Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2), ale art. 281 alin. (1) şi ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Julieta Bălău şi Raul-Ioan Mureşan în Dosarul nr. 937/241/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.839D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost supuse controlului de constituţionalitate dintr-o perspectivă similară, Curtea pronunţând Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019. De asemenea, nu pot fi reţinute nici criticile aduse prevederilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, invocă Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, apreciind că nici în acest caz nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 937/241/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2), ale art. 281 alin. (1) şi ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Julieta Bălău şi RaulIoan Mureşan cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în apel. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu impun obligaţia ca hotărârea de condamnare să cuprindă motivele pentru care probele şi argumentele în apărare au fost înlăturate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că acestea sunt neconstituţionale întrucât nu reglementează în categoria nulităţilor absolute nemotivarea hotărârilor judecătoreşti. În condiţiile în care motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional, autorii excepţiei apreciază că lipsa motivării hotărârii cu privire la motivele pentru care probele şi argumentele în apărare au fost înlăturate face imposibilă exercitarea controlului judiciar a acesteia. Referitor la dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, susţin că acestea sunt neconstituţionale întrucât nu reglementează desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că hotărârea prin care instanţa soluţionează fondul cauzei nu este motivată sub aspectul motivelor pentru care probele şi argumentele în apărare au fost înlăturate. Arată că sentinţa instanţei de fond trebuie să cuprindă, între altele, temeiurile de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei. De asemenea, în sentinţă trebuie analizată fiecare dintre probele solicitate de procuror şi de părţi, arătându-se motivele de fapt şi de drept care au condus la admiterea sau la respingerea acestora. Instanţa de apel, pe linia cercetării temeiniciei hotărârii apelate, are sarcina de a verifica dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet şi cert întemeiat. Pentru a putea efectua acest control este necesar a se cunoaşte care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la soluţia pronunţată. Apreciază că, în cazul unei hotărâri nemotivate, părţile au posibilitatea de a formula apel, în temeiul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 6. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Codul de procedură penală conţine dispoziţii exprese cu privire la conţinutul sentinţei, care trebuie să cuprindă motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. Referitor la dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevăd expres şi limitativ cazurile de nulitate absolută, instanţa judecătorească apreciază că acestea sunt în acord cu prevederile Constituţiei, iar introducerea în text a unui nou caz de nulitate - nemotivarea hotărârii - nu se impune, atâta vreme cât apelul are efect devolutiv (art. 417 din Codul de procedură penală), iar reluarea procedurii în faţa instanţei de fond ar înfrânge principiul caracterului echitabil al procesului consacrat de Legea fundamentală [art. 21 alin. (3) din Constituţie], prin aceea că nu ar putea fi pronunţată o soluţie definitivă într-un termen rezonabil. 7. Prin modificările aduse Codului de procedură penală legiuitorul a urmărit simplificarea procedurilor, conferind, totodată, prin calea de atac ordinară a apelului, posibilitatea părţilor de a beneficia de remediul necesar eliminării tuturor aspectelor de nelegalitate şi netemeinicie pe care sentinţa le poate conţine. În situaţia în care ar lipsi motivarea soluţiei adoptate de instanţa de fond, instanţa judecătorească apreciază că există temei pentru desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 403 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (2), ale art. 281 alin. (1) şi ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 103 alin. (2): „În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.“; – Art. 281 alin. (1): „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.“; - Art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b): „(1) Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: [...] b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.“ 12. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorii acesteia susţin că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care nu impun obligaţia ca hotărârea de condamnare să cuprindă motivele pentru care probele şi argumentele în apărare au fost înlăturate. 14. În legătură cu aceste critici, Curtea a constatat, de exemplu, prin Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019, şi Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 19 aprilie 2021, că, potrivit art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din acelaşi act normativ, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor. 15. În acest context, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod -, „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată [...] în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 16. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. 17. În acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti - a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate, din oficiu, de instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, de asemenea, să dispună, din oficiu, şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al justei soluţionări a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. 18. Astfel, în acord cu art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 din Codul de procedură penală, cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor. 19. În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în acelaşi sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018). 20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 281 alin. (1) şi cele ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorii excepţiei critică, în esenţă, faptul că nemotivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă de judecată nu este reglementată ca un caz de nulitate absolută, care să determine admiterea apelului şi casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Referitor la aceste aspecte, Curtea observă că, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 aprilie 2022, analizând o critică identică, a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 21. Cu acel prilej, Curtea a analizat legislaţia naţională, în principal dispoziţiile art. 35-40, ale art. 396 alin. (1), ale art. 370 alin. (1) şi ale art. 401 din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut că hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul, dispoziţiile procesual penale reglementând in extenso conţinutul părţii introductive - art. 402, conţinutul expunerii - art. 403 şi conţinutul dispozitivului - art. 404. 22. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materie penală, Curtea a observat că normele procesual penale reglementează calea ordinară de atac a apelului, art. 408-425 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului, Curtea a observat că, potrivit legislaţiei procesual penale, acesta poate fi introdus, printre alţii, de către inculpat, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a procesului. Totodată, exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalităţi care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară şi suficientă simpla manifestare de voinţă a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege. 23. Referitor la instanţa competentă să judece calea ordinară a apelului, Curtea a constatat că aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare, judecătorii. Curtea a constatat că organul care soluţionează calea de atac a apelului este o instanţă judecătorească ce se bucură de independenţă şi întruneşte exigenţele asigurării „dreptului de apel“. Totodată, Curtea a observat că, potrivit art. 416 din Codul de procedură penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Totodată, potrivit art. 417 din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. 24. În continuare, Curtea a arătat că instanţa de apel poate: să dispună în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; să schimbe încadrarea juridică a faptei, căci ea este sesizată cu fapta însăşi, nu cu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanţe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au făcut obiectul unui examen din partea primei instanţe; să ţină seama de consecinţele pe care fapta le-a produs ulterior pronunţării hotărârii atacate; să ia în considerare excepţii noi, care nu au fost ridicate cu ocazia primei judecăţi. În ceea ce priveşte persoanele, instanţa de apel nu poate nici să dispună cu privire la persoane care nu au figurat în cauză la prima instanţă şi nici să modifice calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul inculpării lor. Declaraţia de apel a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, instanţa astfel sesizată având obligaţia să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi (reformatio in peius) sau se va uşura (reformatio in melius); aceasta, chiar dacă prin motivele de apel - depuse după expirarea termenului de apel - procurorul şi-a limitat criticile aduse sentinţei atacate la o anumită faptă sau la o anumită persoană. În cazul declaraţiei de apel fără rezerve a celorlalţi titulari ai căii de atac, efectul devolutiv al apelului este limitat de interesele legitime ale apelantului, pe de o parte, şi de calitatea pe care acesta o are în proces, pe de altă parte. În cadrul limitelor menţionate, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (substanţial sau procesual), potrivit art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală. Prin urmare, efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce priveşte aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanţa de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau readministreze, precum şi dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, faţă de prevederile art. 420 alin. (5) şi (9) din Codul de procedură penală. 25. Cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, Curtea a constatat că aceasta justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. De asemenea, Curtea a observat că, în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dispune, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atât în drept, cât şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. În plus, îl obligă pe judecător să-şi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de motivare poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29). Altfel spus, art. 6 din Convenţie implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, paragraful 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o decizie motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenţie, care protejează un individ împotriva arbitrarului; decizia internă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante - argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 şi 30). 26. În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 173). În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor (paragraful 171). În aceste condiţii, Curtea a constatat că atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragrafele 36 şi 38-41). 27. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că instanţa europeană a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfăşurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carenţă constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiţia ca instanţa de control judiciar să aibă competenţa necesară ştergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H. împotriva Belgiei). Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual şi/sau juridic în hotărârea instanţei de fond, este important ca instanţa superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunţată în Cauza Tatishvili împotriva Rusiei). 28. În acest context, Curtea a subliniat cele anterior menţionate referitoare la efectul devolutiv al căii de atac a apelului. Aşa fiind, curţile de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţe de apel, învestite cu judecarea laturii penale şi civile a cauzei, au competenţa legală, conform art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, de a remedia viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din acelaşi act normativ. Curtea a constatat că această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 din Codul de procedură penală. 29. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea a apreciat că textul de lege criticat constituie însăşi expresia principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, legislaţia procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Aşa fiind, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti. 30. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziilor menţionate, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Julieta Bălău şi Raul-Ioan Mureşan în Dosarul nr. 937/241/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (2), ale art. 281 alin. (1) şi ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
