Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, ridicată de Cătălin Adrian Iordache şi, respectiv, Marius Bogdan Rădulescu în Dosarul nr. 44.923/3/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.264D/2019. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei Cătălin Adrian Iordache, domnul avocat Remus Rădulescu. Lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Remus Rădulescu, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală. În esenţă, arată că dispoziţiile criticate nu respectă cerinţele de claritate şi precizie a legii, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu menţionează care este actul de inculpare prevăzut de lege. Dezvoltă în continuare aceste susţineri, detaliate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate depusă la dosar, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie. Concluzionează în sensul că art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care se prevede că singurul act de inculpare este ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale. 4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În esenţă, arată că autorul excepţiei a invocat-o în camera preliminară, fără să facă nicio vorbire cu privire la actul de punere în mişcare a acţiunii penale, or, textul se referă chiar la actul de inculpare. Critica formulată nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, în considerarea motivării eliptice. Pronunţându-se asupra unei astfel de motivări, Curtea s-ar substitui autorului excepţiei, ceea ce ar echivala cu o sesizare din oficiu. În subsidiar, excepţia este neîntemeiată, pentru considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 165 din 9 martie 2021, prin care s-a pronunţat asupra unor critici similare. De asemenea, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, arătând că nu pot fi reţinute susţinerile autorului acesteia. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 24 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 44.923/3/2018/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat, în mod distinct, Curtea Constituţională, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, ridicată de Cătălin Adrian Iordache şi, respectiv, Marius Bogdan Rădulescu în aceeaşi cauză penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală se arată că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât nu menţionează care este actul de inculpare prevăzut de lege. Ca urmare, acesta încalcă cerinţele de previzibilitate şi accesibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, se apreciază că este necesar să se precizeze clar şi fără echivoc, în textul articolului, care este actul de inculpare prevăzut de lege, putând fi făcută o confuzie între ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi rechizitoriu, în care trebuie să fie transpus exact conţinutul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale. Cu privire la legătura excepţiei cu cauza, se arată că procurorul de caz, aplicând normele de drept penal substanţial şi ignorând normele de procedură penală, şi-a fundamentat acuzaţia împotriva inculpatului Cătălin Adrian Iordache prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale din 11 mai 2016 şi, ulterior, prin ordonanţa de extindere a urmăririi penale din 25 iulie 2016, precum şi prin ordonanţa din 18 august 2016, prin care i-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de inculpat, iar prin rechizitoriu sa detaliat acuzaţia, fiind transformat rechizitoriul din 20 decembrie 2018 într-un nou act de inculpare, întrucât sunt introduse elemente şi interpretări noi în acuzare. 7. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 se susţine, în esenţă, că acest text este neconstituţional prin recunoaşterea posibilităţii efectuării unor acte de cercetare penală şi producerii unor mijloace de probă de către prepuşii uneia dintre părţile procesului penal, care nu au calitatea de organe judiciare şi nu au dreptul de a prelua din atribuţiile Ministerului Public. Se susţine astfel că primul aspect de neconstituţionalitate izvorăşte din însăşi calitatea celor care întocmesc mijloacele de probă prevăzute de aceste norme legale. Raportul de constatare întocmit de inspectorii antifraudă constituie mijloc de probă în procesul penal, deşi acesta este întocmit de către funcţionari care au calitatea de prepuşi ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instituţie cu calitate procesuală activă în componenta civilă a cauzelor având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005. Prin asocierea activităţii de urmărire penală a procurorului, care, potrivit art. 131 din Constituţie, reprezintă interesele generale ale societăţii, adică inclusiv ale persoanei acuzate, cu activitatea părţilor civile, cărora li se recunoaşte atribuţia de a efectua adevărate acte de investigaţie penală, sunt afectate rolul şi statutul procurorului, din perspectiva imparţialităţii şi obiectivităţii sale. Invocându-se o serie de decizii ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018) şi cu raportare la considerentele acestora, se susţine că se identifică şi în privinţa textului criticat acelaşi mecanism al legiuitorului prin care sunt date în competenţa funcţională a organelor cu atribuţii de constatare fiscală atribuţii de identificare şi valorificare a probelor în procesul penal, fapt suficient per se pentru a se constata antiteza cu exigenţele unui proces echitabil. A recunoaşte angajaţilor părţii civile dreptul de a înfăptui procedee probatorii şi de a întocmi mijloace de probă reprezintă o încălcare a principiului egalităţii de arme, garanţie a procesului echitabil, dar şi a regulii fundamentale a egalităţii în faţa legii a participanţilor la procesul penal, fiind, totodată, o nesocotire a dreptului la apărare. 8. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia este neîntemeiată, atât în ceea ce priveşte art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât şi art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. 9. Astfel, cu privire la dispoziţiile din Codul de procedură penală criticate, se prezintă mai întâi o serie de consideraţii referitoare la principiul previzibilităţii legii, care „nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei“. Art. 14 din Codul de procedură penală „este interdependent de art. 309 Cod procedură penală“ - Punerea în mişcare a acţiunii penale şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, „legiuitorul determinând expres actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală“. 10. Referitor la art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 se arată că, „potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, constatarea este efectuată de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, aspect care se coroborează cu normele criticate“. Ca urmare, susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate şi vin „în antiteză cu procedeul probator al constatării sau al expertizei care presupune apelarea la cunoştinţele de specialitate ale unei persoane care poate nu face parte din cadrul organului de urmărire penală.“ 11. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, raportul judecătorului-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin.(2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie: - Art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.“; – Art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, abrogat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia de combatere a fraudelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 8 noiembrie 2019, şi care la data ridicării excepţiei de neconstituţionalitate avea următorul cuprins: "În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului: a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii; b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror." 15. În susţinerea neconstituţionalităţii art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale si a legilor este obligatorie“, iar în susţinerea neconstituţionalităţii art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 se invocă dispoziţiile art. 1 alin.(3) şi (5) privitoare la principiile statului de drept şi legalităţii, ale art. 16 alin. (2) privind principiul egalităţii în drepturi, ale art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei. 16. Examinând dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală în raport cu temeiul constituţional invocat, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor critici similare, prin Decizia nr. 165 din 9 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 10 mai 2021. Potrivit considerentelor deciziei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţate cu acel prilej, „faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se specifică, expres, care este «actul de inculpare prevăzut de lege» nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar şi impredictibil“ (paragraful 16). 17. Curtea a observat în acest sens că art. 14 face parte din capitolul I - Acţiunea penală, cuprins în titlul II - Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal din partea generală a Codului de procedură penală. Textul cuprinde deci norme cu caracter general, dezvoltate/concretizate apoi, în mod corespunzător, în partea specială a Codului de procedură penală, aspect evidenţiat şi de instanţa de judecată din prezenta cauză, în cadrul opiniei exprimate, prin referirea la art. 309 - Punerea în mişcare a acţiunii penale care prevede, în alin. (1), că „acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi că nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)“. 18. Este deplin aplicabilă şi în prezenta cauză concluzia enunţată de Curte în precedentul arătat, potrivit căreia legea penală cuprinde norme exprese şi clare referitoare la actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală, astfel încât nu se poate susţine că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală ar crea dificultăţi de înţelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audienţe specializate, şi anume autorităţilor competente să pună în mişcare acţiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalităţii punerii în mişcare a acţiunii penale. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în numeroase decizii ale Curţii Constituţionale) a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea acestora să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu..., şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 19. Astfel fiind, nu pot fi reţinute criticile formulate în prezenta cauză în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul cerinţelor de claritate şi predictibilitate a normelor juridice. 20. În ceea ce priveşte art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Curtea observă, mai întâi, că acestea au fost abrogate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 199/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 8 noiembrie 2019. Având în vedere însă motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a constatat că „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare“, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate în redactarea de la momentul sesizării cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză. 21. Cât priveşte criticile formulate, Curtea constată că şi în privinţa acestor dispoziţii legale s-a mai pronunţat, în raport cu critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 (paragrafele 26-35). 22. Curtea a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului; în plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22). Totodată, Curtea a reţinut că, deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor. Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26). 23. Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, mai sus citată, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. 24. Considerentele aici redate în esenţă sunt dezvoltate, mai recent, în Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 14 aprilie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi în Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 15 ianuarie 2021, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză. 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, atât soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, cât şi argumentele care au fundamentat-o sunt deplin aplicabile şi în prezenta cauză. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Adrian Iordache şi, respectiv, de Marius Bogdan Rădulescu în Dosarul nr. 44.923/3/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
