Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi ale art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Vasile Chilinţan în Dosarul nr. 137/83/2016/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.081D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Astfel, faptul că, în temeiul prevederilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul poate continua urmărirea penală in rem, chiar dacă suspectul e cunoscut, reprezintă o garanţie în plus, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut, în dispoziţiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi posibilitatea extinderii urmăririi penale in rem. Totodată, arată că autorul excepţiei invocă pretinse abuzuri ale organelor de urmărire penală, aspect ce ţine de aplicarea legii şi poate fi cenzurat de judecătorul de cameră preliminară. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 94 din 31 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 137/83/2016/a1, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi ale art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Vasile Chilinţan cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care permit efectuarea urmăririi penale in rem chiar şi ulterior identificării persoanei despre care se presupune că ar fi săvârşit infracţiunea. Consideră că dispoziţiile de lege criticate oferă procurorului posibilitatea de a administra, încă din faza de urmărire penală in rem, întregul material probator necesar pentru a formula acuzaţiile împotriva viitorului suspect. Astfel, deşi autorul este cunoscut, neavând calitatea de suspect, nu îi sunt aduse la cunoştinţă, în termenul cel mai scurt, faptele de care este acuzat, contrar prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie şi ale art. 24 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, cu privire la dispoziţiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 24, art. 132 alin. (1), precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20, raportate la prevederile art. 6 din Convenţie, în măsura în care permit extinderea urmăririi penale in rem chiar şi ulterior identificării persoanelor despre care se presupune că ar fi săvârşit infracţiunile cu privire la care organul de urmărire penală a dispus iniţial începerea urmăririi penale in rem, dar anterior dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de suspect. Arată că dispoziţiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi pentru aceea că prevăd posibilitatea organului de cercetare penală de a dispune extinderea urmăririi penale faţă de alte persoane, în condiţiile în care prevederile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală permit doar procurorului să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspect. Susţine că, în practică, se întâlneşte situaţia în care, deşi la dosar există date şi probe din care rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală in rem, organele de urmărire penală nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, ci extinderea urmăririi penale in rem, „pentru a-şi crea cadrul procesual de efectuare a tuturor sau a majorităţii actelor de urmărire penală în faza urmăririi penale in rem, acuzatului aducându-i-se la cunoştinţă învinuirea mult mai târziu, moment în care, de regulă, se pune în mişcare şi acţiunea penală“. 6. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate. Arată că reglementarea procedurii desfăşurate atât în faza urmăririi penale in rem, cât şi ulterior identificării persoanei despre care se presupune că ar fi săvârşit infracţiunea conţine suficiente garanţii care să asigure în mod efectiv dreptul suspectului la apărare şi la un proces echitabil. Faptul că, în faza in rem a urmăririi penale, verificările efectuate de către organul de urmărire penală pot duce la identificarea unei persoane despre care se poate presupune că ar fi săvârşit infracţiunea nu echivalează cu o concluzie neechivocă cu privire la respectiva persoană. Astfel, există situaţii în care organul de urmărire penală trebuie să desfăşoare în continuare activităţi specifice de urmărire, tocmai pentru ca, în momentul în care se declanşează urmărirea penală in personam, să existe suficiente date şi indicii care să conducă la o presupunere rezonabilă că persoana respectivă poate dobândi calitatea de suspect în cauză. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că autorul excepţiei invocă elemente de fapt, respectiv pretinse abuzuri ale unor procurori în aplicarea dispoziţiilor de lege criticate, fiind vorba, aşadar, de aspecte ce ţin de aplicarea legii şi intră în competenţa instanţelor judecătoreşti. Totodată, susţine că, din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, se observă că autorul acesteia s-a mărginit să enumere o serie de prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a arăta, în concret, în ce constă contradicţia dintre dispoziţiile de lege criticate şi actele internaţionale invocate. Pentru aceste motive, având în vedere prevederile art. 10 alin. (2) şi ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, susţine că se impune respingerea excepţiei ca inadmisibilă. În subsidiar, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, consideră că normele de procedură criticate nu afectează dreptul inculpatului - faţă de care a continuat urmărirea penală in personam, după ce anterior aceasta fusese una in rem - de a beneficia de toate garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc dreptul suspectului/inculpatului de a fi asistat de un avocat, ales sau numit din oficiu, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să exercite drepturile procesuale ale suspectului/inculpatului, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii, obiecţiuni şi nu afectează nici dreptul acestuia de a beneficia de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării. 9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere transmis în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.569D/2015, nr. 1.860D/2015, nr. 126D/2016 şi nr. 573D/2016, în sensul că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi ale art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi ale art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, modificate prin art. II pct. 76 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016, precum şi dispoziţiile art. 311 alin. (1) din acelaşi cod, modificate prin art. 102 pct. 206 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Având în vedere că, în cauză, urmărirea penală a fost efectuată anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, normele de procedură cuprinse în dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală au produs efecte în redactarea anterioară modificării prin respectiva ordonanţă de urgenţă. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală în forma în vigoare anterior modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, precum şi asupra dispoziţiilor art. 311 alin. (1) din acelaşi cod. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 305 alin. (1) şi (3) [alin. (3) al art. 305 a fost modificat de art. 102 pct. 200 din Legea nr. 255/2013]: "(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. [...] (3) Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.“;" – Art. 311 alin. (1): „În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 4 iulie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, reţinând că reglementarea etapei urmăririi penale in rem garantează caracterul echitabil al desfăşurării urmăririi penale, astfel încât orice acte de cercetare să se desfăşoare într-un cadru procesual şi nicio persoană să nu fie pusă sub acuzaţie în lipsa unor date sau probe din care să rezulte indicii rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În ceea ce priveşte intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea a constatat că acesta nu este strict şi expres determinat de dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, norma procesual penală criticată, şi anume art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o persoană când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ „dispune“, iar nu „poate dispune“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam până la realizarea probaţiunii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi dispunerea directă a acestei măsuri (paragraful 25). 15. De asemenea, Curtea a reţinut că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia posibilitatea procurorului de a începe urmărirea penală afectează principiul imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor, consacrat de prevederile art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. De aceea, ţinând seama de aceste prevederi, precum şi de pregătirea profesională a procurorilor, Curtea a constatat că faţă de aceştia funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale. Faptul că de la data începerii urmăririi penale in rem şi până la data începerii urmăririi penale in personam trece o perioadă mai mare de timp nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, întrucât, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune poate fi mai mare sau mai mic. Aşa fiind, din perspectiva acestor critici, Curtea a constatat că acestea nu pot fi primite, întrucât nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigenţe - în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 342 şi ale art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi să excludă probele administrate nelegal, posibilitate care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare (paragrafele 26-28). 16. În acest sens, Curtea a constatat că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate în cursul urmăririi penale in rem, pot fi puse în discuţie aspecte ce ţin de aplicarea legii cu nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale ori de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Astfel - atunci când, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale -, probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate în cadrul procedurii de cameră preliminară (paragraful 29). 17. Aşa fiind, prin Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, mai sus citată, Curtea a constatat că aceste neajunsuri nu sunt o consecinţă a conţinutului normativ al prevederilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a lor şi că, în acord cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, în cadrul procedurii de cameră preliminară (procedură de filtru), persoana interesată are posibilitatea să conteste legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, opunându-se, astfel, utilizării acestora în procesul penal. Pe de altă parte, faptul că nu este posibilă dobândirea calităţii oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane constituie o importantă garanţie justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzaţii penale fără o minimă verificare, din care să rezulte atât existenţa faptei prevăzute de legea penală şi inexistenţa cazurilor care împiedică exercitarea acţiunii penale, cât şi indicii rezonabile că au săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală (paragraful 30). 18. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2016, şi Decizia nr. 56 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 11 mai 2017. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 19. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală - potrivit cărora, în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice -, prin Decizia nr. 49 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 201 din Codul de procedură penală din 1968, organele de urmărire penală erau procurorul şi organele de cercetare penală, acestea din urmă fiind organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Totodată, dispoziţiile art. 228 alin. 1 şi 3^1 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că: „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute la art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10 […]. Rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei“. Analizând aceste dispoziţii, Curtea a constatat că dispoziţiile procesual penale anterioare nu făceau, în mod expres, distincţie între începerea urmăririi penale in rem sau in personam, însă organul de cercetare penală putea dispune începerea urmăririi penale prin rezoluţie care trebuia supusă confirmării motivate a procurorului care exercita supravegherea activităţilor, în termen de cel mult 48 de ore. De asemenea, organul de cercetare penală nu putea dispune el însuşi cu privire la extinderea cercetărilor penale sau cu privire la schimbarea încadrării juridice, sens în care, ori de câte ori constata că se impune acest lucru, era obligat ca, în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi, să facă propuneri procurorului, care trebuia să decidă, prin ordonanţă în cel mult 5 zile. Spre deosebire de reglementarea anterioară - în care organul de cercetare penală făcea doar propuneri procurorului în vederea extinderii cercetării penale -, potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, extinderea urmăririi penale poate fi dispusă prin ordonanţă, atât de către procuror, cât şi de către organul de cercetare penală. Astfel, legiuitorul conferă acest drept organului de urmărire penală, care, potrivit prevederilor art. 55 din Codul de procedură penală, poate fi: procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau organele de cercetare penală speciale. După intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, urmărirea penală in rem şi urmărirea penală in personam se pot dispune atât de către procuror, cât şi de către organul de cercetare penală, cu deosebirea că, în cazul urmăririi penale in personam dispuse de către organul de cercetare penală, măsura trebuie supusă confirmării procurorului în termen de 3 zile. Totodată, extinderea urmăririi penale in rem sau in personam se dispune de către organul de urmărire penală, cu menţiunea că, în cazul unei extinderi in personam, măsura dispusă de către organul de cercetare penală trebuie supusă, de asemenea, confirmării procurorului în cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei (paragrafele 25-30). 20. Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 49 din 2 februarie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că instituţia extinderii urmăririi penale reglementată de art. 311 din Codul de procedură penală vizează situaţia în care, după începerea urmăririi penale prin strângerea de date şi informaţii cu privire la fapta sau persoana ce formează obiectul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă fie fapte noi, fie date privind implicarea altor persoane, astfel că dispune extinderea urmăririi penale. Practic, se produce o lărgire a limitelor investirii iniţiale, obiectul urmăririi penale extinzându-se la fapte şi/sau la persoane noi. Consecinţele unei astfel de proceduri vizează fie o extindere a urmăririi penale in rem, fie o extindere a urmăririi penale in personam. Analizând dispoziţiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că acestea au în vedere mai multe situaţii, respectiv: extinderea urmăririi penale in rem pentru altă faptă care constituie o nouă infracţiune; extinderea urmăririi penale in rem pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (fără schimbarea încadrării juridice; de exemplu, urmărirea penală se desfăşoară cu privire la infracţiunea de furt şi se descoperă luarea şi a altor bunuri, fără a fi în prezenţa infracţiunii continuate); extinderea urmăririi penale in rem pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (cu schimbarea încadrării juridice; în cazul infracţiunilor continuate şi complexe ori celor cu consecinţe deosebit de grave; de exemplu, urmărirea penală se desfăşoară cu privire la infracţiunea de furt şi se descoperă luarea altor bunuri de la aceeaşi persoană la intervale de timp diferite sau se cercetează o infracţiune de furt şi se descoperă că s-au exercitat violenţe pentru luarea bunului); schimbarea încadrării juridice în cazul urmăririi penale in rem; extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă comisă de suspect care constituie o nouă infracţiune; extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (fără schimbarea încadrării juridice); extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (cu schimbarea încadrării juridice în cazul infracţiunilor continuate şi complexe ori al celor cu consecinţe deosebit de grave); extinderea urmăririi penale in personam faţă de o altă persoană (coautor, instigator sau complice); schimbarea încadrării juridice în cazul urmăririi penale in personam. Indiferent de soluţia aleasă de legiuitor, respectiv posibilitatea organului de cercetare penală de a dispune sau nu el însuşi cu privire la extinderea urmăririi penale in personam, Curtea a constatat că nu se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea. În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligaţia să procedeze faţă de acestea potrivit prevederilor art. 307 din Codul de procedură penală, aducându-le la cunoştinţă, înainte de prima audiere, calitatea de suspecţi, încadrarea juridică a faptei şi drepturile prevăzute de dispoziţiile art. 83 din acelaşi cod, cu încheierea, în acest sens, a unui proces-verbal (paragrafele 31 şi 32). 21. Cât priveşte critica raportată la prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, Curtea a constatat că acestea trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 131 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora „Parchetele [...] conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii“. Prin urmare, Constituţia a lăsat legiuitorului deplina libertate de a alege modalitatea de reglementare cu privire la acest aspect, în acord cu exigenţele art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Astfel, sintagma constituţională „în condiţiile legii“ este reflectată nu numai în normele procesuale de referinţă, ci şi în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014), potrivit cărora „Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală“. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014), „Ministrul afacerilor interne, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnează poliţişti care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare“. În plus, potrivit prevederilor art. 299-304 din Codul de procedură penală, activitatea organelor de cercetare penală se desfăşoară, în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să ducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia. De asemenea, Curtea a constatat că textele art. 305 şi 311 din Codul de procedură penală reglementează cu privire la două instituţii procesuale diferite, respectiv situaţia prevăzută de art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, care vizează o continuare in personam a urmăririi penale începute - anterior şi obligatoriu -, şi, respectiv, situaţia prevăzută de art. 311 din Codul de procedură penală care vizează o extindere a urmăririi penale. De această dată, legiuitorul nu a făcut distincţie între extinderea in rem şi cea in personam, motiv pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, un astfel de instrument procesual este la îndemâna organului de urmărire penală - fie procuror, fie organ de cercetare penală. Această voinţă a legiuitorului se desprinde din prevederile art. 311 alin. (2) din Codul de procedură penală care, la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, aveau următorul cuprins: „Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă [...]“. Aşa fiind, Curtea a constatat că actuala reglementare este superioară celei anterioare, deoarece posibilitatea recunoscută organului de cercetare penală de a proceda la extinderea urmăririi penale ori la schimbarea încadrării juridice a faptei este firească, având în vedere că acelaşi organ judiciar poate dispune declanşarea urmăririi penale faţă de anumite fapte determinate, sub o încadrare juridică pe care o stabileşte personal, chiar dacă activitatea sa se desfăşoară sub supravegherea procurorului. Activitatea de supraveghere a urmăririi penale de către procuror a determinat, pe de altă parte, instituirea de către legiuitor, în sarcina organului de cercetare penală, a obligaţiei de a-l informa pe procuror, despre extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Prin urmare, organul de cercetare penală poate dispune cu privire la extinderea urmăririi penale, fie in rem, fie in personam, cu obligaţia informării procurorului (paragrafele 33-35). 22. Aşa fiind, prin Decizia nr. 49 din 2 februarie 2017, mai sus citată, Curtea a constatat că această obligaţie de informare are o importanţă deosebită şi dă consistenţă exigenţei constituţionale consacrate de art. 131 alin. (3) coroborat cu art. 132 alin. (1), întrucât procurorul, odată informat, poate, în acord cu art. 304 din Codul de procedură penală, să infirme motivat orice act sau măsură procesuală dispusă de către organul de cercetare penală. De asemenea, potrivit art. 336 din Codul de procedură penală, orice persoană care se consideră vătămată în interesele sale legitime, prin actul de extindere a urmăririi penale dispus de către organul de cercetare penală, se poate adresa prin plângere procurorului care supraveghează activitatea de cercetare penală. În plus, ordonanţa de extindere a urmăririi penale cu privire la alte persoane este - lato sensu - un act de urmărire penală care, în lumina prevederilor art. 131 alin. (3) teza finală din Constituţie, reflectate în dispoziţiile art. 303 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi realizat, în urma dispoziţiei procurorului care conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, de către acestea din urmă. Astfel, Curtea a statuat că, indiferent de varianta de interpretare şi aplicare aleasă, o eventuală nesocotire a dispoziţiilor legale nu constituie, în sine, o problemă de constituţionalitate, iar situaţia relevată de autorul excepţiei nu reprezintă o consecinţă a conţinutului normativ al art. 311 din Codul de procedură penală (paragrafele 36 şi 37). 23. Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii cu privire la dispoziţiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 49 din 2 februarie 2017, mai sus menţionată, îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Vasile Chilinţan în Dosarul nr. 137/83/2016/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) şi ale art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof.univ.dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
