Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (3)], pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (3^1)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (4)], pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (5^1)] şi pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5)] din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Banca Transilvania - S.A. din ClujNapoca în Dosarul nr. 6.175/311/2020 al Judecătoriei Slatina - Secţia civilă şi de Credit Plus (Gulf) Ltd., Dubai, Emiratele Arabe Unite în Dosarul nr. 12.420/215/2020 al Judecătoriei Craiova - Secţia civilă şi care constituie obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.932D/2020 şi nr. 1.946D/2020. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 20 aprilie 2021, în prezenţa reprezentantului Societăţii Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, potrivit art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a conexat dosarele menţionate, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 6 mai 2021, iar ulterior, pentru aceleaşi motive, la 20 mai 2021. La această dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 9 iunie 2021, iar, ulterior, pentru aceleaşi motive, la 16 iunie 2021. La această din urmă dată, având în vedere cererea de amânare a şedinţei de deliberare şi ţinând seama de art. 57 din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 17 iunie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 20 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.175/311/2020, Judecătoria Slatina - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (3)], pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (3^1)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (4)] şi pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (5^1)] din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva unei notificări formulate potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 4. Prin Încheierea din 23 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 12.420/215/2020, Judecătoria Craiova - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)] şi pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5)] din Legea nr. 52/2020, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Credit Plus (Gulf) Ltd., Dubai, Emiratele Arabe Unite, într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva unei notificări formulate potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că legea criticată este neconstituţională pentru că a fost adoptată în lipsa solicitării unui aviz al Băncii Naţionale a României, ceea ce încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Totodată, se arată că legea criticată a fost adoptată fără realizarea unor studii de impact, ci în baza unor simple îngrijorări pentru o anumită categorie de consumatori. Astfel, definirea impreviziunii dată prin legea analizată este discutabilă şi nefundamentată, ceea ce demonstrează şi din această perspectivă încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 6. Se arată că legea, în ansamblul său, este lipsită de claritate şi previzibilitate, întrucât (i) articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b)] din lege este susceptibil de două interpretări în sensul că aprecierea cu 50% a obligaţiei de plată poate fi raportată fie la prima astfel de obligaţie lunară, fie la luna precedentă, (ii) articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)] din lege face ca posibilitatea creditorului de a dovedi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a dării în plată să devină iluzorie, (iii) articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (4)] din lege nu reglementează sfera de conţinut a noţiunii de echilibrare a contractului, iar exprimarea legiuitorului este echivocă atunci când se referă la „imposibilitatea vădită de continuare a contractului“. Prin urmare, din această perspectivă, se încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) coroborat cu art. 53 din Constituţie. 7. Se mai susţine că legea, în ansamblul său, încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu respectă Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. Cu privire la nesocotirea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, se arată că noua lege anulează caracterul judiciar al impreviziunii, înlăturând rolul instanţelor judecătoreşti în procedura dării în plată. Se încalcă, astfel, şi principiul separaţiei puterilor în stat. Totodată, se susţine că este încălcat şi principiul neretroactivităţii legii, întrucât prezumţiile absolute şi irefragabile de impreviziune în favoarea consumatorilor debitori se pot aplica atât contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 52/2020, cât şi celor încheiate sub imperiul Codului civil de la 1864. Chiar dacă, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, instituţia impreviziunii se poate aplica şi contractelor încheiate sub regimul juridic al vechiului Cod civil, cu toate acestea, noile cazuri de impreviziune reglementate de legiuitor nu se pot aplica retroactiv, întrucât nu erau in vigoare la data încheierii contractelor respective. Aplicarea prezumţiilor de impreviziune reglementate prin Legea nr. 52/2020 contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare ar echivala cu o aplicare retroactivă, contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 147 alin. (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 8. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi (1^2)] din lege prin raportare la art. 44 şi 53 din Constituţie, se arată că în situaţia unui contract încheiat pe o perioadă semnificativă de timp o fluctuaţie a cursului valutar cu 52,6% nu poate constitui riscul supraadăugat al contractului de credit. O asemenea soluţie legislativă nu duce la o reechilibrare contractuală, ci la mutarea riscului inerent în sarcina exclusivă a creditorului, ipoteză care se constituie într-o încălcare a dreptului de proprietate. 9. Preluarea procentului de 52,6% din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 prevăzut în legătură cu gradul de îndatorare aferent creditelor în CHF (potrivit menţiunilor din anexa la „Raportul asupra reexaminării Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite“), dincolo de împrejurarea că are la bază o prevedere abrogată la momentul adoptării reglementării criticate, dovedeşte inconsistenţa definiţiei impreviziunii şi confuzia nepermisă cu o altă instituţie, respectiv gradul de îndatorare. Acesta din urmă reprezintă o circumstanţă cu caracter personal, care nu poate fi transpusă într-o ipoteză obiectivă de impreviziune. Definiţia impreviziunii în configuraţia criticată nu porneşte de la evaluarea unor repere bine determinate şi incontestabile, ci preia, în mod mimetic, exigenţe prudenţiale ce ţin de gradul de îndatorare care nu se confundă cu cerinţa onerozităţii „excesive“. Prin urmare, se încalcă şi caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, cu referire la Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 74. 10. Prezumţia criticată nu răspunde nici exigenţelor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019, ce ţin de problema persistenţei „în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu, ireversibil“. Menţinerea pragului valoric în discuţie pentru ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, în condiţiile unor contracte de credit încheiate pe o durată de 25-30 ani, nu poate fi considerat că ar răspunde condiţiilor persistenţei, continuităţii şi ireversibilităţii. 11. Cele două condiţii necesar a fi întrunite pentru reţinerea impreviziunii nu reprezintă un remediu propriu acesteia, o verificare a punctului de echilibru şi de repartiţie a riscurilor, ci o schimbare a obiectului contractului, cu translatarea riscurilor către creditor. Or, o atare abordare reprezintă în mod indubitabil o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate care nu răspunde nici măcar scopului declarat al impreviziunii, şi anume „reechilibrarea“ contractului de credit. 12. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) şi (1^2)] din lege prin raportare la art. 44 şi art. 53 din Constituţie, se arată că înregistrarea unei creşteri de peste 50% a obligaţiei de plată lunare, ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, nu poate fi considerată drept impreviziune. Rata de dobândă variabilă vizează chiar costul periodic pe care îl are banca pentru menţinerea finanţării şi care este transpus în costul periodic al împrumutatului, astfel că nu poate fi vorba de un dezechilibru, ci de o imixtiune nepermisă în drepturile de proprietate ale creditorului bancar. Printr-o atare reglementare se modifică chiar instituţia impreviziunii, atribuindu-i-se valenţe inexistente, astfel încât, în speţă, condiţiile proporţionalităţii ingerinţei nu sunt îndeplinite. Prezumţia de impreviziune reglementată nu ţine seama de durata contractelor coroborat cu exigenţa verificării unei persistenţe continue şi ireversibile. Aceasta în condiţiile în care este rezonabil a se aprecia că, la încheierea unui contract pentru 25-30 ani, părţile au avut în vedere fluctuaţii semnificative. Se încalcă astfel Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi, implicit, art. 147 alin. (4) din Constituţie. 13. În fine, se arată că termenul de 6 luni în care fluctuaţia menţionată trebuie să se menţină nu îndeplineşte exigenţele de consistenţă, continuitate şi persistenţă, evidenţiate anterior în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Fluctuaţiile circumstanţiale nu pot constitui impreviziune pentru un contract de o asemenea durată. 14. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^3] din lege prin raportare la art. 16, art. 53, art. 57, art. 135 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că, în condiţiile în care pragurile stabilite pentru impreviziune se dovedesc dubitative (nu au o fundamentare lipsită de orice contestare), cu atât mai mult, excluderea controlului judecătoresc sub acest aspect, prin introducerea unor prezumţii absolute de impreviziune, apare în mod evident o măsură disproporţionată care aduce atingere, în mod nejustificat, dreptului de proprietate. 15. Impreviziunea nu presupune mutarea riscurilor către creditor, ci găsirea punctului de echilibru, aspect care nu se regăseşte în reglementare. Din contră, creditorul, parte la contract, este plasat într-o situaţie de inegalitate, fiind obligat la preluarea unui bun în contul unei creanţe superioare. Impunerea unor atari prezumţii automate raportate strict la un prag valoric, cu ignorarea restului circumstanţelor contractuale şi factuale de după încheierea contractelor, se constituie şi într-o ipoteză de restrângere a drepturilor creditorilor. 16. În privinţa celui de-al treilea caz de impreviziune referitor la debitorul care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, se arată că instanţa constituţională a stabilit că executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecinţa impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine. Or, textul criticat realizează exact acest lucru, identificând executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăşi impreviziunea, ceea ce contravine paragrafelor 82, 84, 86, 87 ale Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Se mai arată că impreviziunea nu poate fi determinată de vânzarea bunului ipotecat la licitaţie, ci de apariţia unor dezechilibre semnificative ale prestaţiilor rezultate din contractul de credit. Prin urmare, nu măsura în sine a executării silite a bunului imobil ipotecat constituie situaţia de impreviziune, ci un element exterior contractului de credit care a dezechilibrat prestaţiile părţilor şi a dus, eventual, la această finalitate. Se mai arată că în cazul unui contract care s-a încheiat, ca efect al declarării scadenţei anticipate şi punerii sale în executare silită, impreviziunea contractuală nu mai poate fi identificată, în contextul în care nu mai poate avea loc o echilibrare a raporturilor contractuale, care au încetat. 17. Prin instituirea prezumţiilor absolute antereferite coroborată cu remediul dării în plată, se ajunge la o ipoteză de restrângere a dreptului de acces la o instanţă în vederea verificării condiţiilor echilibrului raportat la ansamblul obligaţiilor contractuale şi a punctului de echilibru al remediului. Reglementarea unor prezumţii absolute cu consecinţa aplicării, fără distincţii, a impreviziunii, configurată prin raportare la criterii dubitative, şi refuzul dreptului creditorului de a putea supune verificării justiţiei caracterul echilibrat al lipsirii de proprietate încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi, implicit, art. 147 alin. (4) din Constituţie. 18. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)] şi pct. 4-7 din lege prin raportare la art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că imixtiunea în dreptul de creanţă al creditorului încă din momentul simplei transmiteri a unei notificări, la fel şi suspendarea automată, prin lege (fără parcurgerea unei proceduri judiciare în vederea suspendării), a obligaţiilor debitorului şi a restului consecinţelor neîndeplinirii obligaţiilor sale (inclusiv neînscrierea la biroul de credite) reprezintă o ipoteză de încălcare a dreptului de proprietate al creditorului care nu respectă testul proporţionalităţii. Încălcarea dreptului de proprietate al creditorului este cu atât mai evidentă cu cât creditorul este lipsit de drepturile care i se cuvin ca urmare a întârzierii valorificării drepturilor sale, dacă debitorul nu ar fi fost de rea-credinţă. Or, neplata unei sume de bani la termen produce un prejudiciu independent de buna sau reaua-credinţă a debitorului, aşa încât lipsirea creditorului de un drept contractual, precum, de exemplu, dreptul la penalităţi de întârziere, constituie o ipoteză de lipsire de proprietate nejustificată. 19. În final, se arată că prevederile criticate instituie o serie de prezumţii absolute de impreviziune care pornesc fie de la praguri valorice (nefundamentate), fie din împrejurarea executării, fără grija corelării acestora cu regimul juridic de drept comun al impreviziunii (respectiv normele în vigoare la data încheierii contractelor). Totodată, normele criticate intervin în privinţa procedurii dării în plată, stabilind noi reguli de funcţionare a acesteia, fără ca noua lege să cuprindă norme tranzitorii de aplicare sub acest aspect. Prin aceste modificări succesive substanţiale ale regimului impreviziunii şi procedurii dării în plată, în legătură cu aceeaşi situaţie juridică, se creează premisele unei insecurităţi juridice neconforme cu cerinţele proporţionalităţii ingerinţei. 20. Judecătoria Slatina - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 21. Judecătoria Craiova - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^3)] şi pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)] din Legea nr. 52/2020 este întemeiată prin raportare la art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar cea care priveşte articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^2)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (4)] şi pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5)] din Legea nr. 52/2020 este neîntemeiată. 22. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (3)], pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (3^1)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (4)], pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (5^1)] şi pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5)] din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, precum şi legea în ansamblul său. Având în vedere art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, precum şi motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) şi ale art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4): "(1^1) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). [...](3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale." – Art. 5 alin. (3): „(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară.“; – Art. 5 alin. (3^1): „(3^1) Pe perioada notificării, precum şi pe perioada soluţionării cererilor prevăzute la art. 7 şi 8, este interzisă înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului care a efectuat notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1), indiferent dacă înscrierea ar fi efectuată din iniţiativa creditorului sau a unei autorităţi centrale sau locale. Dispoziţiile prezentului alineat sunt aplicabile în mod corespunzător şi persoanelor şi procedurilor la care se referă art. 6 şi, respectiv, art. 8 alin. (5).“; – Art. 7 alin. (4): „(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat.“; – Art. 7 alin. (5^1): „(5^1) În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice dauneinterese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează că debitorul a fost de reacredinţă la depunerea notificării.“; – Art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia: „(5) [...]. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător“. 26. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi exigenţele de calitate a legii, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, ale art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 135 privind economia, ale art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată şi ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Totodată, se invocă încălcarea art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul adiţional la Convenţie. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarele acesteia formulează o critică de neconstituţionalitate extrinsecă, prin prisma faptului că la adoptarea Legii nr. 52/2020 nu s-a solicitat un aviz al Băncii Naţionale a României. Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, „orice proiect de act normativ al autorităţilor publice centrale, care priveşte domeniile în care Banca Naţională a României are atribuţii, va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul Băncii Naţionale a României. Avizul va fi transmis în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare“. Potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt: a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb; b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare; c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; e) administrarea rezervelor internaţionale ale României. 28. Analizând prevederile Constituţiei şi ale legii antereferite, se constată, pe de o parte, că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală în sensul de a fi reglementată prin Constituţie - condiţie pe care Curtea a impus-o prin Decizia nr. 591 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 28 septembrie 2020, paragrafele 90-92, pentru ca solicitarea avizului să reprezinte un standard de constituţionalitate-, iar, pe de altă parte, că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. De altfel, se mai reţine că nici la adoptarea Legii nr. 77/2016, aşadar, a legii de bază, nu a fost solicitat un astfel de aviz. Prin urmare, Curtea reţine că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004. 29. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinseci formulate, Curtea reţine că acestea vizează în mod principal problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, Curtea a statuat că legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se astfel art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie (paragraful 53). Prin urmare, în cauza de faţă, Curtea urmează să verifice dacă aceste prezumţii se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit. 30. Art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică diferenţa de curs valutar. Prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 66 şi 67, Curtea a stabilit că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante. Reglementarea unei situaţii de intervenire a impreviziunii care valorifică o anumită diferenţă de curs valutar ce se cantonează în sfera riscului inerent, respectiv 20%, nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituţie şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. 31. Se observă, aşadar, că, prin decizia antereferită, Curtea a considerat că diferenţele de curs valutar se pot circumscrie noţiunii de impreviziune, însă o diferenţă de curs valutar de 20% raportată la nivelul cursului din data contractării creditului nu poate constitui un caz de impreviziune. Prin urmare, legiuitorului i-a revenit sarcina ca în procesul de reexaminare a legii să identifice punctul de echilibru între dreptul de proprietate al debitorului şi al creditorului, pentru a stabili în mod corect situaţia în care intervine impreviziunea în cadrul contractului de credit, determinată de fluctuaţiile valutare. Pentru acest demers, legiuitorul a avut în vedere criteriile consistenţei valorice şi persistenţei temporale a fluctuaţiei. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar dintre valoarea monedei naţionale şi a celei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului şi (ii) persistenţa temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferenţa de curs valutar antereferită trebuie să se menţină. 32. Cu privire la consistenţa valorică a diferenţei de curs, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, Curtea a statuat că abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale, precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit (paragraful 62). 33. În cazul de faţă, Curtea reţine că o creştere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Este adevărat că, spre deosebire de contractele de credit încheiate pe perioade mai scurte de timp, în privinţa celor încheiate pe perioade mai lungi de timp o asemenea fluctuaţie se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal şi să fie percepută ca fiind un risc inerent contractului. Totuşi, o asemenea situaţie nu poate pune în discuţie constituţionalitatea legii, ci mai degrabă are rolul de a determina părţile contractului să identifice soluţii adaptate care să o prevină (încheierea contractelor de credit în monedă naţională/clauze de conversie a monedei creditului în monedă naţională/clauze de adaptare a contractului care să prevină invocarea impreviziunii/încheierea unor contracte de tranzacţie/novaţii). Trebuie subliniat faptul că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, spre a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. 34. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi astfel să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar. 35. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, Curtea reţine că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% dintre cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar de a se asigura că este o perioadă raţională şi care previne arbitrarul. 36. Se mai reţine că este irelevant faptul că sursa de inspiraţie a creşterii de 52,6% a cursului de schimb valutar a fost Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2011 (abrogat prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 18 decembrie 2012), ci ceea ce este important este ca fluctuaţia normată să reflecte un grad mare de abatere faţă de cursul valutar existent la momentul încheierii contractului de credit. Aceleaşi consideraţii se impun şi cu privire la perioada în care trebuie să se menţină această fluctuaţie. Mai mult, Curtea apreciază că atât timp cât la evaluarea gradului de îndatorare a persoanei trebuia să se ţină seama de această fluctuaţie, însemna că în sine ea era de natură să perturbe relaţia dintre consumator şi profesionist pentru că plasa o sarcină excesivă în privinţa primului, iar capacitatea sa de rambursare a creditului era afectată. Cu alte cuvinte, se trece în registrul riscului supraadăugat. 37. O altă chestiune invocată sub aspectul cerinţelor de calitate a legii a fost aceea a stabilirii procentului care se subsumează riscului inerent şi a celui care intră în registrul celui supraadăugat. Această critică nu ţine seama de conţinutul normativ al textului analizat, care nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ţine de riscul inerent, ci stabileşte pur şi simplu că dacă se atinge o asemenea diferenţă valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului şi cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opţiunea de a da în plată imobilul ipotecat. 38. Totodată, criticile vizând situaţia creditelor reeşalonate/ restructurate aduc în discuţie o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care se modifică contractul iniţial în sensul prelungirii termenului de plată [reeşalonarea], cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii contractului de credit iniţial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând a se realiza într-un interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă în sensul că dacă (i) principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părţi, diminuându-se, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată şi (ii) a fost stinsă obligaţia iniţială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor şi creditor, ipoteză în care invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esenţială a contractului iniţial încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte şi în privinţa datei la care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data încheierii actului care „restructurează“ capitalul. 39. Raportat la criticile de neconstituţionalitate ce privesc faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea observă că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiţii legale, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că în sistemul constituţional românesc hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului (a se vedea Decizia nr. 282 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 3 august 2020, paragraful 20, sau Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, paragraful III). Prin urmare, Curtea reţine că noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind neîntrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. 40. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, a statuat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul normei juridice despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care se reţine, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 316 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 23. Or, având în vedere calitatea destinatarilor normei, textul apare ca fiind previzibil sub aspectul aplicării sale. Totodată, se mai reţine că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 7 aprilie 2021, paragraful 50). Prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 41. A doua prezumţie reglementată valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Întrucât obligaţia lunară de plată (rată lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ acesteia, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aşadar, creşterea ratei dobânzii/ratei lunare de plată are drept premisă variabilitatea ponderii dobânzii în rata lunară de plată. Cu alte cuvinte, pentru ca obligaţia de plată lunară (rata lunară) să crească cu 50%, este nevoie ca rata de dobândă variabilă să crească cel puţin cu 50%, indiferent de ponderea cuantumului dobânzii în corpul ratei. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situaţii. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar de a se asigura că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 42. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea observă că autorii excepţiei relevă o pretinsă antinomie intralegală între obiectul de reglementare al acestei legi - dreptul consumatorului de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului - şi posibilitatea judecătorului cauzei de a adapta contractul de credit. 43. Curtea reţine că, pentru îndeplinirea obiectului legii, a fost reglementată, potrivit art. 5 din lege, o fază pre-procesuală (notificarea formulată de debitor). În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 52, Curtea a statuat că părţile au „posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată“. Cu alte cuvinte, în cazul în care părţile sunt de acord că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, acestea pot negocia pe toată perioada cuprinsă între data transmiterii notificării şi cea a încheierii actului de dare în plată pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului de credit. 44. În caz de neînţelegeri cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, faza pre-procesuală este urmată de una procesuală, şi anume soluţionarea contestaţiei creditorului. 45. Prin respingerea contestaţiei, instanţa judecătorească a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, iar părţile, pentru a evita darea în plată a bunului imobil ipotecat, pot negocia în sensul adaptării contractului. Astfel, contractul de credit nu încetează în mod automat, ci legea prevede o fază post-contestaţie, şi anume obligaţia părţilor de a încheia actul de dare în plată [art. 7 alin. (6) din lege]. 46. În cazul în care creditorul refuză semnarea actului de dare în plată, debitorul poate formula, în temeiul art. 8 alin. (1), o acţiune prin care cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. În acest caz, instanţa, admiţând acţiunea, realizează stingerea oricărei datorii a debitorului faţă de creditor (art. 10 din lege). 47. Aşadar, de principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare şi 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri, se interpune art. 4 alin. (4) din lege, care stabileşte că „Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale“. Rezultă că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. 48. Astfel, în cele două faze extrajudiciare cele două părţi pot negocia atât adaptarea, cât şi încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenţia instanţei, fie creditorul nu mai formulează contestaţie, fie debitorul nu mai formulează acţiunea în stingerea creanţei, după caz. Optându-se pentru soluţia adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art. 4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care priveşte relaţia dintre debitor şi creditor, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii menţinerii utilităţii sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuţie obligaţia instanţei judecătoreşti de a aplica - în mod prioritar - soluţia adaptării contractului. 49. Astfel cum s-a arătat, învestirea instanţei nu se poate realiza decât prin contestaţie, care are ca obiect verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate, sau printr-o cerere, care are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Chiar dacă instanţa nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluţie pe care instanţa ar putea să o pronunţe nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului. Din contră, odată stabilită existenţa impreviziunii conform art. 4 din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească trebuie să fie preocupată de menţinerea utilităţii sociale a contractului chiar prin aplicarea în temeiul textului criticat a dispoziţiilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 sau ale art. 1.271 din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit. 50. Prin urmare, Curtea reţine că cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că dispunerea soluţiei de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligaţia legală de a da prioritate soluţiei de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluţie, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmăreşte încetarea contractului, dar numai ca o soluţie de ultimă instanţă. Astfel, această cerere, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluţie nu este posibilă, încetarea contractului. 51. Curtea mai reţine că, întrucât pârâtul are în legătură cu cererea reclamantului pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, rezultă că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei. 52. În ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se întruneşte un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea acestuia dispunându-se doar în această situaţie. Stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din lege stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. 53. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situaţia patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 65). Aşadar, sintagma imposibilitate vădită a continuării contractului de credit se raportează întotdeauna la drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit, instanţa judecătorească neputând realiza un inventar al situaţiei patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului. 54. În deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, Curtea a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului (spre exemplu, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018), tocmai pentru că în mod greşit instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că în acest mod se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 51). 55. Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor. 56. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 57. Cu privire la criticile aduse art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, Curtea constată că acestea reiterează critici care au fost deja soluţionate în jurisprudenţa sa. Curtea observă că Legea nr. 52/2020 nu a operat nicio modificare asupra art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, iar modificarea operată asupra art. 7 alin. (4) a vizat introducerea unei teze finale, potrivit căreia „De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat“. Reglementările criticate vizează suspendarea automată a oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului, iar constituţionalitatea lor a fost analizată prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragrafele 37-43 (în privinţa ambelor texte legale), precum şi prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 111-113 [în privinţa art. 7 alin. (4)]. 58. Cu privire la cele două texte, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, Curtea a stabilit că deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale contractuale iminente. În continuare, Curtea a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea a reţinut că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. De asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea a observat că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator, în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi. În continuare, Curtea a reţinut că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unei largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească în continuare sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, a plecat de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. De asemenea, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie dată acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. 59. Cu privire la art. 7 alin. (4) teza a doua din lege, Curtea a constatat că acest text este unul precizator, fără ca ipoteza sa normativă să dubleze art. 7 alin. (4) teza întâi din lege. Astfel, suspendarea executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută chiar de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, în forma sa iniţială. Prin urmare, art. 7 alin. (4) teza a doua din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii. 60. În aceste condiţii, art. 5 alin. (3^1) din Legea nr. 77/2016 nu este decât o consecinţă firească a art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (3) din lege, faptul depunerii notificării şi al desfăşurării procedurilor judiciare consecutive acesteia neputând antrena înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului. Curtea subliniază că textul criticat este unul de strictă interpretare care se referă la datoria/penalităţile rezultate din contractul de credit supus notificării, şi nu din alte acte/fapte juridice ale debitorului străine acestui contract. 61. Având în vedere cele expuse, art. 5 alin. (3) şi (3^1) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 62. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea observă că acest text a fost introdus prin Legea nr. 52/2020, a format obiectul controlului a priori de constituţionalitate prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 114-116, fiind constatat neconstituţional, însă legiuitorul l-a pus de acord cu exigenţele stabilite prin decizia antereferită a Curţii Constituţionale. 63. Astfel, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 114-116, Curtea a statuat că textul criticat nu distingea între admiterea şi respingerea contestaţiei, însă pentru a produce efecte trebuie să vizeze prima situaţie, caz în care rata (compusă din principal şi dobândă) se plăteşte indiferent că debitorul este de bună/rea-credinţă; în schimb, dauneleinterese (sub forma daunelor moratorii) care s-ar datora parcurgerii procedurii Legii nr. 77/2016 vor putea fi pretinse numai în condiţiile relei-credinţe a debitorului. Desigur, daunele-interese [sub forma daunelor moratorii], care nu au legătură cu parcurgerea Legii nr. 77/2016, pot fi pretinse în acord cu prevederile contractului de credit. Or, textul criticat, astfel cum este formulat, afectează dreptul de proprietate al creditorului, care, deşi a câştigat procesul, prin admiterea contestaţiei sale, în condiţiile în care debitorul a fost de bună-credinţă, nu va mai putea pretinde debitul rămas de plată şi dobânzile contractuale aferente, aceste două elemente subsumându-se noţiunii de bun. Curtea a constatat că textul legal criticat încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 64. Redactarea actuală diferă în mod esenţial de cea constatată ca fiind neconstituţională, dispoziţia legală criticată fiind pusă de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Noua reglementare se circumscrie ipotezei admiterii contestaţiei şi se referă exclusiv la penalităţile şi daunele-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării, nu şi la rata plătită de debitor. Astfel, dacă se probează că debitorul a fost de reacredinţă, acesta datorează în ipoteza admiterii contestaţiei, pe lângă rată (capital şi dobândă), penalităţi şi daunele-interese; în schimb, dacă a fost de bună-credinţă va datora doar rata [capital şi dobândă]. Având în vedere cele expuse, art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 65. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, a examinat constituţionalitatea soluţiei legislative criticate în prezenta cauză şi a constatat că aceasta este neconstituţională. 66. Cu privire la redactarea constatată neconstituţională prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 (paragrafele 81, 82, 84-89), Curtea a statuat că prezumţia legală absolută instituită vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. Se constată că situaţia în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului ipotecat cu destinaţia de locuinţă nu poate fi calificată tale quale drept o situaţie de impreviziune. O asemenea prevedere permite unui debitor să nu îşi plătească obligaţiile lunare totale de plată decurgând din contractul/ contractele de credit şi, în consecinţă, indiferent de motivele pentru care nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, contractul de credit respectiv să fie considerat, în momentul în care bunul imobil cu destinaţia de locuinţă este vândut prin licitaţie publică de către creditor, ca fiind afectat de impreviziune. Or, nu acestea sunt rolul şi raţiunea impreviziunii. 67. Astfel cum s-a arătat, impreviziunea intervine ca urmare a dezechilibrării semnificative a prestaţiilor rezultate din contractul de credit, şi nu din faptul că bunul imobil ipotecat a fost vândut în cadrul unei proceduri de executare silită. Începerea şi derularea unei asemenea proceduri execuţionale pot fi efectul apariţiei unei situaţii neprevăzute de debitor şi în raport cu care acesta nu a mai putut face faţă obligaţiilor contractuale, dar în niciun caz nu se identifică cu impreviziunea în sine. 68. Prin urmare, nu măsura în sine a executării silite a bunului imobil ipotecat constituie situaţia de impreviziune, ci un element exterior contractului de credit care a dezechilibrat prestaţiile părţilor şi a dus, eventual, la finalitatea antereferită. De altfel, Curtea a statuat că impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Impreviziunea nu este o problemă de natură socială care să stingă debitul rămas de plată în urma vânzării la licitaţie publică a imobilului ipotecat, având destinaţia de locuinţă, ci una de natură contractuală, care apare ca urmare a unor evenimente exterioare, necontrolate şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia (a se vedea Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 84, sau Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragraful 48). 69. Curtea a reţinut că atât executarea silită a bunului imobil ipotecat, cât şi vânzarea la licitaţie publică a acestuia se pot datora fie unor situaţii de impreviziune intervenite, fie unor situaţii obişnuite, inerente derulării unui contract de credit (spre exemplu, neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de restituire a împrumutului contractat). Este de observat că, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sau Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, antereferite), Curtea a statuat că stingerea debitului rămas neexecutat ca urmare a vânzării imobilului ipotecat poate interveni în condiţiile impreviziunii, şi nu pur şi simplu pentru că bunul imobil respectiv a făcut obiectul unei proceduri execuţionale. 70. Astfel, executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecinţa impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine; or, norma juridică analizată identifică executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăşi impreviziunea, ceea ce duce la o afectare a patrimoniului creditorului şi o reaşezare a valorii creanţei acestuia. 71. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune. 72. De asemenea, Curtea a reţinut că, pentru a nu se ajunge la impreviziune, creditorul este descurajat în a-şi valorifica obiectul ipotecii, astfel că îşi va amâna pe cât posibil vânzarea la licitaţie publică a bunului imobil în cauză, ceea ce poate duce la o lungă perioadă de incertitudine juridică şi la amânarea executării silite a contractului de credit. 73. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că măsura criticată încalcă art. 44 din Constituţie şi, implicit, art. 147 alin. (4), ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016. Totodată, Curtea a reţinut şi încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind securitatea juridică. 74. Examinând soluţia legislativă criticată în prezenta cauză, Curtea observă că art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 cuprinde un element de procedură şi unul de drept substanţial. Cel de procedură priveşte faptul că debitorul care apelează la procedura reglementată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu o poate face direct, ci prin depunerea unei notificări conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege. Această reglementare procedurală reprezintă o transpunere în plan normativ a paragrafului 44 din Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017. În schimb, reglementarea de drept substanţial, şi anume prezumarea absolută a impreviziunii în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, conservă elementele de neconstituţionalitate reţinute în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, afectând art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 în ansamblul său. 75. În concepţia Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, reţinerea impreviziunii pentru un creditor aflat în situaţia descrisă parcurge etapa notificării, a contestaţiei la notificare, a încheierii actului de dare în plată şi, în caz de neconformare a creditorului, etapa de stingere a datoriei izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, pentru etapa notificării ipotezele de impreviziune sunt reglementate de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din lege, acestora neputându-le fi alăturată o nouă ipoteză care vizează o eventuală consecinţă a impreviziunii (faptul că bunul imobil ipotecat a fost executat şi că executarea continuă pentru că datoria iniţială/accesoriile acesteia nu au fost acoperite). Aşadar, chiar dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitaţie publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din lege pentru a putea solicita stingerea datoriei. În condiţiile constatării neconstituţionalităţii tezei a doua, se va constata şi neconstituţionalitatea tezei a treia pentru că aceasta devine restrictivă şi poate relativiza întreaga procedură prin introducerea unui dubiu, respectiv că numai art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător, nu şi celelalte dispoziţii cuprinse în art. 4. Rezultă că, în ipoteza art. 4 alin. (1) lit. e) şi alin. (1^1)-(1^3) din aceeaşi lege. 76. În aceste condiţii, Curtea constată că art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 nu respectă deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019). Prin urmare, art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie. 77. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 şi cu majoritate de voturi în privinţa celorlalte dispoziţii şi a legii în ansamblul său, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Credit Plus (Gulf) Ltd., Dubai, Emiratele Arabe Unite, în Dosarul nr. 12.420/215/2020 al Judecătoriei Craiova - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 6.175/311/2020 al Judecătoriei Slatina - Secţia civilă şi de Credit Plus (Gulf) Ltd., Dubai, Emiratele Arabe Unite, în Dosarul nr. 12.420/215/2020 al Judecătoriei Craiova - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1) şi ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) din Legea nr. 77/2016, precum şi Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Judecătoriei Slatina - Secţia civilă şi Judecătoriei Craiova - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
