paragrafele 23 şi 24 ale acestei decizii, Curtea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. XXXVI/2006, stabileşte că, în raport cu reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, „în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe“. Prin urmare, rezultă că acest recurs se poate exercita până la ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, care, în materie civilă, corespunde cu secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în materie penală, în prezent, cu Completul de 5 judecători (introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010). Cu alte cuvinte, o încheiere de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată la instanţa ierarhic superioară, până la ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, această soluţie legislativă este constituţională, fiind în acord cu art. 21 şi art. 129 din Constituţie. În schimb, hotărârea judecătorească pronunţată de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti (în materie civilă, secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în materie penală, Completul de 5 judecători), prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, nu mai poate fi atacată la „instanţa imediat superioară“, deoarece aceasta nu există. Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că nu poate fi realizat un melanj între cererile în materie civilă, pe de o parte, şi cele în materie penală, disciplinară sau alte cauze care sunt date în competenţa Completului de 5 judecători, pe de altă parte, pentru a se justifica posibilitatea exercitării recursului prevăzut de Legea nr. 47/1992 în materie civilă la Completul de 5 judecători. Mai mult, în condiţiile legale date, nici hotărârea judecătorească pronunţată de Completul de 5 judecători, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale (materie penală, disciplinară sau alte cauze prevăzute de lege), nu poate fi supusă recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, tocmai pentru că nu mai există o instanţă imediat superioară. 23. Curtea a reţinut, la paragraful 25 al Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, că, în această situaţie particulară, a gradului de jurisdicţie reprezentat chiar de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, structura de organizare a instanţelor judecătoreşti nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin Legea nr. 47/1992, pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanţelor judecătoreşti în funcţie de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept, şi nu invers. Or, prin jocul normelor de competenţă, textul legal criticat exclude posibilitatea formulării unui asemenea recurs atunci când cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate a fost respinsă. În consecinţă, Curtea a constatat că persoanele aflate în această ipoteză nu beneficiază de niciun remediu procesual apt să ducă la restabilirea legalităţii, acestora fiindu-le aplicat un tratament juridic diferenţiat doar pentru că tipologia de cauză, în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, a inclus şi ultimul grad de jurisdicţie în materia respectivă. Întrucât egalitatea în drepturi presupune aplicarea aceluiaşi tratament juridic pentru situaţii analoage, Curtea a reţinut că s-a realizat o discriminare între persoanele care pot accesa acest unic remediu procesual, în funcţie de gradul instanţei judecătoreşti în faţa căreia este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie. 24. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, la paragraful 26 al aceleiaşi decizii, Curtea a reţinut că, în accepţiunea acestor dispoziţii constituţionale, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie şi, deşi legiuitorul are o marjă de apreciere în configurarea acestora, nu se poate ajunge la eliminarea implicită a unei căi de atac, în condiţiile în care aceasta este reglementată în fondul activ al legislaţiei. Blocarea accesului la această cale de atac, în ipoteza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicţie, reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiţie, prin raportare la folosirea căilor de atac, contrară art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 129 din Constituţie. De asemenea, ţinând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcţie de garanţiile procesuale de care dispun părţile în litigiu, Curtea a constatat că textul criticat încalcă şi art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil. 25. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi faptul că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale în prezentul dosar a fost pronunţată la data de 13 februarie 2017, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, a devenit inadmisibilă. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Angela Bianca Ispas în Dosarul nr. 3.080/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
