Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 9.058/301/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.301D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019. Dispoziţiile care reglementează calea de atac a apelului conţin principii generale cu privire la administrarea probelor. Această cale ordinară se aplică şi regulilor generale de administrare a probelor, prevăzute de art. 374 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală. Fiind o cale ordinară devolutivă, se aplică regulile de administrare a probelor în faza procesuală a fondului, nefiind încălcate principiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, instanţa de control judiciar poate readministra şi reaprecia probe şi poate administra probe noi. Conform art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 1.504/A din 12 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.058/301/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în apel. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul criticat este neconstituţional în măsura în care se interpretează că în apel se realizează o judecată de fond a cauzei în condiţiile în care inculpaţii condamnaţi în fond au înţeles să utilizeze procedura simplificată de soluţionare a cauzei şi să beneficieze astfel de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Apreciază că natura juridică a procedurii de recunoaştere a învinuirii este similară cu aceea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, faţă de care subzistă cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 20 martie 2017, pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. 6. Aşa fiind, apreciază că restrângerea funcţiei de judecată a instanţei operează în mod iremediabil ca urmare a manifestării de voinţă a inculpaţilor, finalitatea procedurii recunoaşterii învinuirii fiind realizarea unei economii de resurse nu doar la soluţionarea în fond a cauzei, ci şi în apel. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca apelul să fie o a doua judecată de fond indiferent de soluţia dată şi indiferent dacă judecata cauzei are loc în procedură obişnuită, în procedura recunoaşterii învinuirii sau în procedura acordului de vinovăţie, ar fi precizat expres. 7. Susţine că este încălcat art. 15 alin. (1) din Constituţie, de vreme ce inculpatul are posibilitatea, dincolo de prevederile legale, de a alege drepturile şi obligaţiile de care beneficiază, în condiţiile în care decizia de a urma procedura simplificată implică în mod automat şi dreptul de a beneficia de reducerea pedepsei, şi obligaţia de a lua parte la procedura restrânsă de judecată, atât în fond, cât şi în apel. Apreciază că judecata pe fond a inculpatului în apel, ca urmare a achiesării instanţei de apel la cererea sa de revocare parţială a consimţământului (doar cu privire la efectele restrângerii judecăţii, nu şi cu privire la beneficiul reducerii pedepsei), conduce la o restrângere aplicată în mod discriminatoriu, aducând atingere dreptului părţii civile la un proces echitabil şi fără o normă legală expresă care să o prevadă. De altfel, exercitarea apelului dincolo de limitele legale reprezintă şi o încălcare a prevederilor art. 129 din Constituţie. Mai mult, practica judiciară permite exercitarea cu rea-credinţă a dreptului de a formula apel al inculpatului, acesta retractând un consimţământ irevocabil, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil al părţii civile. 8. Interpretarea dincolo de limita stabilită de către legiuitor prin dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală reprezintă o încălcare a prevederilor art. 61 alin. (1) şi ale art. 124 din Constituţie, un refuz explicit al unei autorităţi publice de a aplica o lege adoptată de Parlament şi un demers de substituire a autorităţii legiuitoare. 9. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorulraportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. Având în vedere structura acestui articol, Curtea constată că obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: (...) 2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător;“. 14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 4 alin. (2) referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 11 alin. (1) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (1) referitor la drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 22 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 26 referitor viaţa intimă, familială şi privată, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 57 referitor la exercitarea drepturilor şi libertăţilor, art. 61 alin. (1) referitor la rolul şi structura Parlamentului, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, invocă prevederile art. 3, ale art. 6 paragraful 1 şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia formulează criticile de neconstituţionalitate din perspectiva unei posibile interpretări şi aplicări a textului de lege criticat, care în opinia sa contravine prevederilor Legii fundamentale. Solicită, astfel, Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie prin care să constate că textul criticat este neconstituţional în măsura în care se interpretează că în apel se realizează o judecată de fond a cauzei în condiţiile în care inculpaţii condamnaţi în fond au înţeles să utilizeze procedura simplificată de soluţionare a cauzei şi să beneficieze astfel de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. 16. În acest context, Curtea reţine că, într-adevăr, a statuat în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, că este competentă să sancţioneze neconstituţionalitatea unei interpretări pe care un text de lege a primit-o în practică, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. Curtea a statuat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei. 17. Cu toate acestea, Curtea a sancţionat neconstituţionalitatea unui text într-o anumită interpretare dată de instanţele judecătoreşti, în contextul în care a constatat că există o practică judiciară cvasiunanimă şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, care a dat textului valenţe neconstituţionale. În condiţiile în care acest criteriu nu a fost îndeplinit, Curtea Constituţională a apreciat că se pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect fiind inadmisibilă. 18. Plecând de la aceste premise, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Curtea a statuat că este unica autoritate jurisdicţională ce are competenţa de a interpreta Constituţia, iar în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare, iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. În vederea atingerii acestei finalităţi, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putânduse realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă. 19. Or, în cauza de faţă, Curtea constată că în privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluţionarea unor recursuri în interesul legii care să contravină dispoziţiilor Legii fundamentale, iar cu privire la practica judiciară existentă, constată că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. 20. În acest context, faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, dispoziţiile legale în sensul criticat de autorul excepţiei, şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii, nu relevă decât o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar sau prin pronunţarea unui recurs în interesul legii. Controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale. Însă competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. De aceea, Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc. 21. Aşadar, Curtea nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (a se vedea Decizia nr. 289 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 12 august 2020). 22. Totodată, raportat la cauza de faţă, Curtea observă că autorul excepţiei nu a făcut dovada unei interpretări şi aplicări eronate generale şi continue la nivelul instanţelor judecătoreşti a textului criticat, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie o problemă de constituţionalitate a acestuia, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine instanţelor judecătoreşti. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 9.058/301/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
