Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) teza a doua cu referire la art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Tilibaşa în Dosarul nr. 296/829/2019/a1 al Judecătoriei Oneşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.030D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.818D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cătălin Dan Crihană în Dosarul nr. 3.176/121/2020/a1 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 4. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, pune în discuţie, din oficiu, conexarea celor două dosare. 5. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării cauzelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.818D/2021 la Dosarul nr. 1.030D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 641 din 19 octombrie 2021 şi nr. 521 din 24 septembrie 2019, precum şi Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin încheierile din 13 iulie 2020 şi 17 mai 2021, pronunţate în dosarele nr. 296/829/2019/a1 şi nr. 3.176/121/2020/a1, Judecătoria Oneşti şi Tribunalul Galaţi - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) teza a doua cu referire la art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 328 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Tilibaşa şi de Cătălin Dan Crihană în cauze având ca obiect verificarea legalităţii sesizării instanţei. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală nu prevăd modalitatea în care se realizează operaţiunea de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, motiv pentru care organele judiciare aplică în continuare Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, potrivit căreia este suficient ca pe prima pagină a rechizitoriului să apară rezoluţia „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei potrivit art. 328 din Codul de procedură penală“ urmată de semnătura procurorului ierarhic superior. Se susţine că textele criticate sunt constituţionale doar în măsura în care rezultatul verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului se concretizează într-o ordonanţă motivată a procurorului ierarhic superior competent. Este subliniat faptul că stabilirea unor reguli cu caracter de norme juridice pe cale judiciară contravine principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. 9. Judecătoria Oneşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că existenţa în cuprinsul rechizitoriului a menţiunii „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei“ urmată de semnătura autorului verificării garantează realizarea propriu-zisă a actului procesual de verificare, neexistând o dispoziţie expresă contrară, iar întocmirea unei ordonanţe care să ateste verificarea legalităţii şi temeiniciei nu ar fi de natură să ofere o garanţie suplimentară că operaţiunea de verificare nu a fost una pur formală. 10. Tribunalul Galaţi - Secţia penală arată că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, însă, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia acesteia. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a doua cu referire la art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 328 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii critică, în realitate, dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală. 15. Dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală au următorul cuprins: „(…) Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. (…)“ 16. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 131 alin. (2) referitoare la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (2) privind statutul procurorilor. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 641 din 19 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1204 din 20 decembrie 2021, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 18. Prin Decizia nr. 641 din 19 octombrie 2021, precitată, paragrafele 13-24, Curtea a reţinut că rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte, respectiv cele prevăzute la art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală: fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt următoarele: denumirea parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte menţiuni prevăzute de lege; semnătura celui care a întocmit-o. La rândul lor, prevederile art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală fac trimitere la propunerea de luare, menţinere, revocare sau înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii şi la luarea faţă de inculpat a unei măsuri de siguranţă cu caracter medical. 19. Prin urmare, Curtea a reţinut că rechizitoriul este un act procesual complex, ce are în vedere aspecte referitoare la persoana trimisă în judecată şi la faptele comise în cauza în care a fost întocmit, multe dintre aceste aspecte fiind rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură. 20. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, rechizitoriul constituia actul de sesizare a instanţei de judecată. Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior. De la această regulă existau două excepţii în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior. Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată, în mod obligatoriu, de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta din urmă, atribuţia confirmării îi revenea procurorului ierarhic superior. A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului - act de sesizare a instanţei - reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile menţionate atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen. Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi ale art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate, astfel că singurele dispoziţii care se refereau la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, au rămas cele ale art. 264 din Codul de procedură penală din 1968. 21. Prin noile reglementări s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectua, în mod obligatoriu, de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006. Aşa încât, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, implicarea procurorului ierarhic superior fiind limitată la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile alin. 3 al art. 264 din Codul de procedură penală din 1968. Activitatea de verificare se finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate. Potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, „dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei“. 22. Curtea a observat că lipsa reglementării exprese în legea procesuală anterioară cu privire la forma pe care trebuia să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului a fost motivul pentru care Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au pronunţat Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 10 decembrie 2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a decis că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei“. Lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop. 23. În considerentele deciziei precitate, instanţa supremă a reţinut că nici dispoziţiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării. Or, s-a reţinut că „îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie să fie echivocă şi nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei. Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului. Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale“. 24. Pe de altă parte, instanţa supremă a observat că, potrivit art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare“. Ca urmare, potrivit acestor din urmă prevederi, instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, trebuia să dispună înlăturarea neregularităţii, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen. 25. Curtea Constituţională a constatat că, în prezent, în condiţiile reglementării în legea procesual penală a unei noi faze procesuale - camera preliminară, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală -, legiuitorul a asigurat garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, invocate de autori, această procedură specială constituind un filtru anterior dispunerii începerii judecăţii, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate. În acest sens, Curtea a reţinut că obiectivul camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, inclusiv sub aspectul verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. 26. Astfel, potrivit art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă rechizitoriul este întocmit neregulamentar, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din acelaşi cod, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din acelaşi cod, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) din Codul de procedură penală, soluţii care prevăd începerea judecăţii. Aşadar, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale, care se concretizează în soluţii de netrimitere în judecată, soluţii care pot fi dispuse anterior judecăţii. 27. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 371 din Codul de procedură penală referitor la obiectul judecăţii, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Aşadar, pentru a se dispune începerea judecăţii, este necesar să se poată stabili cu claritate care sunt faptele cu care este sesizată instanţa de judecată, respectiv care sunt persoanele acuzate de comiterea faptelor indicate şi a căror judecare o solicită procurorul. De asemenea, tot în privinţa limitelor judecăţii, pornind de la limitele sesizării instanţei, pentru a se putea dispune începerea judecăţii, trebuie respectate prevederile art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, conform cărora rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or, prin raportare la dispoziţiile legale anterior invocate, prevederile art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii. 28. Curtea a constatat că rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a) coroborat cu art. 329 din Codul de procedură penală, ca act de sesizare a instanţei, astfel că natura acestuia trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia rechizitoriul este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. 29. În fine, Curtea a constatat că soluţia juridică criticată constituie opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, opţiune exercitată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 30. Având în vedere criticile formulate în prezenta cauză, atât soluţia, cât şi considerentele mai sus invocate ale Deciziei nr. 641 din 19 octombrie 2021 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză. 31. Distinct de cele mai sus arătate, Curtea constată că nereglementarea expresă în cuprinsul Codului de procedură penală în vigoare a unui act prin care se concretizează, în mod formal, rezultatul verificării rechizitoriului, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul ierarhic superior acestuia din urmă, de către procurorul-şef de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către procurorul general al acestui din urmă parchet, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, trebuie analizată în strânsă corelaţie cu procedura specifică fazei procesului penal imediat următoare urmăririi penale, respectiv a camerei preliminare. În acest sens, Curtea reţine - astfel cum Curtea a statuat şi în considerentele Deciziei nr. 641 din 19 octombrie 2021, precitată, - că procedura camerei preliminare cuprinde, în realitate, un ansamblu plenar, unitar şi complex de garanţii pentru asigurarea legalităţii sesizării instanţei, administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală, garanţii inexistente în cuprinsul Codului de procedură penală din 1968 şi care au fost analizate de instanţa de contencios constituţional prin decizia antereferită. 32. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că reglementarea în cuprinsul Codului de procedură penală a tipologiei actului procurorului ierarhic superior, prin care acesta confirmă verificarea rechizitoriului, nu are relevanţă din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. 33. În ceea ce priveşte practica existentă la nivelul organelor de urmărire penală de a menţiona pe rechizitoriu sintagma „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei potrivit art. 328 din Codul de procedură penală“ urmată de semnătura procurorului ierarhic superior, în vederea confirmării verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, Curtea reţine că aceasta nu pune în discuţie aspecte de ordin constituţional din perspectiva delimitării competenţei autorităţii judecătoreşti de cea a autorităţii legislative, potrivit coordonatelor prevăzute la art. 1 alin. (4) din Constituţie, ci constituie o problemă de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale criticate, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. 34. Referitor la invocarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (2) şi ale art. 132 alin. (2), Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât reglementează cu privire la exercitarea de către Ministerul Public a atribuţiilor sale prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii şi cu privire la incompatibilitatea funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Tilibaşa în Dosarul nr. 296/829/2019/a1 al Judecătoriei Oneşti şi de Cătălin Dan Crihană în Dosarul nr. 3.176/121/2020/a1 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Oneşti şi Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
